Grigore Alexandrescu (1810 – 1885)


Privighetoarea şi măgarul

Nenorocita privighetoare

Cântă-n pădure a ei durere

Natura întreagă dă ascultare,

Tot împrejuru-i era tăcere.

 

Alţii în locu-mi ar descri poate

Acele tonuri neimitate,

Glasul acela-nmlădiitor,

Ce c-o-ntorsătură lină, uşoară

Treptat se urcă şi se coboară,

Plin de simţire, plin de amor.

 

Eu vă spun numai că despărţirea

Şi suvenire pline de jale,

Că nedreptatea, nelegiuirea,

Era sujetul cântării sale.

 

Un măgar mare ce-o ascultase,

Şi ca un aspru judecător

Capul pleoştise, sau ridicase

Câte-o ureche,-n semn de favor,

 

Ieşi-nainte să-i dea povaţă,

Şi c-o neroadă încredinţare:

„Am fost, îi zise, aci de faţă,

dar zău nu-mi place a ta cântare.

 

Cu toate acestea, am nădejdi bune,

De nu îţi pare lucru prea greu

La nişte reguli a te supune,

Luând de pildă cântecul meu”.

 

Atunci începe cu bucurie

Un cântec jalnic şi necioplit,

Încât de aspra lui armonie

Toată pădurea s-a îngrozit.

 

Privighetoarea, fără sfială,

Zise: „Povaţa e în zadar;

Căci, d-aş urma-o, nu e-ndoială

Că eu în locu-ţi n-aş fi măgar”.

 

 

Privighetoarea şi măgarul

 

Neobosita privighetoare

Cânta-n pădure în fiece seară,

Nimeni din codru nu-i da o floare,

Deşi cu plăcere toţi ascultară.

 

Alţii la munca ce-au început

Îşi cer răsplata da la început,

Privighetoarea însă-i firavă,

Nu ştie-a cere, cântă-n zadar,

Cântecu-i dulce umple de har

 

Pe fiecine şi-l-nalţă în slavă.

 

Pline de tâlcuri triluri răsfiră

Privighetoarea--şi pline de dor,

Toţi o ascultă pătrunşi şi se miră,

Dar apoi pleacă la trebile lor.

 

Un măgar însă, văzând care-i treaba,

Îi spuse simplu, ca om din popor:

„Privighetoareo, tu cânţi cam degeaba,

Nu ştii din cântec să scoţi un favor.

 

Tu ai nevoie, să nu mori săracă,

Fiindcă, vezi bine, cânţi în zadar,

De-un om de afaceri, loby să-ţi facă,

Sau cum se spune mai nou – impresar.

 

Eu sunt în stare treaba aceasta

S-o duc în spate, că multe am dus,

Uşa cu capul sau cu copita

Ştiu a deschide, chiar colo mai sus…”

 

De-atuncea cântă cu bucurie

Privighetoarea în zilnic concert,

Iară măgarul, la datorie,

Stă după uşă şi rupe bilet.

 

 

Îşi zice în gându-i privighetoarea:

„Munca-n cultură văd că e grea

Şi-n lumea artei n-ai consacrarea

De n-ai un măgar ce copite să dea!”

 

 

Dimitrie Bolintineanu (1819 – 1872)

San-Marina

 

San-Marina astăzi are

Sărbătoare de păstori,

O serbare

De plecare

La Vardar, ce cură-n mare,

Alergând pe pat de flori.

 

Se întinde masă dalbă

Pe un plai lângă Cătun,

Cu smântână

De la stână,

Şi cu fagi de miere albă

Şi cu vin de la Zeitun.

 

Dintr-o mână-n-altă mână

Cupa prefigurată-n flori

Trece plină:

Beau, închină

Pentru ţara lor română,

Pentru turmă şi păstori.

 

Cei bătrâni, cu albe plete,

Cei dintâi la masă-nchin,

Hora pasă

Lângă masă,

De flăcăi şi june fete,

Cu păr negru, cu alb sân.

 

Fluierile şi cavale

Sună vesele cântări,

Lângă mese,

Cete dese

De copii se joc pe vale

Ca-ntr-un vis de desfătări.

                                   Popii binecuvintează

Şi atunci toţi s-au mişcat

De plecare

Către mare,

Turmele înaintează,

Toţi cu totul le-au urmat.

 

Caii poartă în spinare

Corturi, paturi, aşternut,

Toată casa,

Toată masa,

Şi veşminte de-mbrăcare,

Tot ce au, tot ce-au avut.

 

Mumele, în glugi pe spate,

Poartă prunci cu păr bălai

Sau mioare

Lâncezioare.

Clopotele, legănate,

Sună depărtat de plai.

 

Turma bleagă, câinii latră,

Caii nichează uşor;

Mai departe,

La o parte,

Sub o măgură de piatră,

Cântă-n fluier un păstor.

 

Şi pe cale mic şi mare

Stă, mai cată către sat,

Cu plăcere

Şi durere,

Îi trimite fiecare

Câte-un dulce sărutat.

 

Seara vine şi păstorii

La pârâu toţi se opresc,

Şi fac focuri

Şi fac jocuri

Pân’ ce visele-aurăriii

Peste geana lor plutesc.

 

Astfel trece scurta viaţă

De străini neatârnaţi,

Ca cocorii

Şi ca norii,

Când pe câmpuri de verdeaţă,

Când pe munţii cei înalţi.

 

Oamenii au arme dalbe

Şi femeile dulci nuri,

Cu guriţă

De liliţă,

Coame d-aur, fete albe,

Ochii lai ca nişte muri.

 

Dar durerea, vai! nu lasă

Nicăieri pe muritor,

Ce dor mare!

Ce-ntristare

În lumina lor le-apasă

Când oiţele le mor!

 

San-Marina

 

Azi oraşul nostru are,

Fiindcă-i an electoral,

O zi mare,

E votare,

Va alege fiecare

Candidatul ideal.

 

S-au întins de mult pancarde

Şi afişe peste tot,

Strada arde,

Fum, petarde,

Veselie ce decade

În spectacol idiot.

                                   Crâşmele-s închise toate,

Omul să fie lucid,

Dar în cete,

Pe la spate,

Câte unul sticla scoate

Şi în juru-i toţi fac zid.

 

Cei bătrâni se-ntrec în sfaturi

Date noilor votanţi,

Cum să-mpături,

Mai pe lături,

Foaia dată pentru voturi

Ca să nu fie mustraţi.

 

Pe la colţ, în cârduri dese,

Gură cască stau copiii,

Şi când iese

Câte-un om se

Bulucesc făr’ să le pese

Şi-l întreabă nerozii.

 

Candidaţii vin cu fală,

De amici înconjuraţi,

Intră-n sală

Cu o pală,

Faţă, fiindcă e reală

Teama de-a nu fi votaţi.

 

Preşedintele-i curtează

Şi c-un ton profesional,

Raportează,

Cu emfază,

Că e ordine şi pază,

N-o să fie iar scandal.

 

Limuzinele-nşirate

Îi aşteaptă primprejur,

Ca-n campanii,

Cu şampanii,

Desfundate-n caz că poate

Vor ieşi din primul tur.

 

Doamnele simandicoase

Vin in lese cu dulăi,

Mofturoase,

Preţioase,

Lor le-ar sta mai bine-n lese

Decât bietelor potăi.

 

Pruncii tipă, url-un câine,

Clopotele bat dungiş,

Telefoane

Şi claxoane,

Te opreşti şi parca-ţi vine

Să-ţi faci cruce pe furiş.

 

Astfel trece ziua asta,

Tot vacarmu-i un ecou,

Dimineaţă,

Altă viaţă,

Vom deschide doar fereastra

Şi-o intra un soare nou.

 

Cel puţin aşa se crede,

Vom avea precum s-a zis:

Miere, lapte

Şi de toate,

Tot românul va fi verde

Şi-om trăi ca la Paris.

 

Dar raţiunea ce ni-n creştet

Nu ne lasă să sperăm,

Jos raţiunea!

Sus naţiunea!

Chiar dacă românu-i veşted,

Peste trei ani iar votăm!