>În nu ştiu care toamnă

 

În nu ştiu care toamnă gândul pătimaş

Deschide-ascunse porţi, prin neguri, în neştire

Şi oamenii mai rar coboară spre oraş,

Frunzişul poartă-n murmur lungă prevestire.

Sub fulguirea serii, pasul întârzir

Pe neumblate drumuri duse până-n munţi.

Prin arborii bătrâni, un vânt subţire-adie

Cu liniştea ce cade-n voie, grea, pe frunţi.

 

Neştire

 

Ne va surprinde-amurgul într-o zi pe drum

Şi ne-or surâde-anemic zările de scrum.

Pădurile vor îmbrăca un alt veşmânt

Şi liniştea mai grea va trece în cuvânt.

 

Nu-i nimeni încă să ne poată spune

 

 

În care toamnă visul va apune;

Când vom călca umil tărâmul celălalt,

Când vom intra pe poarta cerului înalt.

 

Când umbra nopţii nu va şti să vină

Şi vom străbate numai prin lumină,

Când paserile-n stoluri, fără număr,

Vor coborî cu stelele pe umăr.

 

 

În seri cu palidă lumină

 

În seri cu palidă lumină

Prădată-n voie peste ţară

Ce mână caldă, fără vină,

Te va deschide, carte rară?

 

Ce inimă, ca o zambilă,

Se va pleca, neştiutoare,

Pe cartea asta, prea umilă

Învăluită în paloare?

 

Ce clătinare de tulpină,

Va tulbura adânca pace

În seri cu palidă lumină

La poarta caselor sărace?

 

 

Mă veţi uita

 

Mă veţi uita zănaticepăduri

Şi voi tăcute, umede, poteci;

Mă veţi uita izvoare gureşe pe veci,

Sub umbra anilor de trudă – suri

 

Mă veţi uita mănoase, largi livezi

Şi voi coline de opal pustii,

Ci tu sărmane plop nici n-ai să ştii

Că ţi-am purtat blestemul în amiezi.

 

Mă veţi uita şi voi sfinţite praguri

Pe care-adesea lacom v-am trecut,

Sunt pentru voi un biet necunoscut

Cu mierea zilelor uscată-n faguri

 

Mă veţi uita măcieşi ne-ndurători

Ce glezna visului mi-aţi sâmgerat

Şi voi imaşuri vechi de lângă sat,

Cum uită drumul, stinşii călători.

 

Nedumerire

 

Deschid aceeaşi carte a nu ştiu câta oară,

Dar liniştea din pagini nu mă înfioară.

Sunt tot cu gândul dus înspre trecut

Şi nu pricep nimic din ce-i de priceput.

 

Îmi par deşarte clipele de-acum

Când visurile-s risipite-n drum.

 

Încerc sp plec de-aici necontenit

Şi uit că-s prea de timpuriu venit

Cuvintelor am vrut să le dau glas

Dar tot neputincioase au rămas

 

De multă vreme mă trudesc să ştiu:

De ce e sufletul atâta de pustiu?

Ori, toată gloata asta transilvană,

Îşi sângerează-n mine adânca rană.

Dimitrie DANCIU

 

Născut la 6 oct 1912 în Săcel,

Decedat la 9 iunie 1999 la Cluj Napoca

 

Volum publicat: Solitudini, Ed rev. Lanuri, 1939

Poezii, Ed. Dacia, Cluj Napoca, 1973