Armonia ce decurge din selecția operată de om asupra naturii și din potrivitea reciprocă a părților într-un întreg se confundă pentru arta Renașterii, sub chipul unui ideal, în arta desenului. 

          Această artă a desenului, rudă și izvor al celor trei arte ale arhitecturii, sculpturii și picturii, se profilează ca un arc. În caracterizarea acestei arte, înălțată pe un ideal de armonie, Vasari se face ecoul lui Michelangelo. Desenul iese din experiență și se întoarce la experiență, deoarece el este făurit în intelect din soarta multor experiențe particulare, ca să alcătuiască un etalon unic al excelenței. "Este ca o formă sau o idee a tuturor obiectelor din natură, cu totul minunat în ceea ce conturează, deoarece nu numai în ce privește corpurile oamenilor și animalelor, dar și clădirile, plantele, în pictură și în sculptură, desenul are cunoștințe de proporțiile întregului față de părți și ale părinților între ele și față de întreg (...). Din această cunoaștere izvorăște o anumită concepție și judecată".(Vasari, DESPRE TEHNICĂ, traducere). Iar apoi, acest arhetip sau tipar, armonios și unic, se traduce prin creion sau cretă, într-o realitate vizibilă.

          Desenul este o știință: o abstractizare sau ordonare a lucrurilor găsite în natură; este și o forță cu ajutorul căreia noi corpuri sunt create de către om prin sintetizarea relațiilor juste și desfătătoare, furnizate de natură. Prin eficacitatea desenului omul poate construi o "clădire de o frumusețe pură în loc de o cocioabă rău gândită și dezgustătoare". Dar clădirea de o frumusețe pură, dacă arhitectul era un discipol renascentist al lui Vitruviu, își deriva proporțiile din cele ale trupului omenesc natural. De la corpul uman la creierul artistului; în creierul artistului, deducerea raporturilor esențiale; de la schema rațională la metoda pătrunzătoare și dexteritate (artă); de la artă la mână, iar de la mână la cioplirea, ilustrarea, aranjarea și stivuirea blocurilor de piatră pentru a face un palat.

          Însă, marea forță a acestei arte a desenului l-a dus uneori pe artistul tot mai încrezător în sine dincolo de dimensiunile date ale corpului uman. Alegerea și ordonarea au devenit independente de sursa naturală. Oricât de mult și-ar fi întemeiat meșteșugul pe disecții ale corpului omenesc, Michelangelo "își făcea figurile lungi de nouă, zece și chiar douăsprece capete, fără alt scop decât căutarea unei anumite grații în îmbinarea părților care este cu neputință de găsit în forma naturală, și spunea că artistul trebuie să-și aibă uneltele de măsură nu în mână, ci în ochi, din cauză că mâna doar lucrează; cel care judecă este ochiul" (J. A. Simona, THE LIFE OF MICHELANGELO BUONARROTI, 2 vol. New York, 1925, vol. I, 74, DESPRE PICTURĂ, traducere).

Aici, în alterarea și distorsionarea deliberantă a naturii de dragul unei mai mari grații, demersul se face de la o disponibilitate umană la alta, nu de la om la Dumnezeu, nici măcar de la om la natură.

          Tendința artei desenului de a se dezvolta într-o vegetație bogată și larg ramificată este exemplificată prin "cuvintele deosebitoare" ale lui Dürer. Acesta a prezentat ca etalon canonul unei figuri ideale similar cu cel al lui Alberti, dar în cea de-a treia din cele PATRU CĂRȚI DESPRE PROPORȚIA OMENEASCĂ, el îl învață pe tânărul artist german cum să moduleze liber pornind de la cheia fundament. Atârnă de voința omului, spune Dürer, să se abată de la norma de autor către "mare, lung, trupeș, lat, gros, îngust, subțire, tânăr, bătrân, gras, slab, drăguț, urât, mare, moale și așa mai departe", lucru ce se poate face prin meșteșug conștient, ca și prin metodă. Artistul înțelept are multe coarde la arc, chiar dacă dintre ele numai una este cea mai bună. Trebuie să fie pregătit cu tipare pentru oameni de caractere și temperamente diferite. "Astfel, cu ajutorul proporțiilor (trupului) poate fi arătată înfățișarea exterioară a oricărui gen de om, după cum natura sa este de foc, de aer, de pământ sau de apă. Căci forța artei stăpânește toate operele"(HRANA UCENICULUI PICTOR, ed, cit, p. 152).

          Fascinat cum este de noul sistem italian, care reduce toată complexitatea faptului natural la știință, Dürer nu uită totuși niciodată că arta se găsește doar în natură și că natura nu se repetă niciodată. Canonul stătea în picioare. Dar oricât de paradoxal, stătea în picioare și constatarea incompatibilității etaloanelor de frumusețe. "Frumusețea este sădită în om în așa fel, iar judecata noastră atât de nesigură în aprecierea ei; încât (...) se întâmplă să întâlnim doi oameni, amândoi foarte frumoși și plăcuți la vedere, care totuși nu se aseamănă unul cu altul în nicio parte a trupului lor, nici în ce privește proporțiile diferitelor părți și nici în conformația lor"(Ibid. p. 151). Arta desenului, coboarâtă din cer pe pământ, a început să navigheze pe mări vaste și îndepărtate.