Barbu Paris Mumuleanu (1794 – 1836)

Alt chip

Vremea-nalţă şi ridică,

Vremea face, vremea strică,

Vremea suie şi coboară,

Vremea surpă şi doboară,

Vremea schimbă şi preface,

Şi războaiele şi pace.

Vremea toate răzvrăteşte,

Schimbă şi schimonoseşte.

Vremea pe vericine-nvaţă,

Vremea dascăl şi povaţă,

Vremea din linişte bună,

Face vânturi şi furtună,

Vremea iar după furtună,

Face şi linişte bună,

Vremea bucură-ntristează,

Suie-n tron şi detronează,

Vremea-nalţă, vremea creşte,

Vremea iarăşi micşoreşte,

Toate sunt de vreme-aduse,

Toate la vreme supuse.

 

 Alt chip

 

Au fost vizate volumele:

Rost de poezii, adică stihuri (1820) şi Caracteruri (1825).

 

Versul ’nalţă şi coboară

Tocurile-n călimară,

Versul poate fi de miere

Şi tot el muiat în fiere.

Versul îţi deschide porţi,

Versul îţi învie morţi,

Versul face poezia,

Poezia-ţi dă simbria.

Rost de poezii de faci

Bei doar vin şi mânci colaci.

Versul dacă e măiastru,

Ispiteşte şi-un sihastru.

Versul poate-n orice vreme

Muza dulce să îţi cheme.

Însă eu de la o vreme

Nu am vreme de poeme,

Ci trudesc cu sârg şi tact

Să devin autodidact,

Să pot scrie-n multe feluri

Un volum de caracteruri.

 

Ion Heliade Rădulescu (1802 – 1872)

 

Zburătorul (Fragment)

 

Era în murgul serii şi soarele sfinţise;

A puţurilor cumpeni ţipând parcă chema

A satului cireadă, ce greu, mereu sosise,

Şi vitele muginde la zgheab întins păşea.

 

Dar altele-adăpate trăgea în bătătură,

În mugete de mumă viţeii lor striga;

Vibra al serii aer de tauri grea murmură;

Zglobii sărind viţeii la uger alerga.

 

 

S-astâmpără ăst zgomot, şi-a laptelui fântână

Începe să se-auză ca şoaptă în susur,

Când ugerul se lasă subt fecioreasca mână

Şi prunca viţeluşă tot tremură-mpregiur.

 

Încep a luci stele rând una câte una

Şi focuri în tot satul încep a se vedea;

Târzie astă seară răsare-acum şi luna,

Şi, cobe, câteodată, tot cade câte-o stea.

 

Dar câmpul şi argeaua câmpeanul osteneşte

Şi dup-o cină scurtă şi somnul a sosit.

Tăcere pretutindeni acuma stăpâneşte

Şi lătrătorii numai se-aud necontenit.

 

E noapte-naltă, naltă; din mijlocul tăriei

Veşmântul său cel negru, de stele semănat,

Destins coprinde lumea, ce-n braţele somniei

Visează câte-aievea deşteaptă n-a visat.

 

Tăcere este totul şi nemişcarea plină;

În cântec sau descântec pe lume s-a lăsat;

Nici frunza nu se mişcă, nici vântul nu suspină,

Şi apele dorm duse, şi morile au stat.


Zburătorul (Fragment)

 

A fost vizat volumul: Himnul creaţiunii (1869).

 

Era aşa spre seară când tocmai se îngână

Noapte cu zi şi invers, cam pe la ora opt,

Când s-a întors cireada plecată-o săptămână

Să pască pe aiurea, unde nu-i paiul copt.

 

Ciurdarii înainte păşeau cu mare fală,

Dar supţi de foame, ochii abia ce mai clipeau,

Le atârna sarica pe ei şi traista goală

Şi vitele muginde, spre sat îi împingeau.

 

La poartă, gospodarii îşi aşteptau mărhaia,

Văzând-o cât de slabă-i, oftau cu mult necaz,

Blagoslovind ciurdarii, apoi cu vorba aia

Făcută să îţi urce tot sângele-n obraz.

 

Dar toate trec şi ciurda acum e risipită,

Se strâng oamenii-acasă, precum ai cloştii pui,

Mai rup vreo două vrescuri şi fac un foc în plită,

Punând de-o mămăligă cu ceapă - lapte nu-i.

 

Şi jos şi sus opaiţuri se-aprind în bezna nopţii

Şi himnul creaţiunii de greieri e pornit,

Iar lătrătorii urlă după zăvorul porţii,

Că stau flămânzi de pază, de cină n-au primit.

 

E noapte acum şi-n case opaiţurile-s stinse,

Că s-a scumpit uleiul, sătenii s-au culcat

Şi stelele-n înalturi clipesc de somn învinse

Şi câte una cade, cum cade-un om din pat.

 

Tăcere este totul aşa cam două ceasuri,

Apoi iar hărmălaia coboară peste sat,

Că se trezesc cocoşii şi cântă-n şapte glasuri,

Dar au şi ei dreptate - de ziuă s-a crăpat.


Vasile Cîrlova (1809 – 1831)

 

Păstorul întristat

 

Un păstor tânăr, frumos la faţă,

Plin de mâhnire, cu glas duios,

Cânta din fluer jos pă verdeaţă,

Subt umbra deasă de pom stufos.

 

De multe versuri spuse cu jale

Uimite toate sta împrejur:

Râul oprise apa din cale,

Vântul tăcuse din lin murmur.

 

Cât colo turme de oi frumoase

Se răspândise pe livejui

Şi ascultându-l iarba uitase,

Pătrunse toate de mila lui.

 

Câinele numai mai cu durere

Stand lângă dânsul, căta în jos

Şi ca s-aducă lui mângâiere,

Glas câteodată scotea milos.

 

Eho, ce zace de om departe,

Îl auzise din loc ascuns;

Şi cu suspinuri de greutate

La toată vorba îi da răspuns.

 

Viu lângă dânsul, pătruns de silă

Şi cu blândeţe îl întrebai:

,,Tinere, spune-mi, nu-ţi fie silă,

Ce foc, ce chinuri, ce gânduri ai?

 

Viaţa voastră necazuri n-are:

E simplă, lină, fără dureri,

Şi-n toată lumea nici o suflare

Ca voi nu gustă multe plăceri.

 

 

Voă natura vă este dată;

Câmpii şi codrii voă zâmbesc;

Vânturi şi râuri voă arată

Cum curg de dulce, cum răcoresc.

 

Soarele încă voă revarsă

Lumină dulce, tot cu senin,

Şi cerul iarăşi mila îşi varsă

Spre fericire voă deplin’’.

 

El cu suspinuri atunci răspunse:

,,Frate, se poate vrun muritor

Oricât să n-aibă dureri ascunse,

Fie pe scaun, fie păstor?

 

Orice viaţă supusă zace

Subt patimi grele mult mai puţin!

Soarta nu lasă pe om în pace

Cu mulţumire a fi deplin.

 

Precum nu-nceată de vânt suflarea

Nici către crânguri, nici pe câmpii;

Aşa nu-nceată nici turburarea

De multe patimi către cei vii.

 

Adevăr, slavă, cinstire, putere

Sau bogăţie eu nu doresc,

Acestea toate drept o părere,

Drept nălucire le socotesc.

 

Dar mai puternic, greu a supune

Orice simţire, simt pe amor,

El, izvor dulce de-ntristăciune,

Lesne aprinde foc tutulor.

 

Iubesc prea dulce o păstoriţă

Cu chip prea dulce, prea drăgălaş!

Pentru ea numai simţ neputinţă,

Pentru ea numai sunt pătimaş.

 

 

De lângă mine ea când lipseşte,

Natura n-are nimic frumos;

Sufletul tare mi se mâhneşte,

Orice privire e de prisos.

 

Şi drept aceea a tânguire

Fac să răsune fluierul meu,

Lăsând şi turma în năpustire,

Vărsând şi lacrimi din ochi mereu”.

 

Păstorul întristat

 

Un păstor tânăr, de ani cam treizeci,

Cânta din fluier sus pe un grui.

Oile toate şi câţiva berbeci,

Vrăjite stau de cântecul lui.

 

Nu numai turma şi vântul uşor

Se-opreşte şi ascultă cântarea,

Pătrunsă-i natura toată de-amor

Şi toate îşi ţin răsuflarea.

 

Numai Grivei nu pricepe deloc

De ce nu mai vor să mai pască

Oile sale şi stau la un loc

Pe lângă păstor, gură-cască.

 

Fiind pe acolo, vin lângă păstor,

„Tinere, întreb, ce te face

Să cânţi cu-atâta durere şi dor,

Când iată, în juru-ţi e pace?

 

Şi totul aice-i nespus de frumos,

E linişte şi-mbelşugare,

Văd că eşti bine făcut, sănătos,

Hai spune-mi, te rog, ce te doare?”

 

„Vai frate, să ştii că io-s moldovean

Şi spusu-mi-a ieri o mioară

Că vine pe-aice cioban ungurean

Şi unul vrâncean mai spre seară.

 

Fără pricină mă vor omorî

Sau, cum spune-or ei, ca să vadă

De-i drept că din moartea-mi va izvorî

O mult lăudată baladă.

 

De asta mi-s trist, am multe în cap

Şi nu ştiu cum fac, ce să crez:

Baladă să iasă, groapa să-mi sap,

Ori braţu-mi vânjos să-narmez?