Progresiunea constantă spre libertatea umană prin selecție, respingere și entuziasm sintetizator este rezumată, pentru poezie, de Francastoro în felul următor: întâi poetul "a început să modeleze sunete, să aleagă muzicalul și să respingă nemuzicalul, ori să le lege cât mai bine cu putință, să se complacă mai ales în metafore, să dea atenție sonorității și suavității și, pe scurt, tuturor celorlalte podoabe ale limbii. Apoi și-a propus să se ocupe de metri și picioare, să facă versuri și să vadă care este potrivit fiecărei idei. Drept conținut, a dorit numai frumosul și excelentul căruia să-i atribuie numai însușiri frumoase și admirabile. Dacă acestea lipseau, el și-a propus să le plăsmuiască prin metafore, să pornească în căutarea de digresiuni și comparații și să nu piardă din vedere niciunul din celelalte artificii care țintesc la excelența rostirii, topica, tranzițiile, figurile și alte ornamente nefolosite astăzi. De îndată ce a strâns laolaltă toate frumusețile de limbaj și subiect și le-a dat glas, a simțit furișându-i-se în sine o anumită armonie miraculoasă și aproape divină și cu care nicio alta nu se putea asemui. Iar apoi și-a dat seama, ca să zic așa, că și-a ieșit din sine. Nu se putea stăpâni, ci delira asemeni celor ce iau parte la misterele lui Bacchus și-ale Cibelei când fluierele încep să cânte și le răspund tobele"(Girolamo Fracastoro, NAUGERIUS, SIVE DE POETICA DIALOGUS, trad. Kelso, în University of Illinois, Studies in Language and Literature, Urbana, 1924, vol. IX, Nr. 3, p. 65).

          În dialogul NAUGERIUS, în care Fracastoro încearcă să recâștige polivalența și dramatismul unui dialog socratic, se trec în revistă diferitele scopuri posibile ale poetului, cu un popas marcat de muzică și de aclamațiile asistenței atunci când se sugerează că menirea poetului este, după cum spunea Aristotel, să imite universul, și nu particularul. Acest univers aristotelic este subtil convertit de Fracastoro în IDEEA platonică de frumos: o esență unică și absolută. "Poetul este ca pictorul care nu dorește să înfățișeze acest om particular sau altul așa cum este, cu multele-i cusururi, ci care, după ce a contemplat ideea universală și în cel mai înalt grad frumoasă a creatorului său, face lucrurile așa cum ar trebui să fie"(Fracastoro, op. cit, p. 60).

          Dar acest "ar trebui să fie", la Fracastoro nu se dizolvă într-o viziune spirituală inaccesibilă ochilor, ci este ilustrată prin intermediul ornamentelor lui Virgiliu. Pentru un om obișnuit ar fi fost de ajuns să spună: "este un crâng". Virgiliu însă, care în chip vădit a contemplat IDEEA supremă, a avut inteligență să zugrăvească o pădure cu frumuseți suplimentare: "Acolo în valea retrasă / O răzlețită dumbravă / cu crengi care sună din frunze".

          Poetul este versat în științe și este în măsură să le predea și altora. Când însă prezintă agricultura sau navigația sau filosofia, materialul ne este înfățișat"viu, desăvârșit și ornat", iar nu "neșlefuit" și "simplu". De exemplu, "dacă un filosof oarecare, folosind un limbaj neornat, ne-ar învăța că universul este pătruns de un spirit, aș prinde drag de ideea aceasta, ca de o idee nobilă. Dar dacă același filosof mi-ar spune același lucru în chip poetic, și ar spune: Dintru-nceputuri tăria, pământul, apoasele câmpuri, / Globu-n lumină al lunii și soarele, astrul titanic, / Sunt de un spirit lăuntric hrănite și-n părți risipit deci / Sufletul mișcă întregul cu marele trup în amestec. Dacă, îmi zic eu, îmi prezintă aceleași lucruri în felul acesta, nu numai îl voi îndrăgi, dar voi fi cuprins de uimire și voi simți un ce divin intrându-mi în suflet".(Ibid., p. 60. Versurile din Virgiliu, ENEIDA, VI, 703-704 și 724-727, în traducerea lui D. Murărașu). 

          Reprezentant tipic al Renașterii în încercarea sa de a îmbrățișa diverse idealuri divergente imperfect elaborate, Fracastoro consideră posibil să descrie adaosurile decorative ale poetului atât ca o dezvoltare a materiei originare, cât și ca artificii retorice. 

          Teoria literară a lui Fracastoro oferă astfel mărturii sigure asupra umanismului în dezvoltare. Pentru acest umanism, idealul artistului, pictor perfect al "pre-conceptului" operei de realizat pe care-l poartă în mintea sa, admite contrarierea naturii în folosul frumosului. O dată conștient de puterea sa, artistul pornește pe un drum care-l face să înlocuiască natura divină cu rațiunea umană, iar virtutea și pietatea cu plăcerea omenească. Se acordă tot mai multă atenție broderiei vălului, echilibrării perioadelor și introducerii jocurilor de idei, eufemismului, torsionării coloanelor și văluriri suprafețelor, jocului și eficacității aspectului exterior propriu-zis, adică barocului. 

          Până la urmă, s-au ivit spirite îndrăznețe care să afirme că singurul lucru demn de considerație într-o epocă de artă este plăcerea produsă de ea. Adevărul, puterea ei educativă, echilibrarea propriului ei geniu cu eficiența naturii aveau să fie respinse, pentru ca în locul lor să rămână într-o mare izolare scopul unic al plăcerii.