Semnificația plăcerii i-a derutat pe criticii Renașterii la fel de mult ca și semnificația armoniei. A cui plăcere să fie luată în considerare? Și de ce să fie plăcerea un criteriu al frumosului? Aceste întrebări cereau imperios un răspuns în mințile celor mai profunzi dintre ei. Și au răspuns ezitant, când făcând apel la gustul majorității drept cel mai bun criteriu, când zicând că numai pictorul se poate încrede în plăcerea sa ca judecată artistică adevărată, când mărturisind cu toată sinceritatea că argumentul, ca și frumosul, este o enigmă. Numai un pictor poate emite judecăți despre pictură, spunea Durer. Dar adăuga următoarele: "Însă oricine a făcut vreo lucrare poate s-o așeze în fața unui om simplu și să-l lase să o judece. Se prea poate ca înșiși neciopliții și nepricepuții să spună ceva folositor".(Durer, HRANA UCENICULUI PICTOR, pp. 101, 102). Iar Leonardo a spus cu încă și mai multă umilință: "Desigur, nu trebuie înlăturată nicio părere, a oricărui ar fi, în timp ce pictezi; știm bine că omul, oricare ar fi, știe cum arată un alt om și va judeca fără greșeală".(TRATAT DESPRE PICTURĂ, p. 46, fragment. 72). Iar Alberti credea că arta rătăcește, nu când o rupe cu tradiția, ci când încetează a-și propună ca țintă plăcerea tuturor oamenilor.

         Teoria lui Aristotel, după care între simț și obiectul sensibil se păstrează o proporție, a fost resuscitată atunci pentru a explica relația dintre plăcere și frumos. Proporționalitatea este în măsură, nu numai să constituie frumusețea în cadrul operei, ci și să realizeze o legătură congenială între spectator și obiectivul contemplat. Durer a considerat că plăcerea trebuie abandonată ca și criteriu estetic în favoarea mediei de aur. Dar idealul mediei de aur poate fi convertit într-o relație, o relație subiect-obiect, care să impună pur și simplu evitarea excesivului și a insuficientului.

          Idealul proporționalității îl găsim orientat în acest sens la începutul secolului al XVII-lea de către Descartes (1596-1650). Și el, la fel ca și Durer, a afirmat caracterul variabil al criteriului frumuseții, rămânând ca aceasta să fie decisă practic de generalitatea plăcerii. Dar pentru filosoful matematician, variabila aceasta își avea constanta ei. Vorbind în general, nici frumosul, nici agreabilul nu înseamnă nimic altceva decât relația judecății noastre cu un obiect. Pentru o tratare mai amănunțită, Descartes trimite apoi la lucrarea sa COMPENDIUM MUSICAE, unde explică de ce un sunet este mai plăcut decât altul. Delectarea, spune el, "...necesită o anumită proporție între obiect și simț (...). Printre obiectele sensibile, cel mai plăcut spiritului nu este acela care este cel mai ușor perceput de către simț, după cum, dimpotrivă, nici acela care este sesizat cu cea mai mare dificultate, ci acela care nu este perceput chiar atât de ușor, încât dorința naturală prin mijlocirea căreia simțurile sunt transportate spre obiectele lor adecvate să nu fie total satisfăcută, dar nici chiar atât de greu, încât din pricina aceasta simțul să ostenească"(OEUVRES DE DESCARTES, ed. Adam și Tannery, Paris, 1902, vol. X, p. 92). Armonia frumosului are înțelesul, nu de proporție între linii, mase sau membre, ci între stimul și reacție (Cf. "... cugetul nu este disociabil de-obiectul contemplării, / cum nu-i de vină nici setea la omul care bea, / neștiutor plăcerea mai mult de-i stă-n dorință / ori în savoarea boabei bogate ce i-o-mpacă". *Robert Bridges, TESTAMENT OF BEAUTY*).

           Cu toate că nici în gândirea estetică ortodoxă a Renașterii, nici în încercările de reflecție ale artiștilor și criticilor individuali nu se produce un divorț spectaculos de filosofia medievală, totuși, pe întreg parcursul, aproape insensibil, puțin câte puțin, printr-un loc sau altul, transformând din ce în ce mai mult frumusețea formei pe care o poate procura știința trudnic dobândită, frumusețea luminii în distincția sau "răsplata elogiului" pe care arta le-o poate conferi oamenilor de seamă, frumusețea unui simbol în ornamentica delicată și raporturile plăcute ale învelișului exterior, un spirit nou își face intrarea în estetică. O devoțiune aproape religioasă față de autoritatea clasicilor de curând redobândiți, Platon, Aristotel, Horațiu, Virgiliu, este de mare ajutor în medierea și înlesnirea prefacerii.