Cu toate că Descartes a încercat să definească frumosul, a scris un tratat despre muzică și-a pledat nu o singură dată în favoarea măreției sau farmecului stilului literar, fragmentele estetice interesante din scrierile lui sunt mai degrabă un episod și o diversiune în corpul întreg al filosofiei sale raționaliste, decât o contribuție majoră la teoria estetică. În DISCURSUL ASUPRA METODEI, Descartes vorbește despre incomparabila putere și frumusețe a elocvenței și despre delicatețea și dulceața răpitoare a poeziei.
Totuși, la fel ca și Bacon, se trezește și el din starea de fascinație visătoare și intră "cu mai multă venerație și atenție" în palatul științei matematice și al noii filosofii care trebuie fundamentată pe modelul clarității și distincției matematice (Descartes, op. cit. vol. VI, pp. 6, 7.).
În mai multe scrisori, el își exprimă admirația pentru vigoarea, puritatea și armonia felului de-a scrie al lui Jean-Louis Guez de Balzac. O dată ajunge chiar să spună că "declarațiile cu adevărat importante se găsesc în scrierile poeților mai curând decât ale filosofilor".
Motivul este acela că poeții au scris cu "extazul și puterea imaginației". În această ordine de idei își amintește un vis în care i se dădea să aleagă între un dicționar, simbolizând enciclopedia științelor, și o culegere din operele poeților. A ales-o pe cea de-a doua. La poeți, spune el, în ciuda anumitor nebunii, întâlnești gravitate și sensibilitate și o mai mare capacitate de-a aprinde scânteile înțelepciunii în oameni decât o au filosofii. Dar oricât ar recunoaște uneori dulceața și forța de înflăcărare a artelor, admirația lui statornică se îndreaptă către înlănțuirile de deducții logic coercitive.
Norma estetică a lui Descartes, așa cum o culegem din CORESPONDENȚĂ, din COMPENDIUL DESPRE MUZICĂ și din TRATATUL DESPRE PASIUNI, revine în cele din urmă la un ideal matematic și logic, cu toate că face un ocol prin psihologia individuală și agitația nervilor. Răspunzându-i părintelui Mersenne, care-i ceruse o definiție a frumosului, Descartes scria în 1630 că frumosul este în mare același lucru cu preferința pentru un sunet față de altul. Ambele sunt raportabile la judecata individuală variabilă. Ceea ce pe unul îl face să danseze, pe altul îl face să plângă, din cauză că preferința estetică depinde în mare măsură de asociația fortuită. Dacă s-ar întâmpla ca cineva să nu audă o "gaillarde" decât în perioade de mâhnire, ritmul și motivul acesta ar deveni indisolubil legate de emoția dureroasă.
În scrisoarea aceasta și în repetate rânduri în corespondența sa, Descartes revine la ideile exprimate în COMPENDIUL DESPRE MUZICĂ din 1628, aprofundându-l și amplificându-l, ca pe un text apropiat intereselor sale în armonie cu convingerile sale mature. În COMPENDIU, frumosul este unit cu agrementul, iar agrementul este congenialitatea ori concordanța dintre stimul și reacție. Vocea umană este cel mai agreabil dintre sunete "din pricină că ea prezintă cea mai mare conformitate cu spiritele noastre", iar dintre vocile omenești, cea mai simpatică este cea a unui prieten.
Pe de altă parte, tendința generală a ritmurilor muzicale este aceea de a instaura în suflet un afect sau o pasiune similară cu aceea a muzicii: o măsură lentă suscită simțiri domoale și leneșe, cum ar fi melancolia sau tristețea, iar o măsură sprintenă și repede, pasiuni vioaie și animate, cum ar fi veselia sau mânia. Astfel, orice mișcare dată dintr-un stimul estetic tinde să-și obțină corespondentul dintre mișcările sufletului. Legea naturală a "asemănătorului la asemănător" este utilizată aproximativ pentru a explica efectele muzicii și preferințele în materie de sunet.
Dar această vagă lege empedocliană este deplasată de Descartes către idealul mediei de aur. Place acea senzație sau dispoziție, acel interval sau ritm care nu plictisește și nu obosește. Extremele de evitat în experiența estetică sunt cele ale figurii derutante, implicate, laborioase și obositoare, pe de-o parte, și ale monotoniei și dorinței nesatisfăcute, pe de alta. Zgomotul tunetului sau strălucirea soarelui sunt neplăcute din cauză că sunt disproporționate față de receptorul lor senzorial.
Dacă cercetăm teoria lui Descartes despre pasiunile sufletului și regulile sale pentru dirijarea spiritului, în scopul unei mai bune înțelegeri a acestei idei estetice, constatăm că sunt bune acele pasiuni și sentimente care contribuie la bunăstare, mențin sănătatea, apără de primejdie și exersează fără efort. Astfel, fiziologia explică ceea ce matematica analizează și dovedește.
Opțiunea lui Descartes pentru raporturile simple din intervalele muzicale, cvinte și duodecime, și măsura binară sau ternară, și condamnarea de către el a contrapunctului artificial și a acrostihului sunt în legătură cu teoria sa despre mișcările somatice.
Experiența estetică începe cu senzația; senzația provoacă o agitație a nervilor; această agitație, păstrată în limitele unei anumite măsuri și combinată în proporții care să stabilizeze organismul ca totalitate, este plăcută și folositoare. Tocmai fiindcă exercițiul moderat este bun pentru nervi se dovedește prețioasă contemplarea emoțiilor dureroase pe scenă, chiar dacă suferința unui actor tinde să trezească suferința spectatorului. Lucrul acesta nu ne dăunează, iar stimularea ca atare produce plăcere.