Capitolul (2)
Într-o frumoasă dimineață de toamnă, după ce Octavian luă micul dejun cu familia sa, într-o atmosferă de bucurie și destindere, așa cum numai în familie un om poate găsi, plecă din orășelul său spre un alt oraș, unde trebuia să aibă loc o lansare de carte. Călători cu un microbuz, alături de alți călători, admirând câmpurile îmbrăcate în culorile toamnei. Peste tot vedea belșugul toamnei și asta îl încânta. Toamna, cu mireasma ei, îi aducea bucurie în suflet, dar mai ales era bucuros că mergea spre acea întâlnire literară unde avea să întâlnească prieteni și colaboratori ai revistei.
Scriitoarea ce avea să-și lanseze cartea în acea zi se numea Delia Andreescu, iar cartea ei era un roman de dragoste, pe care îl scrisese cu multă pasiune și cu un final dramatic. Octavian lecturase acel roman, ba mai mult de atât, câteva capitole le publicase și în revistă. Cu acea ocazie, el era unul dintre cei ce trebuiau să vorbească despre autoare și carte, iar asta îl încânta. Își pregătise minuțios cuvântarea, iar în timp ce călătorea cu microbuzul își dezvolta în minte unele idei pe care dorea să le accentueze în discursul său. Era bucuros pentru că avea să fie din nou prezent în lumea literară și să discute cu unii scriitori despre cărți și autori. În astfel de momente se simțea precum peștele în apă.
Delia era o prozatoare pe care el o admira și credea că va avea un cuvânt greu de spus în literatura română contemporană. Era sigur că, în câțiva ani, scrisul ei se va dezvolta mult și va intra în atenția marilor critici literari. Delia avea în jur de treizeci de ani și era de înălțime medie, cu părul lung, șaten, având o față ce reflecta inteligență și frumusețe. Octavian, ori de câte ori avea prilejul să o întâlnească, era impresionat de ochii ei căprui, mari, luminoși, și de surâsul ei, în care se împletea ceva frumos și tainic. Însă pe corpul ei avea niște pete albe, ce oarecum îi eclipsau tinerețea și frumusețea. Nu era căsătorită, însă fusese logodită de două ori. Prima ei logodnă, după care suferise o mare decepție și din care își revenise cu greu, fusese cu un profesor de istorie, pe care îl surprinse, chiar când erau pe punctul de a se căsători, cu o altă femeie. Se recuperase cu greu după acea decepție profundă. A doua logodnă fu de asemenea marcată de o altă infidelitate și fu nevoită să rupă și acea logodnă. Ea lucra ca profesoară de franceză și, mai mult de atât, era foarte bună ca traducătoare; făcuse câteva traduceri destul de bune și colabora cu unele edituri ce o solicitau pentru a traduce unele cărți din franceză în română. Își trăia viața singură, în apartamentul ei, încercând ca nefericirea ei în iubire să o uite, dedicându-se muncii și literaturii.
Acea întâlnire fu minunată și avu loc în biblioteca orașului. Fură prezenți în jur de patruzeci de persoane, poeți și prozatori; de asemenea, veniră și prietene de-ale Deliei. Octavian avu și el punctul său în program, își ținu cuvântarea cu patos, elogiind meritele Deliei și scoțând în relief faptul că acel roman reprezenta o treaptă pe care Delia avea să urce pe culmi înalte în literatură. În timp ce vorbea, observă că aproape toți cei din sală îl urmăreau cu atenție. Dar mai ales se bucură când văzu pe fața Deliei bucurie și multă emoție, datorită faptului că el îi elogia cartea. Atmosfera era încântătoare și aveau impresia că participau cu toții la ceva nespus de frumos din punct de vedere spiritual, și anume că nu lăsau flacăra literaturii să se stingă în acel oraș. Ba dimpotrivă, o țineau, pe cât puteau, aprinsă.
După terminarea programului se serviră câteva gustări, cafea și ceai. Cu acea ocazie, Delia oferi cu autograf cartea ei tuturor celor prezenți, după care Octavian, împreună cu câțiva poeți și prozatori ce făceau parte din redacția revistei, fură invitați în apartamentul Deliei pentru a discuta puțin despre bunul mers al revistei lor. Delia avea un apartament cu două camere, mobilat cu gust și situat la etajul doi, într-o zonă unde se întindea un mare parc, ce arăta ca o oază de verdeață în mijlocul acelui cartier.
Cu acea ocazie veni editorul ei, un bărbat ce avea în jur de șaizeci și doi de ani, cu părul încărunțit și cu un zâmbet plăcut pe față, ce reflecta faptul că era un om cu o cultură vastă și cu multă experiență de viață. El se numea Sandu și era îmbrăcat într-un costum de culoare gri.
Era acolo și un poet și eseist ce aborda în scrierile sale teme biblice și care era un colaborator activ al revistei. Se numea Dragomir și avea în jur de patruzeci și cinci de ani, cu părul șaten, rar și pe alocuri încărunțit, ochii verzi, luminați de pasiunea scrisului intensiv, fața marcată de riduri. Purta ochelari și părea puțin obosit, însă era plăcut la vedere și avea aerul unui om bun și dedicat unei cauze sfinte. Era îmbrăcat cu un pulover maro, blugi maronii și era încălțat cu pantofi negri de piele.
De asemenea, era acolo și un prozator foarte bun, pe care Octavian îl admira mult și care avea în jur de șaptezeci de ani; se numea Nistor. Chipul său avea ceva solemn; era ca și cum, privindu-l, îți strecura în suflet ideea că literatura de calitate are ceva solemn și că numai cei ce scriu la un anumit nivel pot simți asta. Nistor era considerat un autor de proză foarte bun; de-a lungul vieții sale scrisese câteva romane și cărți de proză scurtă. Cel mai bine îi ieșea proza scurtă; în acel domeniu era de neîntrecut. Știa să alcătuiască fraze cu o deosebită măiestrie; ba mai mult de atât, scrierile sale aveau substanță. Cu acea ocazie era îmbrăcat într-un costum bleumarin, fiind încălțat cu pantofi maro. Avea un aer distant și mândru; dădea impresia că se situa cumva mai presus de toți ceilalți și că, prin prezența sa, le făcea un mare favor.
Era acolo și Vasilica, o poetă ce avea în jur de treizeci și șapte de ani, una dintre cele mai bune prietene ale Deliei. Cu acea ocazie era îmbrăcată într-un frumos costum gri, fiind încălțată cu pantofi cu tocuri înalte, ce băteau într-o nuanță de gri spre negru. Blondă, cu părul mare, cu ochii albaștri, având o față simpatică, aducea cu ea, în acel salon, o bucurie în plus tuturor celor prezenți. Avea un glas plăcut și putea conversa într-un mod inteligent despre literatură.
Venise acolo și Aurel, un poet foarte talentat, ce scria de asemenea și proză. Era înalt, brunet, avea un aer foarte serios pe față și se ținea mai rezervat. Era îmbrăcat cu un pulover bleumarin, o haină de piele neagră, blugi albaștri și era încălțat cu adidași albi.
Mai era acolo și Lavinia, o poetă foarte consacrată și talentată, care își publica poeziile în revistele de vârf. Lavinia avea în jur de cincizeci de ani și avea părul mare, șaten, lăsat pe spate; impresionau ochii ei verzi și întreaga ei fizionomie, pe care se distingea un zâmbet frumos de mamă și, în același timp, bucuria creatoarei de versuri minunate. Era de admirat chipul ei, cu acele lumini ce îi scăpărau din frumoșii ei ochi verzi. Avea trei fete mari, iar una dintre ele pornise tot pe drumul literaturii. Cu acea ocazie era îmbrăcată într-o rochie gri, având un taior negru și pantofi negri.
Discuția lor din acea ocazie se derulă un timp în jurul revistei la care cu toții colaborau. Apoi, la un moment dat, Vasilica spuse:
— Am impresia că unii dintre noi ne situăm undeva la periferia literaturii române și asta mă întristează uneori.
— Nu vorbi așa, că nu e bine; cu toții suntem mici rotițe în marele mecanism cu numele literatura română și avem un rol important, o consolă Octavian.
— Cum poți spune așa ceva? Eu, de exemplu, îmi public poeziile la cele mai prestigioase reviste și, mai mult de atât, poeziile mele au intrat în atenția celor mai buni critici literari…, zise Aurel, după care începu să enumere unele dintre cele mai mari reviste la care el își publicase poeziile.
Dragomir, după ce se foise un timp neliniștit pe fotoliul pe care stătea, spuse:
— Vasilica are multă dreptate. Nu facem parte din literatura de vârf; acolo sunt niște elite care se pare că au o oarecare valoare. Dar ce le-aș reproșa eu este că, de acolo, ei nu trasează un drum luminos pentru oameni; ba, din contră, se pare că tot ceea ce ei scriu sau fac este marcat de corectitudinea politică, acum în mare trend, ce ne este impusă de U.E. și de elitele globaliste ale Americii de Nord. Elitele noastre respectă toate aceste ideologii halucinante ca pe ceva sfânt.
— Este foarte subiectiv tot ceea ce spui, pentru că arta și literatura, în general, nu trebuie să fie o călăuză morală pentru oameni și să arate astfel calea cea bună, ci doar o oază de frumos în care omul să intre atunci când este suprasaturat de urâtul vieții, îi replică Aurel.
— Adică nu trebuie să creăm o literatură morală, înălțătoare, ce îl poate înnobila pe om? întrebă nedumerit Dragomir.
— Ce nu înțelegi tu este faptul că omul de litere nu este preot sau pastor; el este doar un creator de frumos, îi replică din nou Aurel.
— Dragomir dorește să spună că literatura de calitate trebuie să aibă și un rol educator, pentru că altfel ne ducem spre dezechilibru moral și asta înseamnă decadență spirituală. Iar dintr-o astfel de poziție nu putem scrie despre măreție și frumusețe; cititorii nu vor mai discerne adevăratele valori morale pe care noi ar trebui să le promovăm. Dar mă interesează ce spune, în această privință, și Nistor, zise Octavian.
Nistor, ce vorbise puțin până atunci, cu aerul unuia ce le făcea o mare favoare coborându-se la nivelul lor, zise:
— Trebuie evitată acea literatură cu specific rusesc prin care se caută mântuirea omului; noi trebuie să scriem despre viață așa cum este ea, fără a căuta anumite norme morale ce trebuie introduse în artă și literatură. Nu suntem propovăduitori ai moralei biblice, așa cum face Dragomir prin scrierile sale. De exemplu, eu scriu despre frumos așa cum îl înțeleg eu, dar și despre întunecimile vieții de care ne lovim la tot pasul. De asemenea, nu sunt de acord nici cu poziția intelectualilor noștri, ce se ploconesc în fața elitelor globaliste și caută la tot pasul să implementeze ideologia neomarxistă progresistă în spațiul spiritual românesc. Înțeleg că sunt interese de ordin material, dar să te vinzi pentru bani și să creezi astfel o literatură la comandă, aservită politic, mi se pare, după cum s-a spus, o decadență mare. Dar să vă dau un exemplu din literatura universală despre cum înțeleg eu rolul scriitorului în societate. Mă gândesc la Cehov și la povestirile sale, în mod special la cele scrise după 1888, în care descrie oamenii și viața așa cum sunt, fără a propovădui nu știu ce mesianism, precum Dostoievski.
— Sunt de acord cu ceea ce spuneți, doar în parte. Într-adevăr, Cehov este un autor genial; pe lângă povestirile sale nemaipomenite, sunt de admirat și piesele sale de teatru. Dar, ca să mă înțelegeți și mai bine, am să vă spun că Cehov a scris o povestire intitulată „Mocirlă”, în care redă viața unei femei tinere ce are diferite aventuri cu mai mulți bărbați. Povestirea este scrisă admirabil și, pe lângă elogiile pe care le primește de la diferiți admiratori ai săi, primește și o scrisoare de la o admiratoare, prin care i se spune că a descris admirabil totul, însă lipsește ceva, și anume diamantele, pentru că tot ce a descris acolo nu este decât mizeria lumii. Iar pentru cititorii care caută ceva mai bun nu există nimic altceva acolo decât crunta realitate a mizeriei umane. Iar viața nu este doar așa, pentru că există și frumusețe spirituală, ce trebuie impregnată în literatură, chiar dacă nu este în trendul general, zise, puțin exaltată, Delia.
— Ești tânără și idealistă, de aceea vorbești așa, dar când vei ajunge la experiența mea îmi vei da dreptate, adăugă Nistor, foarte sigur pe el.
— Dacă îmi dați voie, Tolstoi a spus la un moment dat despre Cehov că este un artist fără conținut și că ar fi minunat dacă ar avea un ideal pe care să-l predice. Și, dacă tot au fost date aceste exemple din literatura rusă, aș scoate în evidență romanul lui Dostoievski, „Idiotul”, în care este enunțată acea măreață idee a sa, și anume:
„Frumusețea va salva lumea, iar frumusețea este Hristos.”
Nu credeți că, pentru Europa sodomizată de astăzi, aceasta este singura cale de reabilitare?
— O utopie mai mare nu mi-a fost dată să aud, îi replică ironic Nistor lui Dragomir.
— Poți să te dedici predicării, însă nu poți numi asta literatură sau artă; și apoi, nu uita că trăim în era digitală, zise, surâzând ironic, Aurel.
— Deci, în opinia ta, ar trebui ca scriitorii să predice asemenea apostolilor. Dar, oare, procedând astfel, nu își însușesc o misiune ce este a Bisericii? întrebă Lavinia.
— Dumnezeu cheamă anumiți scriitori pentru a propovădui prin scris Planul de Mântuire; așa a fost din totdeauna. Dar astfel de scriitori au fost blamați, în primul rând, de confrații lor și de o parte a societății, îi răspunse Dragomir.
— Deci tu vezi o implicare a Divinității în creația unora, iar a altora nu? întrebă Lavinia.
— După roadele lor îi veți cunoaște, ne spun Scripturile, spuse Dragomir, în ai cărui ochi se aprinse o lumină minunată.
— Bine, în parte sunt de acord cu tine că fără inspirația ce vine din partea Divinității nu se poate crea literatură înălțătoare. Dar trebuie avut în vedere să nu cădem în misticism și să devenim astfel niște fanatici religioși și, astfel, să le facem mai mult rău decât bine cititorilor, zise din nou Lavinia.
— Dar ce facem cu faptul că în România se citește foarte puțin și că doar un segment al populației este interesat de literatură? întrebă Vasilica.
— Dacă acei puțini care vor citi vor fi iluminați de o literatură înălțătoare, atunci lumina se va răsfrânge și asupra celorlalți, care nu citesc. Dar, dacă, așa cum spunea Delia, nu li se oferă cititorilor decât o literatură ce conține numai cruda mizerie a vieții, cum vor mai fi înnobilați oamenii? întrebă, cu înflăcărare, Dragomir.
— Foarte interesant tot ceea ce spuneți! exclamă Vasilica.
— Într-adevăr, am trecut cu toții prin criza pandemică, iar acum războiul la granițele noastre, inflația mare, ce va genera cât de curând o criză economică de proporții majore, imaginea unei politici românești corupte și în genunchi în fața partenerului strategic generează nevoia ca acel segment de populație care citește să fie iluminat. Dar, oare, noi, cei ce ar trebui să-l iluminăm, am descoperit adevărata lumină? întrebă Octavian.
În momentul în care spuse acele cuvinte, își dădu seama că, dincolo de cultura sa, sufletul său era gol și nu înțelegea cum ar fi putut da mai mult decât niște repere morale pe care le cunoștea. Din cuvintele lui Dragomir înțelesese că era vorba de ceva mult mai înălțător, pe care el nu îl avea. Dar îi era rușine să-și mărturisească sărăcia spirituală în public. Citise Biblia cu ani în urmă, pentru cultura sa generală, dar nu înțelesese, dincolo de valorile morale și de bun-simț moștenite de la părinți, ce înseamnă să fii colaborator cu Divinitatea pentru a-i ilumina pe alții. Își dădea seama că Dragomir vorbea despre ceva mai mult decât o simplă literatură moralizatoare.
— Bună întrebarea ta; partea tristă este că noi, cei ce scriem și posedăm un anumit grad de cultură, nu avem decât foarte puțină cultură biblică…
— Ai grijă, că sari tare calul, îl apostrofă Nistor pe Dragomir.
— Asta este convingerea mea, iar întrebarea lui Octavian scoate foarte bine în relief acest lucru. De ce noi, autorii, acum, când suntem aproape de sfârșitul lumii, nu ne-am deschide inima în fața lui Dumnezeu pentru a primi lumină și a da mai departe frumusețea ce va salva lumea? Adică să-L propovăduim pe Iisus, spuse tot mai înflăcărat Dragomir.
— Prea utopic este tot ceea ce spui; cu alte cuvinte, ar trebui să devenim niște ucenici ai lui Iisus și să predicăm Evanghelia. Dar nu crezi că, astfel, am cădea în obscurantism și ar râde lumea în hohote de noi? îi replică Aurel, care era destul de agitat.
— Secularismul învăluie societatea noastră și de aceea oamenii au nevoie să li se arate o nouă direcție, iar calea este Iisus, pentru că nu există lumină, speranță și iubire în altă parte. Totul este învăluit în întuneric spiritual, generat de forțe demonice, pentru a-i ține pe oameni captivi în păcate, și astfel se pierde din vedere vestea bună a mântuirii. De asemenea, pentru mine literatura înseamnă ocazia de a-L sluji pe Dumnezeu și pe oameni cu bucurie. Iar acest lucru nu se poate face fără o comuniune profundă cu Hristos, ce are loc prin rugăciune, studiul Bibliei, meditație și mărturisire. De aici trebuie să pornim și vom salva lumea; altfel, totul se va prăbuși în abis din punct de vedere spiritual.
— Se pare că ai niște convingeri foarte radicale, dar, scuză-mă, eu nu văd lucrurile chiar așa cum tu le evoci. Deși sunt de acord că noi trebuie să oferim oaza noastră de frumusețe, după cum a precizat Aurel, iar iubitorii de frumos vor poposi și vor admira ceea ce noi am creat, zise, puțin supărată, Lavinia.
— Ca editor, cunosc literatura română și știu că este o literatură marcată de un limbaj vulgar și foarte departe de ceea ce tu spui că ar trebui să fie. În opinia mea, niciodată nu va deveni promotoare, în unanimitate, a ceea ce tu susții. Ba mai mult de atât, cred că faci o confuzie: atunci când Dumnezeu cheamă un scriitor pentru a-i da un mesaj, o face alegând pe baza înțelepciunii Sale și niciodată nu alege un grup de scriitori pentru a propovădui prin scris mesajele Sale. Iar dacă vei continua pe linia pe care o evoce acum, vei rămâne singur, pentru că, în cadrul literaturii române, avem puțini scriitori care scriu literatură religioasă. Cu toate acestea, unele librării din România sunt pline de cărți religioase, citite de un anumit segment al populației, dar este vorba, în mare parte, de literatură tradusă din limba engleză, care, deși bine scrisă, nu răspunde nevoilor românilor generate de contextul social-politic în care ne aflăm. De aceea, eu cred că ar trebui să avem și o astfel de literatură, cu specific românesc, care nu ar trebui să fie agresivă, ci mai degrabă să propovăduiască mesajul cu iubire. Și nu cred că o astfel de literatură ar trebui să respecte diferite canoane bisericești, ci ar trebui să se axeze pe învățăturile universale ale Bibliei, spuse Sandu.
— Da, ai foarte mare dreptate în ceea ce susții, dar eu mă refeream și la faptul că noi, ca autori, dacă ne vom întoarce la Dumnezeu, atunci am putea da o bună mărturie cititorilor noștri. Și poate că, acolo unde astăzi este doar un singur propovăduitor, prin scris, al Evangheliei, ar putea fi mai mulți și, astfel, influența binelui în lumea literară ar putea fi mai mare, argumentă Dragomir.
— De ce nu te-ai făcut preot sau pastor? întrebă, râzând, Aurel.
— Tot discursul tău s-ar încadra bine în cadrul unei biserici neoprotestante, dar, dacă mă gândesc mai bine, tu faci parte dintr-o astfel de biserică. Eu i-am atras atenția lui Octavian, în repetate rânduri, că prin eseurile și versurile tale se dă o tentă prea religioasă revistei noastre și mie, personal, acest lucru nu îmi place. Ar fi mai bine să te temperezi mai mult cu ideile tale religioase și să fii, înainte de orice altceva, scriitor. Cred că înțelegi ce vreau să-ți spun, îl întrebă Nistor pe Dragomir.
— Da, te înțeleg foarte bine, dar doresc să vă spun un lucru, și anume: dacă Dumnezeu mă inspiră să scriu despre minunatele dimensiuni ale dragostei divine, de ce aș spune nu? De ce aș refuza ca, prin mine, să se reverse dragostea divină spre oameni? Ba, din contră, eu pentru asta scriu: ca să duc vestea bună a mântuirii tuturor celor pierduți. Este o onoare să fiu mesagerul lui Hristos într-o lume a celor morți spiritual; de asemenea, este un mare privilegiu să aduc speranță acolo unde deznădejdea tronează și unde întunericul acoperă suflete. Ei bine, prin harul lui Hristos poate exista renaștere spirituală; despre asta este nevoie să se scrie din nou, pentru că este o literatură pe cale de dispariție în zilele noastre… Mă scuzați dacă m-am înfierbântat, dar eu așa cred și, de aceea, nu pot vorbi altfel, chiar dacă unii mă etichetează ca obscurantist…
Dragomir se opri. Era din ce în ce mai înfierbântat; pe fața sa se distingea o lumină deosebită. Toți cei prezenți îl priveau cu încordare, pentru că discuția curgea de ceva timp pe un făgaș care, pe unii, îi nedumerea, iar pe alții îi supăra.