În poezia „Suntem noi, oamenii...", din volumul Mângâieri tardive, domnul Valentin Lupea aduce în atenția cititorului una dintre cele mai vechi și mai tulburătoare întrebări ale omenirii: cine este omul și care este locul său în univers?

   Poemul este construit ca o succesiune de interogații care nu urmăresc să ofere răspunsuri definitive, ci să deschidă noi orizonturi de reflecție. Autorul pășește pe teritoriul marilor preocupări filosofice, acolo unde certitudinile se împuținează, iar întrebările devin mai importante decât răspunsurile.

   Versurile sunt străbătute de o profundă neliniște existențială. Nu este neliniștea omului dezorientat, ci a celui care caută necontenit sensuri, încercând să înțeleagă raportul dintre bine și rău, dintre rațiune și inimă, dintre infinit și limitele propriei condiții. Întrebările sale amintesc de frământările care au însoțit gândirea umană încă din Antichitate, de la reflecțiile lui Socrate și Platon până la meditațiile lui Blaise Pascal asupra omului situat între infinit și neant.

   De altfel, atunci când se întreabă dacă omul este „nimic, în raport cu infinitul" și „tot, în comparație cu neantul", poetul pare să intre într-un dialog subtil cu marile spirite care au încercat să deslușească taina existenței. Ecouri ale acestor căutări regăsim și în opera lui Mihai Eminescu, dar și în reflecțiile filosofice ale lui Lucian Blaga, pentru care misterul reprezenta o dimensiune esențială a lumii.

   Un element aparte al poeziei îl constituie îmbinarea dintre limbajul filosofic și expresia poetică. Sintagma „algoritm divin" aduce o notă de modernitate discursului liric, sugerând încercarea de a înțelege ordinea lumii printr-o perspectivă contemporană, fără a pierde însă dimensiunea spirituală a existenței.

   Finalul poemului concentrează într-o formulare memorabilă o idee fundamentală: omul nu este definit doar de ceea ce gândește, ci mai ales de ceea ce face. Astfel, după numeroase întrebări despre univers, destin și cunoaștere, reflecția se întoarce asupra ființei umane și a responsabilității sale morale.

  „Suntem noi, oamenii..." este o poezie care invită la meditație și dialog interior. Ea nu impune adevăruri și nu formulează sentințe, ci oferă cititorului privilegiul de a participa la o căutare. Iar această căutare, desfășurată între îndoială și speranță, între rațiune și inimă, reprezintă poate una dintre cele mai autentice forme ale cunoașterii de sine.

(Florina Nina Breazu) 

SUNTEM NOI, OAMENII...
de Valentin Lupea

Suntem noi, oamenii, doar un vis,
un vis complicat și fără sens?
Mai există ceva înafară de noi?
Suntem noi oare, doar un gând,
un gând rătăcitor și fără scop,
un gând fără ostoi si fără casă,
pierdut în spațiul veșnic?
În lumea aceasta creată
după o voință și-un algoritm divin,
de ce există oare
atâtea absurdități și suferim?
Fi-va viața aceasta mult mai simplă,
dacă binele și răul
ar fi concepții fixe, absolute?
Ne vom mai ciocni oare cu faptul
că ceea ce pare a fi bine,
circumstanțial este complet invers?
Fi-va oare omul
cea mai mare minune dintre toate?
Este el cumva măsura tuturor lucrurilor,
a celor ce nu sunt, pentru că nu sunt
şi-a celor ce sunt, pentru că sunt?
Exista-vor rațiuni pe care
rațiunea nu le va cunoaște,
dar inima ne va apropia de ele ?
Nimic nu e mai straniu în ființa umană
decât contradicțiile descoperite în ea,
cu privire la mai toate lucrurile.
La urma urmei,
ce este omul în lumea aceasta?
Nimic, în raport cu infinitul,
tot, în comparație cu neantul ,
sau un lucru de mijloc,
între nimic și tot?
Cert este faptul,
că ceea ce facem
depinde de ceea ce suntem,
dar suntem, în mare măsură,
exact ceea ce facem.

(Din volumul de versuri, MÂNGÂIERI TARDIVE, Editura eCREATOR, 2023)