Regatul amintirilor (I)
De-un timp trăiesc ce mi se pare
că este noul început –
am trupul în prezent înfipt
și duhu-ntors înspre trecut,
spre lumea-n care sunt un puști
în casa mică, deșelată,
dar fără seamăn căci eram
părinți și frați întreolaltă.
O văd pe mama cum torcea
la lampa cu fitilul pâlpâind
și-n poală-i cum eu capul mi-l puneam
s-ascult al fusului cânt blând.
Fiind maestră la cusut,
făcea cu acul alteori
ingenioase broderii
pentru cămăși de sărbători...
Iar atmosfera se-ncălzea
- la propriu și la figurat –
cu focul întețit de tata
și fabulosul depănat,
nu doar de ambii mei părinți
(de mama-n mod deosebit),
ci și de neamuri sau vecini
cu mare spor la trăncănit.
O, Doamne, mult îmi mai plăcea
s-ascult istorisiri spumoase
despre ființele cu moț
din vremuri pe vecie-apuse,
deși mă-nfioram atuncea
când se vorbea de vârcolaci
sau despre semenii cu tare,
ce fost-au târnuiți de draci!
Ba chiar aveam noaptea coșmaruri
și ziua-n jur priveam cu teamă,
dar ca de foc eu mă feream
să dau de asta cuiva seamă.
Căci eram pici sensibil foarte
și temerar în neclintire,
așa încât plânsul bicisnic
loc nu găsea în a mea fire.
(Nucleul ăsta sufletesc
mi-a fost atât de devotat,
că viața și-ale ei cercări
profilul nu i l-au schimbat,
ci, dimpotrivă, și mai mult
l-au dres în temporala roată,
putință să găsesc în mine
copilul care-am fost odată...)
Așijderea mă încânta
a mamei mare înzestrare –
poemele de frații ei citite,
le nemurea prin iutea-i memorare,
ca după ani și ani de zile
să ni le spună fără poticnire,
precum îi auzise pe școlari
în trudnica lor slovenire.
Pentru că-n interbelic ev,
părinții-n masă nu doreau
ca fetele să facă școală,
ci lângă casă le țineau
și-n cea mai cruntă ignoranță,
ca – tinere, nevinovate –
gospodăria să învețe
și-apoi să fie măritate.
Tot astfel s-a-ntâmplat cu mama,
deși atâta și-a dorit
să fie vrednică elevă –
vis de bunica gâtuit!...
Totuși, incultă n-a rămas,
căci cot la cot cu frații ei,
cititul l-a-nvățat și socotitul,
ba chiar și scrisul cu temei.
Dar nu cititul chinuit
al celui vag școlarizat,
ci sprintenul citit cursiv
al omului preocupat
din cărți să afle cât mai multe,
ca mai apoi, cu bucurie,
mereu la toți să poată da
din splendida sa bogăție.
Firește că noi, fiii ei,
aveam la toate-ntâietate,
așa că ne-a-nvățat cititul
c-o dăruire...ca la carte.
Mi-aduc aminte ca acum
de testu-n prima zi de școală:
Învățătoarea ne-a primit
c-un text scris mare pe o coală,
ca să cunoască chiar din start
a noastră rampă de lansare
spre-nvățătura ce urma
să ne-o transmită cu răbdare.
Doar eu și încă un băiat
i-am spus că stăpânim cititul –
colegul lent silabisind,
iar eu rostind întreg cuvântul.
Acasă după ce-am ajuns,
eu tot am relatat cum se cuvine
și mama mult s-a bucurat
că n-am dat cinstea pe rușine...
Regatul amintirilor (II)
Păstrez în minte amintirea
zburdălniciei în zăpadă,
la săniuș cu frații mei
și cu-a tovarășilor hoardă
(copii atât de-amestecați
c-abia pe unii-i cunoșteam),
sau pe ghețuș la Ronișoara,
unde adesea ne „scăldam”
când gheața-nșelătoare se rupea
sub greutatea mult prea curioasă,
iar dosăditul, șiroind de apă,
fugea mâncând pământul către casă,
ca să-l salveze de răceală
a vetrei părintești căldură,
dar nu și de aspra dojană
ce fără murmur el o-ndură.
De ce, mă rog, să protesteze,
când firea-i spune că-n curând
noi boroboațe va servi
părinților săi rând pe rând?!...
Văd bătălia ce-o dădeam
cu bulgări de zăpadă moale
și alte multe ștrengării
pe care le puneam la cale.
Una din ele impunea
întâi cetatea ridicată
(cu ziduri, turnuri și creneluri)
de numeroasa noastră ceată.
Apoi, cum cere strategia
și tactica de altădată,
în cazul când de prădători
era cetatea atacată,
(precum a Neamțului cetate
ce unei oști a rezistat,
deși doar câțiva moldoveni
pe riga Ian l-au înfruntat),
„dușmani” eram după-mpărțirea
în agresori și-apărători,
căci ne luptam cu dăruire
zeci de minute uneori.
Și-atât eram de conectați
la lupta nostră-nsuflețită
- cei slabi la pregătit de bulgări,
zvârliți de voinicoși la țintă -,
că seama nu luam la frig
și nici la mâinile-amorțite,
decât atuncea când intram
în casele bine-ncălzite,
unde îndată se pornea
un chin atâta de cumplit,
încât plângeam și regretam
că lângă foc ne-am oploșit.
Iar mama-n palmele ei calde
mâinile noastre le masa,
deși știa că pe moment
supliciul va mai progresa,
ca mai apoi să înceteze
și noi, uitând de-orice durere,
să o zbughim din nou afară,
cum a prunciei lege cere...
De neuitat e ritualul
cu porcul de Crăciun tăiat,
printre nămeți cât mine de înalți
și pe un ger descreierat.
(Păi da, c-atunci era zăpadă
și ger de pietrele crăpau,
cu sănii trase de căluți
și clopoței ce clincheteau.
Însă în era mașinistă,
când toate peste cap s-au dat,
nu-i nici zăpadă, nu-s nici sănii
și nici un trai îndătinat!)
Tustrei noi pe părinți rugam
în zori de zi să ne trezească,
să fim prezenți când măcelarul
se pregătea ca să-l pârlească.
Pentru că mie, cel puțin,
nu doar că nu-mi plăcea tăiatul
cu zbierete și sânge scurs,
dar mă îngrețoșa cu totul.
În schimb, pârlitul m-atrăgea
- fiind făcut pe-atunci cu paie –
prin lupta focului cu gerul
și minunata-i vâlvătaie,
psihanaliză ce mă-ncearcă,
precum Bachelard ne-ncredințează,
oriunde focul este viu
și filosofic ființează.
Desigur, eram obligat
să fiu de față la tranșare,
ca-n cofă pe ortaci să-i bag
cu-a porcului mare-nzestrare,
fiind concurs între copii
cu componentele porcine:
Al cui e porcul cel mai gras
și stârpitura cine-o ține?
Regatul amintirilor (III)
Însă nimic nu se compară
cu vara și-ale ei ispite,
când soarele revigorat
esența vieții ne trimite
prin cald, lumină și-alternanță,
căci fără el, n-ar mai rămâne
din viul diversificat
decât niște sărmane urme,
acele prime vietăți
ce stau la baza viului,
fără să simtă trebuința
luminii și a caldului.
Tocmai de-aceea în vechime
omul la soare se-nchina,
cinstindu-l ca pe-un mare zeu
de care viața-i depindea:
În Panteonul egiptean
și-n lumea microneziană,
la loc de frunte era Ra
prin preoțimea lui avană;
însuși Socrate înțeleptul,
ce zeii greci i-a tachinat
și-n cuget a făcut lumină,
numai la soare s-a-nchinat;
chiar împăratul Constantin,
ce creștinismul l-a impus,
până pe patul lui de moarte
a adorat astrul de sus
și-abia atunci s-a botezat
în crezul cultivat politic,
din el făcând ortodoxia
un sfânt alimentat cu mitic.
Aici mai trebuie incluse
acele nații din Americi
(azteci, incași și alți solari),
toate stropșite de iberici...
Coeziunea e deplină
cu următoarea precizare:
Deși creștini, noi invocam
astrul ceresc cu Sfântul Soare!
Iar Sfântul Soare-mi dăruia
atâtea bucurii de neuitat
la câmp și-n codrul primitor,
apoi la Ronișoara la scăldat.
În paranteză fie spus,
pârâul care curge-alene
aproape de căsuța noastră,
avea pe-atunci mulți raci și mrene.
Azi, însă, nesimțiții toți
l-au transformat în colector
de zoaie, plastic și-alte cele,
unde doar broaștele nu mor...
Tare-mi plăcea la câmp cu mama,
că-n timp ce ea prășea de zor,
eu mă jucam de unul singur
sau păsări urmăream în zbor,
închipuindu-mi că odată
și eu ca ele voi zbura
până la norul alburiu,
ce în tării se tot schimba.
Vedeam în zare ciocârlia
spre-albastrul cer cum se-nălța
și cum în liniștea deplină
doar cântul ei se auzea...
Venea apoi al mesei ceas
cu ritualul așteptat:
energicul spălat pe mâini
cu apa dintr-un vas smălțat,
pe urmă pâinea feliată
și hrana-ntinsă ca o mană
de mâinile măicuței mele
cu iute iz de buruiană.
Când seara o porneam spre casă,
eu pretindeam că-s obosit
și mama mă sălta cu drag
pe spatele ei mult trudit,
unde eram așa ferice,
lipit de ea și legănat,
încât chiar ațipeam nițel
pân-ajungeam l-al nost olat.
Dar tot atunci, ca prin minune
și spre revolta celorlalți,
pe loc uitam de oboseală
ca să-ntâlnesc niște fârtați...
O bucurie similară
cu tata-n brazdă mă cerca,
deși era un om abraș
și rareori mă alinta.
Dar îmi plăcea îndemânarea
cu care iarba o tăia
(în brazde ample și precise),
ca un artist ce zămislea.
Mergeam în urma lui pe brazdă,
cu simțurile activate:
Vedeam cum iarba-n pale grele
surâde chiar și după moarte,
simțeam în nări mirosul crud
al florilor înrourate
și deslușeam în fâșâit
protestul ierbii condamnate.
Pe lângă noi, terenul luptei
cu miliarde de răpuși,
era de păsări cercetat
pentru a ciuguli intruși.
Iar alte multe păsărele
mă delectau cu-a lor cântare,
o simfonie închinată
naturii fără de hotare.
Și toată firea înota
în a căldurii apă mare,
care creștea cât timp pe cer
astrul era în cățărare.
Adesea parte noi aveam
de-o ploaie caldă și rapidă,
iar eu în ea mă bălăceam
cu îndârjirea mea avidă,
până ce mă certau ai mei
că iarăși nu-s la adăpost
și c-aș putea parte să am
de vreo surpriză fără rost...
Revăd apoi mersu-n pădure
cu a copiilor grupare,
unde intram în lumea umbrei
și-a păsăretului cântare,
un ciripit la unison
pe-o arie desăvârșită,
că unii Ciripeș numeau
întreaga zonă-mpădurită.
Mă fermeca purul amestec
de sunete și de culoare
din uriașul templu viu
al facerii originare:
Acordul foșnet-ciripit
din verdele coronament,
precum și-ansamblul de lumini
cu rol de cosmic ornament,
pe care picurii de rouă
le reflectau neîncetat
sub forma unor minijerbe
în aerul îmbălsămat.
În raiul ăsta adunam
ciuperci și vreascuri pentru foc,
nu înainte de-a porni
un foarte nebunatic joc.
Firește c-a noastră arenă
era un loc foarte-nsemnat,
pe care de comun acord
l-am botezat „Drum măturat”.
Aici, feriți de zăpușeală
și de-ncruntarea părintească,
porneam întreceri ce tindeau
la sfântu-așteaptă să se-oprească.
Așa că ajungeam acasă
târziu, flămânzi și obosiți,
însă ca-n ziua ce trecuse
la fel spre pozne de porniți...
Regatul amintirilor (IV)
O amintire mai aparte
de cânepă este legată
și de procesele prin care
era pe urmă prelucrată.
În fundul grădinuței noastre
(doar câțiva ari pentru legume),
cu cânepă se semăna
în fiecare an un loc anume.
Era a noastră cânepiște,
unde de-a valma viețuiau
soiul de vară și de toamnă,
ce separat se recoltau.
În zilele fierbinți de vară
tare-mi plăcea la cânepiște,
s-ascult șoptirea firelor, silite
de adieri agale să se miște.
Zăceam pe spate lângă lan,
privind înalturile-amețitoare,
iar trupul meu dezgreunat
se pregătea parcă să zboare...
Desigur, pe-atunci nu știam
de droguri și-a lor acțiune,
însă simțeam că lanu-mi dă
imboldul spre „perfecțiune”.
Când mama startul îl dădea
pentru întâiul recoltat,
cu grijă firele smulgeam
din solul aspru și uscat,
din fire snopi apoi făceam
spre-o lesnicioasă manevrare,
pe care-n apă îi fixam
ca să se-nmoaie partea tare
prin tratamentul de „topire”
vreo două săptămâni măcar
(doar râul de nu se umfla
să fie truda în zadar!);
pe urmă snopii îi spălam,
venea la rând a lor uscare
și-abia din melițat ieșeau
fenomenalele fuioare.
Dar asta era doar o parte
din marele efort prin care
pânza țesută devenea
cămăși, izmene și ștergare.
Fuiorul iarna era tors
în fir mai gros sau mai subțire,
iar ghemul rezultat servea
la a țesutului plinire.
Țesutul însă nu înseamnă
numai o treabă femeiască,
ci-i arta multiseculară
a vieții-n ordine firească,
prin care toți înaintașii
se îmbrăcau și-mpodobeau
(covoare, haine, așternut)
cu ce în casă produceau.
Fiind extrem de necesară
și prea puțin pretențioasă,
pe vremuri cânepa la noi
era aproape-n orice casă:
La sat în faza prelucrării
și-n felurite țesături,
iar la oraș prin cumpărarea
unor superbe lucrături.
Cu un traseu lung și complex
de la sămânță la ștergúră,
textila-n timp a generat
o veritabilă cultură.
Însă cultura cânepească
e practică și productivă,
chiar susținută la final
de-o splendidă artă naivă.
(Tot o cultură productivă,
în chip naiv înnobilată,
este cioplirea lemnului
pentru o impozantă poartă...)
Pe cine, dar, să mire faptul
că astăzi, când ne sufocăm
de plastice și chimicale,
noi cânepa o regretăm?!