***
mi-aş putea pierde uşor urma
şi lumea ar continua şi fără mine
aş putea mirosi a poteci, a roşu închis
şi a nopţi de beţie
dacă poftele nu mi-ar amorţi de fiecare dată
în ochiul neînchis
până la urmă, cât de lungă poate fi o zi
când te ascunzi în tine cu voia ta
şi apoi tot tu te strigi pe nume?
în mod sigur de aici nu lipseşte nimeni
doar nişte vechituri umblă desculţe
prin mintea mea ....
***
omul din care am fost extirpat eu
era negustor de începuturi
aflat în galopul acestei lumi
ascunse sindromului de panică
a fiecărei zile trăite în sens invers
sunt replica răsturnată în oglinda
propriei libertăți
acum ar fi trebuit să simt ceva
dar nu simt absolut nimic
doar sângele cuvântului se scurge în mijlocul străzii
trecătorii întorc uneori capul
eu mă gândesc că în interiorul cuvântului
e atât de mult întuneric
mă sprijin doar pe umbra lui
negustorul de începuturi trece nepăsător
printre oameni și repetă:
ăsta da,
ăsta nu,
tu nu ...
trupul meu se răsucește spre glontele său
***
fruntea mea lăsată pe fruntea ta
negru amar scris înfiorat pe piele,
ascuns pe dinăuntru
acolo să zâmbească doar pentru el,
să intre în trupurile noastre îmblânzit
oftat şi cântec,
clopot de cristal,
urme ...
ca din senin cresc zgârieturi pe frunte
suflete roase uită aerul aprins
între ziduri
***
din clipă în clipă,
femeia va răsfăţa primăvara încet,
fără să se grăbească
până când florile ei îi vor cădea în sânge,
până când nişte câmpii înverzite
o vor lua cu ele
să planteze răsărituri de soare,
să le poruncească îngerilor
cântece improvizate din frunze de laur
poate le asculţi şi tu
când zilele se fac tot mai mici de emoţie,
când vocea ta vrea să o doară
pentru că aşa trebuie
şi dacă primăvara toată e cu ochii pe ea,
femeia nu va şti cum să-ţi spună că are
cea mai frumoasă piele din lume,
te va aştepta râzând de aroma de piersici
şi mai cu seamă de laptele dimineţii
pentru că s-ar putea să-ţi placă
să se strecoare prin visul tău
şi tu să nu fi prea departe ...
şi .... atât
***
în locul inimii îţi creşte un verde nepăsător
încolăcit şi împietrit pe trup ca o aşteptare
pe care o îndrepţi spre viaţa de apoi
şi ea nu înseamnă prea mult pentru că devii,
în felul acesta, dator cu păcatele uşilor închise
iar dacă vreodată, aceleaşi trepte te vor acuza
de rutina umbrei ancorate de ultimul ceas
tu să mă priveşti cum preschimb distanţa
într-un sărut obraznic
ca un dans îndreptat de bunăvoie spre prăpastie
şi, în rest, nimic
să alegi doar drumul ce n-ai habar unde duce
şi noaptea nevindecată de imaginea
când îţi cuprindeam obrajii cu mâinile,
de fiecare dată când te îndrăgosteşti să dai de mine,
blestem să-ţi fiu!