Cu toate că realmente nu se cunoaște nicio legendă sau vreo consemnare geografică tradițională referitoare la o piatră din Poiana Tomii, aflată la izvoarele râului Siret, m-am documentat de lucrul acesta, deoarece Poiana Tomii se află în Munții Călimani (spre bazinul Mureșului/Șieului), în timp ce izvoarele Siretului sunt situate mult mai la nord, în Obcinele Bucovinei (în Ucraina și-n județul Suceava), numele a fost confundat cu legendele locale ale unor stânci celebre din Munții Carpați, cum ar fi Pietrele Doamnei din Munții Rarău. Se cunoaște, totuși, o legendă referitoare la vârful Piatra Tomii. Astfel, fie că ești atras de liniștea pădurilor sau de farmecul formațiunilor stâncoase, Piatra Tomii reușește mereu să ne ofere ceva special, o experiență pe care o vom păstra în suflet pentru totdeauna.

Din vârful Munților Apuseni, Piatra Tomii, această formațiune calcaroasă cu o istorie începând în urmă cu 150-200 de milioane de ani, veghează cu încăpățânare asupra frumoaselor ținuturi din vale.

Apariția vârfului Piatra Tomii este legată de o legendă, singura cunoscută în zonă. Se spune că o tânără pe nume Valea, de o frumusețe rară, și Toma, un destoinic cioban din sat, s-au îndrăgostit și trăiau fericiți până când un tiran a venit să le tulbure viața, dorind să o ia pe fată cu forța. Cei doi îndrăgostiți au fugit în munți, iar Duhul Pădurii, neputând să-l învingă pe tiran, i-a transformat, pe Toma într-o stâncă imensă (Piatra Tomii) și pe Valea într-un râu care izvora de sub stâncă, tocmai pentru ca dragostea lor să dăinuiască veșnic.

În creația populară orală, acolo unde informația se transmite din gură în gură, prin viu grai, fiecare povestitor adăugând ceva de la el sau omițând involuntar ceva, este posibil orice, motiv pentru care am luat ca atare ceea ce o să vă povestesc mai jos.

Astfel, se zice că într-o seară, la o stână de la poalele vârfului, în Poiana Tomii, aflată în Munții Călimani acolo unde vegetația este dominată de brad, molid și fag, acolo unde se găsesc numeroase specii floristice rare, în jurul unui foc din lemne, un flăcău misterios venind, nu se știe de unde, poposind la stână și găzduit peste noapte acolo, și îndreptându-se nu se știe încotro, de fapt nici nu ne interesează, totul acoperit fiind de mister, un mister pe care jocul flăcărilor focului care luminau întunericul din jur și care aduceau o atmosferă caldă, propice povestitului, în timp ce scânteile zburau spre cerul plin de stele și lemnul trosnea liniștit, accentuau acest mister și făcea ca să se audă tălăngile oilor și lătratul câinilor de pază din depărtare, în timp ce ciobanii așezați pe bănci de lemn în jurul focului povesteau și ei întâmplări mai de demult, privind spre mămăliga ce fierbea în ceaunul negru pus direct pe jar, povesteau, dar mai mult ascultau povestea flăcăului misterios care a sosit printre ei, așa din senin și care povestea o legendă necunoscută încă, o legendă care explică prezența unei pietre din Poiana Tomii, la izvoarele Siretului.

Legenda povestită seara la stână de flăcăul misterios vorbea despre o fată pe nume Dochia, o fată atât de frumoasă, mai ceva decât o fată de împărat, o fată care se iubea cu un cioban de prin munții lor. Într-o zi, în timp ce Dochia stătea pe pragul casei ei sărăcăcioase, așteptându-l pe cioban, pe drum trece un boier frumos cu suita lui, care boier, văzând frumusețea fetei, o ademenește cu tot felul de promisiuni pentru a pleca cu el.

Dochia îl ascultă, se lasă ademenită destul de ușor și pleacă cu el la castelul acestuia, unde devine o doamnă frumoasă.

Ciobanul, deși se căsătorește și are un băiat, neputând-o uita, se stinge de dorul Dochiei, plecată pentru totdeauna.

Făcându-se mare, copilul ciobanului o întreabă pe maică-sa despre tatăl său și despre motivul pentru care este orfan, iar mama lui îi povestește.

Aflând adevărul, băiatul se hotărăște să meargă în lume să caute femeia din cauza căreia a murit tatăl său. Colindă, cântând din fluier, pajiștile, până când întâlnește o doamnă frumoasă și tristă care-l întreabă de unde știe cântecul acela. Copilul îi răspunde doamnei:

    - L-am învățat de la tatăl meu, înainte ca acesta să moară.

Doamna, care cunoștea și ea cântecul și care nu era alta decât Dochia, îl roagă pe băiat:

    - Te rog mult de tot să vii mâine exact în locul acesta și să-mi cânți încă o dată cântecul.

A doua zi, când băiatul vine, o găsește pe frumoasa doamnă acolo, dar moartă, și înțelege cine anume era doamna. Băiatul, ascultându-i dorința și apropiindu-se de ea îi mai cântă încă o dată cântecul pe care ea i l-a cerut, ca un omagiu adus frumuseții Dochiei, care s-a transformat concomitent într-o piatră de unde și numele de Piatra Dochiei.

Se desprinde clar din povestea flăcăului misterios, destinul trist ce-i aștepta pe cei care ieșeau din lumea lor, chiar și numai pentru a deveni flori de seră.

Iată o temă care, preluată de literatura cultă, va fi tratată apoi de Șt. Octavian Iosif, de Octavian Goga și de alții, ca temă a înstrăinării.