Nu era o idee originală a Renașterii că ceea ce comportă o execuție laborioasă înseamnă și o realizare excelentă. Sfântul Augustin explicase valoarea imagisticii abstruse adică acea stare dificilă, obscură, greu de înțeles a Bibliei prin plăcerea ce o resimțim la depășirea dificultăților, ideea întâlnindu-se încă și la scriitorii clasici. Astăzi, credem că am raționa invers și am spune că munca grea este valorificată prin prestarea ei în vederea atingerii unor scopuri dinainte știute a fi demne de efort. Dar în Renaștere aceasta a ajuns o adevărată axiomă și-anume faptul că valoarea încununează orice vastă cheltuială de trudă ca atare. 
          "Aprecierea artei este aprecierea greutăților învinse; o pictură își subjugă privitorii prin dibăcia ei vădită (Castelvetro, POETICA D'ARISTOTELE, p. 350). Aici, munca implicată, cunoașterea științifică necesară au devenit însăși definiția artei. "Artistic este acel lucru în a cărui născocire artistul se istovește trudind și-și exercită geniul în cea mai mare măsură; inartistic este lucrul în a cărui născocire nu investește multă subtilitate a geniului, căci inartisticul însuși poate fi văzut de o minte de rând.(Loc. cit.). 

          Aceeași laudă a trudei se întâlnește și în afirmațiile artiștilor plastici. Bunăoară, se zice că Michelangelo ar fi spus că talentul unui mare pictor se vede după felul cum știe să-și îmbine frica cu priceperea. Ignoranța "altora se vădește în cutezanța prezumțioasă cu care-și exercită arta fără talent". În numeroasele competiții vizând să demonstreze care dintre arte - pictura sau sculptura, pictura sau poezia - este superioară, argumentul dificultății uneia sau alteia joacă un rol important. Alberti îl folosește, de exemplu, în proclamarea superiorității picturii față de poezie. Geniul pictorului este suprem din cauză că mijlocul său de exprimare este cel mai dificil.
          Tipurile de cunoștințe laborioase pretinse artiștilor care vor să fie vrednici de considerația socială proaspăt câștigată, ca și de faimă, se întinde de la înțelegerea filosofică a legilor cosmice, stăpânirea legilor eticii și legilor mișcării, până la competența în asemenea domenii tehnice ca desenul, ornamentica retorică și prozodia. Există o oarecare tendință ca admirația să se fixeze asupra aspectelor mai exterioare ale înțelepciunii interioare și ale muncii trudnice. Deși Boccaccio insistă asupra caracterului alegoric al poeziei ("învăluie adevărul într-un frumos și potrivit veșmânt de ficțiune") tot el ticluiește o etimologie fantezistă a cuvântului"poezie" ca să-i ofere înțelesul esențial de"rostire ales făurită", "exquisita locutio". Cu toată pietatea lui, își dovedește și el apartenența la o nouă epocă prin faptul de-a acorda o mai mare atenție podoabei realizate prin cuvinte meșteșugit împletite, caracterului plăcut al exteriorului fabulei. 
          Dar acapararea plăcerii de către aspectul exterior nu este un rezultat general al secularizării interesului. Numai în cazul câtorva eretici temerari se ajunge în timpul Renașterii la apariția unei soluții de continuitate între înțelegerea științifică a unei ordini obiective și puterea științifică de a expune acel obiect într-un mediu adecvat. În ansamblu se menține un paralelism între conținutul filosofic adevărat, dominat prin forța intelectului, și redarea abilă și plăcută a conținutului respectiv.
          Această conservare a unei structuri paralele a științelor, conținut și formă, reprezintă o atitudine mult mai intelectuală și mai lucidă față de artă decât prețuirea medievală a unui simbol în primul rând pentru capacitatea sa de a indica o unire mistică cu Dumnezeu. Ea duce însă mai de grabă la dezideratul neoclasic din secolele al XVII-lea și al VIII-lea, de a face din arată o expresie a rațiunii, decât la concepția actuală despre arată ca expresie a frumosului.