O autoritate intelectuală și păgână, oricât de impunătoare ar fi ea, este de natură să acționeze asupra minții omului altfel decât o autoritate religioasă, deoarece atunci când omul se raportează la ceva creat de om, discuția este totdeauna cu putință. Astfel, din Platon și Aristotel se scoteau fundamentări și argumente ca atare, dar din același arsenal era extrasă și deprinderea de a reacționa. Platon însuși furnizează cel mai bun exemplu de energie autodistructivă care se poate dezvolta dintr-o autoritate rațională. Apologiile poeziei, scrise pe atunci cu sutele și apelând, pentru mai multă pondere, la Platon, s-au dovedit, spre mirarea celor ce și-au dat seama, antiplatonice. Deși doctrina metafizică a frumosului care justifica ficțiunile senzoriale și poezia profană era, într-adevăr, extrasă din dialoguri, Platon însuși era totuși un "biciuitor al poeților". El a expulzat tagma imitatorilor, fie ei și încununați, din comunitatea sa ideală.
Paradoxul acesta a devenit până la urmă nodul gordian care-i chinuia și-i punea la încercare pe acești "apărători". Platon a ajuns să fie pentru ei "dulcele inamic".
Cutezătoarea independență a lui Sidney în soluționarea acestei dificultăți reprezintă independența unui întreg grup, nicidecum o sfidare izolantă. Era expresia unei perioade care punea toate autoritățile, indiferent cât de blânde sau de înalte ar fi fost ele, sub autoritatea propiei judecăți a omului. "Dacă Platon", spunea Sidney, "vrea să pângărească izvorul din care își trag obârșia apele sale curgătoare, să cercetăm cu tot curajul din ce pricini a făcut-o"(Sidney, op, cit, p. 44). Concluzia lui a fost aceea că Platon a condamnat mai degrabă abuzul decât esența poeziei și că însuși oprobriul acesta trebuie privit în contextul scrierilor lui Platon luate ca un tot. De ce este oare nevoie ca a zecea carte a STATULUI să copleșească semnificațiile din FEDRA și din BANCHETU?
Această luptă cu Platon dusă cu argumente luate din însuși Platon este numai unul din exemplele de atitudine emancipată față de clasici, care se face vizibilă cu tot mai multă claritate în Renaștere. Și totuși, și aici, semnalarea unei anumite noutăți în teoria estetică și indicarea reînvierii decise a erudiției clasice drept cauză sunt parțial înșelătoare, deoarece Boccaccio îl adaptase pe Platon la nevoile sale de apologet al poeziei, înainte ca Marsilio Ficino (1433-1499) să fi devenit, prin traducerile sale, transmițătorul principalelor idei ale lui Platon în Academia platonică a lui Lorenzo; iar rădăcinile lui Boccaccio coboară direct până la Augustin și Lactanțiu.
La obiecția împotriva poeziei preluată de la părinții creștini, că Platon însuși i-a exilat pe poeți din republica lui ideală, Boccaccio răspunde că "numai poeții care scriau lucruri rele" erau exilați. "Nu pot crede că Homer era surghiunit". Dar dovezile de neîncredere în autoritatea religioasă, și chiar în cea clasică, au fost tot mai dese în secolul al XVI-lea. În 1536, Pierre Ramus (1515-1572) a apărat cu succes, la Universitatea din Paris, teza că "afirmațiile lui Aristotel, de la prima până la ultima, sunt false și sunt închipuiri deșarte". Fără îndoială, Ramos reprezenta minoritatea, operele lui au fost interzise prin ordin regal și el a fost exilat în repetate rânduri. Și-a făcut totuși adepți, iar tonul său de sfidare s-a făcut deja auzit și s-a amplificat mai curând decât s-a atenuat. O spărtură în rândurile aristoteliștilor însemna în acele vremuri un tip cu totul remarcabil de protestantism. Încă de la 12 septembrie 1512, Giovanni Pico îi scrie într-un spirit mai larg de modernitate independentă criticului literar Bembo: "După părea mea, noi suntem mai mari decât anticii". Și continuă în parafraza profesorului Bullock: "Dacă ar fi mai mari ca noi, cum să nădăjduim să ne întindem picioarele după pașii lor uriași? Dacă (așa cum crede Pico) noi suntem mai mari, nu ne-am clătina oare în chip caraghios micșorându-ne pașii după ai lor? Stilul retoric trebuie să se schimbe odată cu anii schimbători". În 1543, Ortensio Landi ridiculiza servilismul italian față de "acel dobitoc netrebnic de Aristotel".
Acea "cercetare curajoasă" cu care Sidney își înfruntase dulcele inamic Platon, Ramus pe "magistrul celor care știu", iar Pico autoritatea clasică în general, a fost extinsă în spiritul Renașterii și asupra unor probleme mai speciale privitoare la poezie, artă și imaginație. Deși ortodoxia epocii oferea un ansamblu de definiții raționale în legătură cu scopul, instrumentul, esența, modelul și materialele artelor și cu toate că presupunea finalitatea morală cu justificare a artei precum și originea ei supramundană, origine care transcende lumea materială, exista o heterodoxie foarte vie care făgăduia o nouă orientare, poate încă depărtată.