Pornind de la o constatare recentă a unei personalități actuale, și anume aceea că astăzi, la noi și peste tot, se scrie enorm de mult și se citește enorm de puțin, constatare exprimată pe social-media, i-am dat dreptate personalității respective, pentru care am o totală stimă și un profund respect, derulându-mi-se prin fața ochilor câteva momente semnificative din viața literară, creatoare, editorială și critică de dinainte de Revoluție, momente în care, vrând-nevrând am fost prins și eu.

În primul rând, îmi amintesc cu drag, cum interesul pentru carte, pentru lectură era în floare la vremea aceea. Nu existau "târgurile de carte" (vezi aspectul comercial în primul rând al sintagmei respective), dar țara întreagă, (orașe mici și mari, comune și sate), era împânzită de biblioteci, librării și anticariate. Student fiind, urmăream cu mare interes aceste locașuri ale cărții, achiziționând cu puținii bani pe care îi aveam, uneori vânzându-mi chiar și cartela de masă, exemplare de mare valoare spirituală, în special de la anticariat, acolo unde prețurile erau simbolice. Existau cărți care pur și simplu "se furau" din librării, în sensul că erau atât de valoroase și de căutate.

Îmi amintesc cum la apariția monumentalei lucrări a maestrului George Călinescu, ISTORIA LITERATURII ROMÂNE DE LA ORIGINI ȘI PÂNĂ ÎN PREZENT, carte de referință pentru oricare căutător, atât de căutată a fost ediția respectivă, încât într-un timp record a dispărut de pe rafturile librăriilor, reușind cu greu să-mi procur un exemplar din județul Harghita, pe sub mână, prin cineva cunoscut, în schimbul sumei de 300 lei și a unei damigene cu vin de Jidvei. După Revoluție, librăriile au dispărut ca la comandă, aproape, fiind înlocuite cu papetării și mercerii, cu săli de jocuri de noroc și păcănele. Trist, foarte trist!

Apoi, în mediul școlar și academic exista atunci o imensă și absolut necesară pornire spre lectură. Student fiind, primeam bibliografie obligatorie pentru seminar, după fiecare două ore de curs, motiv pentru care aproape întregul meu timp liber îl petreceam în sălile de lectură ale bibliotecilor, citind și fișând cărți și autori.

În sistemul de învățământ din Romania, la nivelul gimnazial, bunăoară, la Limba și Literatura Română, în primul rând, era prevăzută, prin Programa școlară, Lectura particulară, obligatorie și facultativă pentru fiecare an de studiu, autori și cărți din Literatura română, dar și din Literatura universală, cărți adecvate vârstei școlare, pe care elevii erau obligați să le citească în fiecare vacanță școlară, fie intersemestrială, fie vacanța mare, și pe care erau obligați să le fișeze, să le rezume într-un caiet special de Lecturi suplimentare, după care primeau o notă în catalog pentru lectură particulară. La Limba și Literatura Română, pentru încheierea mediei trimestriale sau semestriale era nevoie de circa 5-7 note. Astăzi, o elevă se plânge la TV că trebuie să citească 27 cărți și că ea nu înțelege nimic din ele. Cărți de lectură particulară, bănuiesc. Adevărul este că elevii, astăzi, nu mai citesc. Își fac temele direct cu informații luate de pe Google. Înainte de Revoluție, nu existau asemenea tentații.

Acuma, veți spune, și voi spune eu lucrul acesta, că în acea perioadă nu exista această goană nebună după a scrie și a tipări orice și oriunde, chiar dacă autorul în cauză nu are nimic de spus, așa cum se întâmplă acum, când oricine are posibilitatea, dacă are ceva bănuți, să-și tipărească ideile, trăirile și sentimentele sale, în câte zeci de exemplare dorește. Da, există multă maculatură astăzi la târgurile de carte, autorii stând în spatele "... teancurilor de volume nevândute, cu privirea pierdută între aroganță și disperare, așteptând să se apropie cineva de stand. Nu pentru dialog intelectual. Nu pentru schimb de idei, ci pentru achiziție"(Trandafir Sâmpetru - EDITORI DE CARTON ȘI GLORIA DIN PLASTIC - Pamflet, sursa FACEBOOK). Cu siguranță, nu toți autorii de astăzi fac parte din această categorie. Există și autori de vocație, autori talentați care au har, chemare și căutare, autori despre care critica literară scrie cu motivare.

Cu toate că înainte de Revoluție, revistele de literatură, cultură și artă erau relativ puține, majoritatea în municipiile centru de județ sau în orașele universitare, nu dau nume de reviste și nici de conducători de reviste, dar, pe lângă talentele clare care publicau în paginile lor, publicau și mulți neaveniți care trăiau în "gașcă" (termenul nu-mi aparține) pe lângă aceste reviste, pe lângă conducătorii lor, fiind socotiți "de-ai casei". Dacă te dădeai bine pe lângă aceste cercuri și dacă prin diverse manevre reușeai să intri în "gașcă", puteai publica orice. Dar dacă îți exprimai punctul propriu de vedere, ți se închidea portița de acces pentru acea revistă.

Îmi amintesc cum la o vestită revistă cu renume și cu tradiție, dintr-o anumită urbe, conducătorul revistei își publica propriile scrieri, reușind să editeze, la vremea aceea, nu mai puțin de 12 volume de autor (broșuri, mai mult), într-un singur an. În naivitatea mea am scris recenzia uneia dintre cărțile dânsului, intitulând-o sugestiv, MULT PREA GRĂBITUL...(urmând numele domnului respectiv). Recunosc. Am fost prea dur. Nu în conținut. Am scris frumos despre carte, ci în titlu, fiind prea direct. Am trimis recenzia la revista respectivă pentru publicare. Rezultatul îl bănuiți. Am fost refuzat, închizându-mi-se porțile la publicația respectivă pe o perioadă nelimitată. Adevărul este că nici eu nu am mai trimis nimic acolo, și am refuzat să intru în "gașcă". Da, pe vremea aceea se publica și se edita puțin, dar în acest "puțin" unii făceau exces de zel.

Ca și revistele literare, editurile de pe vremea aceea erau și ele puține, majoritatea în capitală și-n marile centre universitare. Erau edituri de stat, finanțate, la fel ca și revistele, din bani de la buget. Aveau angajați mulți, bugetari. Dar obiceiurile și practicile folosite erau, unele, mai puțin ortodoxe. În memoria mea a rămas și va rămâne o amintire neplăcută cu una dintre marile edituri românești de dinainte de Revoluție. Așa cum am procedat și mai sus cu revistele, așa voi proceda și acum cu editura cu pricina și cu oamenii de lângă ea, nedezvăluind niciun nume. Este suficient să spun că am trecut prin situații tipice în împrejurări tipice.

Despre ce este vorba? O să vă povestesc în cele ce urmează. După ce mi-am pregătit dosarul pentru obținerea GRADULUI DIDACTIC I în învățământ, înainte de Revoluție, dosar complicat în care, pe lângă datele biografice personale, pe lângă Fișa timp de înscriere, pe lângă Diploma de Studii, pe lângă actele doveditoare ale obținerii celorlalte grade didactice premergătoare gradului întâi, DEFINITIVAT și GRADUL DIDACTIC II, era nevoie de o Autocaracterizare complexă, realizată prin multe capitole, din care nu lipsea nici activitatea la catedră cu rezultatele obținute, nici participarea la olimpiadele școlare cu rezultatele obținute, nici activitatea cu părinții și munca de orientare școlară și profesională, nici comportamentul în școală și-n societate, nici activitatea didactico-științifică desfășurată (participări la sesiuni de comunicări științifice, la cercuri pedagogice, tipăriri în reviste de specialitate, etc), nici necesitatea de a avea calificative de FOARTE BINE, și multe altele, toate acestea pe ultimii cinci ani. Dosarul trebuia discutat în Consiliul de administrație al Școlii, purtând avizul și recomandarea acestuia. Se cereau apoi recomandările Organizației PCR de care aparținea unitatea școlară.

Numărul locurilor pentru GRADUL I era comunicat Inspectoratelor școlare Județene de către minister. Județul Mureș a primit la vremea aceea 3 (trei) locuri pentru care s-au depus 52 (cincizeci și două) dosare, printre care și dosarul meu. În urma unor analize complete, au fost stabilite cele trei dosare pentru ocuparea celor 3 locuri, în funcție de punctajul obținut. Am aflat cu emoție, că printre cele trei dosare aprobate se află și dosarul meu. Din clipa aceasta, începe bătălia pentru obținerea GRADULUI DIDACTIC I, grad echivalent în salarizare cu DOCTORUL.

După ce mi-am ales și mi s-a aprobat teza de GRADUL I, am început munca de documentare, cercetare, drumuri prin țară, cu aparatul foto la gât, căutări prin arhive și biblioteci universitare și academice, citind, fișând și strângând documente, după care am început munca de redactare a tezei. După un an de la aprobarea înscrierii a avut loc examenul obligatoriu la Socialism Științific, examen eliminatoriu. După încă un an calendaristic, teza mea a fost definitivată, aprobată de comisia universitară și predată, un exemplar la Universitate, unul la Biblioteca Universitară, și alte două la Președintele Comisiei de acordare a Gradului didactic întâi, respectiv la Inspectoratul Școlar Județean Mureș. Partea finală a obținerii gradului consta dintr-o inspecție la fața locului a comisiei (Președinte și doi membri, cadre universitare plus reprezentantul Inspectoratului Școlar Județean), inspecție prin care eu, candidatul, eram asistat la trei lecții la clasă și la o activitate la alegere, după care, în plenul unei ședințe speciale cu toate cadrele didactice urma susținerea tezei mele de catre mine, întrebări și răspunsuri și așa mai departe. Sigur că am obținut GRADUL DIDACTIC I cu media generală 10 (zece).

Bine. Acum începe povestea tezei mele și a editurii respective.

Lucrarea mea s-a vrut o lucrare exhaustivă în legătură cu viața, activitatea și trăirile marelui om de cultură transilvănean, profesor universitar și critic și istoric literar, Ion Breazu. S-a vrut și a devenit, nu numai prin mărimea ei, 650 pagini plus anexe, ci și prin interesul stârnit în rândurile universitarilor clujeni. Mi s-a spus că o asemenea lucrare este suficientă pentru obținerea a patru doctorate. De aici a apărut și îndemnul îndrumătorului meu de lucrare, profesor universitar cu renume, de a publica teza mea, cerându-mi să-i promit că voi accepta ca numai dânsul să-mi facă prefața cărții, refuzând alte oferte.

Prin intermediul dânsului am avut o întâlnire cu reprezentantul editurii cu pricina, după ce manuscrisul a fost depus la editură, un domn care mi s-a recomandat ca fiind editorul viitoarei mele cărți, nu dau nume, un domn relativ tânăr, romancier, autor a cinci romane, toate apărute la editura în cauză, la care lucra.

Dânsul mi-a explicat faptul că politica editurii nu permite ca o carte să treacă de 200 pagini, adică 8 coli editoriale. Editura are un plan anual de tipărire defalcat pe cărți de literatură, poezie, proză, critică literară, istorie literară, pe cărți de știință, cărți de artă, cărți de politică și așa mai departe. Planul editurii nu permite publicarea defalcată a lucrării mele în mai multe volume. Mi s-a cerut să refac lucrarea și să o concentrez într-un singur volum de 200 pagini. Am acceptat. Altă muncă, altă redactare. Cu ezitări. Ce să păstrez și la ce să renunț? După încă alte câteva luni, am definitivat varianta concentrată a lucrării, care mi-a fost acceptată și înregistrată la editură cu dată și număr de înregistrare.

Într-o nouă întâlnire în trei, editorul cărții, îndrumătorul meu care a scris deja Prefața și subsemnatul, mi s-a comunicat că s-a obținut "Bun de Tipar" și că viitoarea mea carte va intra în lucru. Toate bune, dar am rămas surprins de ceea ce mi s-a spus. Nu știam lucrul acesta:

- O să primiți pentru carte în jur de 19.700 lei, pe care îi veți ridica de la caserie sub semnătură.

- Să nu cumva să plecați cu toată suma acasă. În cazul acesta, editura va închide porțile pentru dumneavoastră.

- Părți din sumă vor ajunge la editor, la tehnoredactor, la corector și așa mai departe.

Am fost de acord. Eu nu mă gândisem la bani. Eram în anul 1989. Au urmat evenimentele din Decembrie, agitație mare, o serie întreagă de transformări la nivel de țară și la nivel instituțional. Nimeni nu mai știa ce avea să se întâmple. Cum se vor așeza lucrurile. Niciun semn de la editură, tăcere totală câțiva ani, privatizare etc. Mi-am luat adio de la publicare și de la manuscrisul rătăcit pe nu știu unde. După ani buni de la Revoluție, am făcut o adresă către editura respectivă, care a fost privatizată și care și-a păstrat încă numele, prin care întrebam care este soarta manuscrisului meu, înregistrat la ei cu număr și datare. Așa după cum mă așteptam, nu am primit niciun răspuns.

Anii au trecut, iar visul meu mi s-a împlinit la o altă editură, Editura eCREATOR din Baia Mare la care am publicat patru cărți de istorie și critică literară din teza mea de Grad, după cum urmează:

1. DE PE TÂRNAVE - ION BREAZU (1901-1958) _ REPERE BIBLIOGRAFICE, Editura eCREATOR, Baia Mare, 2022.
"Valentin Lupea - obolul recunoștinței - Când maestrul este evocat peste timp de către discipolii săi ori măcar de către unul dintre ei, iar gestul vine postmortem, atunci când nu (mai) poate exista suspiciunea că ar aștepta vreo răsplată, este o dovadă certă a dimensiunilor efectului avut de actul său educativ asupra celor pe care i-a format.
Și faptul este cu atât mai important pentru memoria dascălului, cu cât prețuirea se materializează într-o carte al cărei conținut poate da, încă o dată, seama de trecerea lui prin lumină.
Cartea lui Valentin Lupea, consacrată profesorului Ion Breazu, personalitate cunoscută și recunoscută a științei cercetătrii și învățământului transilvănean este prinosul de recunoștință - dar și o datorie morală - pentru calitățile lui profesionale, dar și pentru cele morale, care l-au transformat într-un model peren.
Privită holistic, lucrarea de față este o consistentă scriere argumentativă, în care, la început, în nota autorului, se concentrează în câteva pagini teza întregului: biografia personalității care face obiectul evocării și cercetării autorului pentru ca, în continuare, să se susțină cu o mulțime de mărturii, justețea entuziasmului ce a determinat această întreprindere, bibliografia amplă cu care se încheie fiind încă o mărturie a veridicității celor cuprinse în carte"(MIOARA BAHNA).

2. LEGENDA VALAHĂ (Ion Breazu 1901- 1958) - STUDII DE LITERARĂ COMPARATĂ, Editura eCREATOR, Baia Mare, 2022.
"Profund în exprimare, analitic și pretențios cu sine însuși, profesorul Valentin Lupea despică vremi și fulgurații de gânduri la trecătoare timpuri pentru a ne putea nouă releva oameni, locuri și fapte.
Lucrarea de față confirmă viziunea sa despre o personalitate marcantă a perioadelor interbelice și postbelice. Ion Breazu putând fi cu adevărat studiu de caz și exemplu.
Valentin Lupea ia, pas cu pas, o viețuire, un destin, o activitate ferventă și-o operă întreagă și o propune spre neuitare și atent studiu.
Nu impune, nu e vorba de presiune în demersul său e doar (re)confirmarea faptului că literatul din el sădește slove ce înfloresc numai atunci când lectorul se simte luminat de subiect, de profunzimea unui adânc respirat al ideilor și viziunilor (su)puse analizei ce emană, de asemenea, un culturalism clar, incandescent.
E un soi de lumină ancestrală ce planează asupra epocilor și pulsurilor vremelnice, o mai altfel de matrice a scriitorului hărăzit scânteierii.
Această scânteie îi vizează în dreaptă măsură - pe Valentin Lupea și pe subiectul dizertației sale.
E dovadă clară că ceea ce face profesorul Lupea (re)confirmă faptul că numai cei luminați și aplecați asupra slovei pot pătrunde adevărurile scrise deja, celor profani rămânându-le spațiul vast al neînțelegrii nedevenirii.
E dovada clară că literatul n-are tihnă în timpul viețuirii sale umane, că umanitatea îi știrbește zborul spre definire, dar e și dovada clară că dincolo de acest zbucium pot rămâne elemente definitorii pentru un om sau o operă"(IOAN ROMEO ROȘIIANU).

3. CERTITUDINEA PRIMARĂ (Secvențe critice la opera istoricului și criticului literar Ion Breazu, 1901-1958), Editura eCREATOR, Baia Mare, 2023.
"Pornind de la constatarea că la marile bogății ale pământului, lumii și vieții în sine nu ajungi decât după eforturi extraordinare și costuri imense, dar și că la nuferi nu ajungi decât în mlaștină, pe de altă parte convins de faptul că izbânda-ntr-un astfel de demers șterge cu buretele dureri, agitație, eforturi, nesomn sau transpirație, prof. Valentin Lupea ne îndrumă iar pașii pe calea istoriei, pe drumul descoperirii sau redescoperirii lui Ion Breazu, unul din numele importante ale culturii românești din perioada interbelică și împlinit apoi.
De data aceasta autorul focusează secvențe critice ale operei istoricului literar Ion Breazu și subliniază subtil faptul că pentru un critic trebuie să fie creația autorului doar un mobil al aprecierii, cumva o normalitate ori normalizare a acestuia.
Valentin Lupea ascunde-ntre coperți putința sa de-a face din aprecierea personală pentru Ion Breazu un semn și un semnal interior al prețuirii înalte tocmai atunci când praful uitării și lipsa de cultură amenințau cu minimalizarea acestui reper.
Valentin Lupea performează prin apropierea de simțirile lui Ion Breazu, iar măreția textului se naște atunci când criticul descoperă arta analitică și (chiar) personalitatea subiectului, atunci când are puterea trecerii peste subiectivism, când nu face din Breazu o rampă a devenirii sale ca istoric literar.
Cartea de față se constituie drept una dintre cele mai riguroase disecții în opera și activitatea cuiva tocmai prin faptul că apar nenumărate observații noi - ce se interpătrund cu altele vechi - dar critica adusă criticii făcute aceleeași critici îi aduce profesorului Valentin Lupea imaginea îndrumătorului înțelept, a celui care contemplă cunoscând domeniul și cauza, astfel aducând un suflu personal - desian chiar pe alocuri - tentanta aplicare a spiritului său observator și analitic asupra unei viețuiri și opere ce poate sta în galeria nobilă a exegezei române.
Cartea de față devine una de reflecție în primul rând prin faptul că semnatarul propune viziuni și imagini desprinse din viața și opera celui analizat fără a coafa ceva. În al doilea rând prin acela că nu caută să impună percepții personale, persuasiunea fiind departe de substanța acestei lucrări despre care n-ai cum a nu face vorbire"(IOAN ROMEO ROȘIIANU).

4. RIGUROZITATEA CERCETĂRII, Editura eCREATOR, Baia Mare, 2023.
"O carte despre un Om, o carte despre o Viață, o viață închinată unei Cărți, o viață închinată unui Om, viețuirii acestuia, activității lui literare, aspirațiilor sale.
O carte ce continuă - în timp și spațiu - viziuni și speranțe, o proiecție a dimensiunii creatoare și umane a lui Ion Breazu.
Numai un Om ca prof. Valentin Lupea nu putea fi capabil de atâta aplecare, înțelegere și răbdare, de atâta iscodire și cercetare!
Patru volume distincte - de sine stătătoare altfel - sunt adunate-ntr-o singură Carte, patru etape de muncă, transpirație și viață, o secvenționare fericită a activității unei personalități ardelene ce ar fi meritat infinit mai mult.
Valentin Lupea l-a făcut cu adevărat nemuritor pe Ion Breazu, a (re)pus pe el reflectoarele istoriei și a realității, l-a readus în contemporaneitate și a provocat spațiul cultural și artistic la reflecție.
Paradoxul, Valentin Lupea devine el însuși nemuritor cu această adâncă aprofundare, niciodată (în) scrierile sale nu vor mai putea fi ocolite de viitorii exegeți ai marelui înaintaș.
Valentin Lupea a trasat cu tușe groase de valoare și profunzime o ființare, a văzut nevăzutul și a văzut dincolo de cărțile, însemnările, activitatea, ciornele și respirația artistică a lui Ion Breazu, iar demersul său se înscrie fericit pe scurtul drum - de până acum - al evocării și comemorării.
El propune un adevăr, unul ce reiese chiar din scopul pe care omul îl are și-l definește prin el însuși - în propria devenire - atunci când vorbim despre adevăr ca observație existențială a unei anumite societăți, a unei anumite perioade de vreme, a unui anumit loc sau spațiu, în cazul de față aria de ființare și devenire a lui Ion Breazu.
Valentin Lupea a găsit cheia și cifrul dezlegării unei anumite viețuiri și a avut puterea formulării acestora într-o lume indubitabil împărțită (și) între conștienți și inconștienți ca raportare la timpul, respirația ori ființarea înaintașilor fără de care chiar și aerul vremurilor pe care azi îl respirăm ar fi fost altul.
Scrierea prof. Lupea este un mare pas pe treptele viețuirii noastre literare și istorice, un nedisimulat demers de îndepărtare de profan și o inițiere pe drumul pe care putem merge pentru a înțelege că experiența unei nații vine și ține și de rezultatul împlinirilor"(IOAN ROMEO ROȘIIANU).

În sfârșit, dorința și visul meu s-au împlinit, curgând apoi în ordine celelalte optsprezece cărți ale mele, pe lângă cele patru amintite mai sus, cărți de istorie și critică literară, de critică literară pură, de eseistică, de poezie și estetică și așa mai departe.