Motto: “Cine are o casă unde să se-ntoarcă, nu va câştiga nici un război.”

Personajele : ŢESĂTORUL, SOLDATUL, SAMI AZA, ANCHETATORUL, FEMEIA, IMACULAŢII                             

La un război de ţesut, făcut din roţi dinţate, arcuri şi resturi metalice, un personaj cu cagulă manevrea

mecanismul, de parcă ar bate la o maşină de scris. Apoi îşi scoate cagula, ca pe o pălărie, şi salută voios.

ŢESĂTORUL: Salaam-Alaikum! Da’ voi spuneţi-mi Dumnezeu.Aşa m-am trecut şi-n jurnal, fiindcă nu ştiu cum dracu’ s-a făcut, da’ tot ce-a lucrat Dumnezeu mi s-a-ntâmplat şi mie. Păi nu suntem noi clonele lu’ Dumnezeu?  Şi-atunci nu-i normal să ne-ocupăm cu-aceleaşi chestii ? Cazu’ meu: pentru că oamenii m-au iubit şi m-au apreciat, m-au chemat tocmai la Aiud, ca să construiesc acolo o casă de oaspeţi. Am ridicat-o-n şase zile, din nimic. Reţineţi: casa nu era pentru mine, în ea locuiau o mulţime de chiriaşi şi nişte îngeri păzitori îi fereau să nu iasă. Totu’ a fost bine până când păzitorii ăia s-au apucat să dumnezeiască în locu’ meu. Pe primii doi locatari i-au alungat, pentru că nu vroiau să umble goi prin grădina casei. I-au trimis să taie stuf, cică să discute acolo cu şerpii. Altădată s-au supărat pe toată lumea şi i-au udat cu furtunu’ până i-au înecat pe toţi. L-au iertat doar pe-un nebun, la care-i ziceam noi dom’ Ministru’ şi care-şi adunase, într-o bărcuţă de hârtie, doi şobolani, două broaşte şi doi gândaci. Când io, Dumnezeu-tatăl, am vrut să-mi întemeiez o familie, îngerii păzitori mi-au ales o fecioară, care se-nchina la idoli apuseni. Da’ înainte l-au trimis pe Găbiţă, un înger cu aripile cât cazmaua, ca s-o peţească. Abia dup-aia mi-au pus sub braţ covoru’ de nuntă, m-au dus la ea în celulă şi-acolo am cunoscut-o. Despre anchete, torturi şi încă multe altele, care mi s-au întâmplat la Aiud, am pomenit în memoriile mele intitulate “Jurnalu’ unui şobolan fericit”.    Am scris aşa cum mi-au cerut americanii. Pe larg, cu schiţe, poze şi tabele, da’ fără nume, că nici io nu-s prost.    Da’ de ce să ştie americanii chiar totu’? Lasă. Că nici Dumnezeu de sus nu şi-a bătut singur cuie-n talpă. L-a trimis pe fi-su. Apropo’. De fiu-meu am avut aceeaşi grijă ca şi colegu’ meu din ceruri. La şaişpe ani după ce-a ieşit din pizda mă-sii, l-am făcut soldat. L-am trimis diiiiirect în legiunea străină. N-a ratat nici un război. Acu’ e pe undeva pe-aici, prin Irak, implementează democraţia americană în curu’ arabilor. După revoluţie m-am stabilit şi io-n orient şi m-am apucat de vechea mea pasiune. Fac şi vând covoare. Pentru musulmani. Covoare. De toate mărimile, formele şi culorile. De nuntă, de cimitir, de rugăciune, din piele de şarpe, din păr de cămilă, de mătase, de Tabaristan sau de Khorassan. Mi-am deschis şi-un atelier, la etaju’ nouă, da’ nu mă plâng, că-i mai aproape de cer. Am avut şi ucenici - pe unu’ l-am şi-nfiat săracu’, - da’-ntr-o zi mi-au furat jurnalu’ şi-atunci i-am alungat pe toţi, i-am dat de-a dura pe scări. Acu’ lucrez singur. Singur e mai sigur. Nu fac conversaţii, nu dau explicaţii şi dacă greşesc nu mă ceartă nimeni. Nici măcar frate-miu, Allah. Clienţii mei sunt califi, şeici, regi, preşedinţi , artişti, fotbalişti şi terorişti. În meseria noastră nu te poţi ascunde. Da’ şi io-mi recunosc covoarele dintr-o mie. Aşa că, pe ăsta de la televiziunea Al Jazera l-am zărit din prima. Era covoru’ ăla cu luna, soarele şi alte stele şi-n faţa lui un fost ucenic de-al meu tocmai îi tăia beregata unui senator american. Recunosc că nu m-am uitat până la capăt, deoarece m-am ridicat să-nchid uşa şi televizoru’ şi dacă tot mă ridicasem am şi vomat puţin. Eram mândru şi emoţionat. Acum americanii o să mă caute şi-o să mă găsească, pentru că, după cum vă ziceam, în meseria noastră nu te poţi ascunde. Iar eu sunt cel mai bun. Bun şi iertător . Hai, vă rog io, mai spuneţi-mi Dumnezeu.

Din războiul de ţesut iese un covoraş. Ţesătorul îngenunchează pe el şi-şi face cruce. În scena doi, la o masă, stă cineva în haine arabe, cu cagula pe cap. Apare un soldat american şi-i smulge cagula, descoperindu-l pe Ţesător.

   ŢESĂTORUL: Aşa e mult mai bine.

SOLDATUL: E mai bine o pulă. O să vezi ce bine e. Numele şi prenumele.

ŢES : Aristide Calimente Dumnezeu.

SOL : Dumnezeu? În ţoalele astea? Nu ţi-e ruşine? Ocupaţia.

ŢES : Americană.

SOL (trăgându-l de ureche): Ocupaţia ta, boule!

ŢES : Ţesător de covoare. Nu vrei să ne oprim ?

SOL : Ne oprim când spun eu. Vreau lista cu toţi cumpărătorii covoarelor vândute în ultimele şase luni.

ŢES : Nu-mi amintesc nimic. Nu le-am ţinut socoteala.

SOL : Ok. S-o luăm altfel. Cum bei ceaiul: rece sau fierbinte ?

ŢES : Dacă se poate, rece. Şi de mentă.

SOL : Rece. Ok. (ia o cană şi o pune în faţa Ţesătorului) Bea.

ŢES : E nisip.

SOL : Ceai de nisip. E rece. Hai, bea.

ŢES : E nisip.

SOL : Atunci mănâncă-l, în paştele mă-tii! (îl forţează pe Ţesător să înghită nisipul) Ţi-ai amintit ? (îi aruncă pe masă nişte fotografii) : E vreunul din ăştia ? (îl apasă cu faţa în jos) Dumnezeule, măcar prefă-te că te uiţi !

ŢES : Auzi, faza cu nisipu’ a fost tare de tot. Chiar n-o ştiam. Foarte tare.

SOL (după un moment de tăcere, în care cei doi se privesc insistent): Ce dracu-ai făcut, tată ?

ŢES : Ce-am făcut ?

SOL : Ce-ai făcut ? M-ai făcut de căcat, asta ai făcut.

ŢES : Îmi pare rău.

SOL : Îţi pare rău ? Atunci ajută-mă. Cui ai vândut jegurile alea de cârpe ?

ŢES : Nu s-au prezentat.

SOL: Normal, doar vă cunoaşteţi. (îi dă o hârtie şi un stilou) Vreau nume, tată. Numele băieţilor răi. Mâncătorii de berbecuţi. Ştiai că ieri i-au luat gâtul unui senator american?

ŢES : N-am nici un amestec.

SOL : Ce vorbeşti ? Un covor de-al tău e pe peretele unei execuţii şi tu n-ai nici un amestec. Cu tine vorbesc, tată.

ŢES : Ce vrei de la mine? N-am ce să-ţi spun!

SOL : N-ai ce să-mi spui ?! Ai uitat ce-ai păţit la Aiud? Vezi că ţi-am citit jurnalul, aşa că ştiu cum să te iau.

ŢES : Tocmai d-aia. N-o să te-atingi de mine. Sunt taică-tu.

SOL : Ești o pulă. Eşti tata la niște preşuri murdare de sânge şi dacă nu vorbeşti te dau pe răzătoare.

ŢES : Îţi spun, dacă-mi povesteşti ce lucrezi la-nchisoarea aia din Bagdad.

SOL : Acu’ ce facem, negociem ?

ŢES: Vreau să ştiu dacă mi-ai citit jurnalu’ pân’ la capăt. Ai văzut că grupele sângelui nu miros la fel?

Şi că A2 curge mai bine decât B3 ?

SOL : De-asta îţi arde-acum.

ŢES : Şi, mă rog, ce-o să-mi faci dacă nu vorbesc?

SOL : Să mor io dacă nu te congelez. Vezi că asta nu mai scrie-n foile tale.

ŢES (aruncându-i hârtia): Să-ţi fie ruşine! Ai aici toate adresele. Plus felicitările pentru interogatoriu. Tăticu’ tău e mândru cum ai evoluat. Eşti mulţumit? Acu’ scoate-mă de-aici.

SOL (turnând nisip pe hârtie): Să mor io dacă nu eşti un tătic cumsecade. Să ştii că şi eu sunt mândru de tine.      Şi-ţi mulţumesc că m-ai învăţat atâtea despre Aiud. De fapt, toate Statele Unite ale Americii şi-ale Europei ar trebui să-ţi mulţumească, dac-ar şti că închisorile din Guantanamo şi Abu Ghraib sunt făcute şi din cărţile tale.

ŢES : Să mai zică cineva că românii n-au contribuit şi ei la progresu’ omenirii. Nu mă pupi ?

SOL (îi pune cagula): Mi-e rău. Nu suport să te văd în hainele astea. Şi mai lasă-le dracului de covoare! (bate cu pumnul în masă) Ai înţeles ? Lasă-le dracului de covoare !

       În scena următoare, la o masă, cineva stă cu o cagulă pe cap. Sami Aza, un terorist arab, se plimbă

         agitat şi bate cu pumnul în masă. Această scenă trebuie să înceapă imediat după cea precedentă.

SAMI AZA : Şi mai lasă-le dracului de covoare! Ai înţeles ? Lasă-le dracului de covoare !

VOCEA DE SUB CAGULĂ : Nu-mi scoţi asta ?

AZA (îi scoate cagula, descoperindu-ni-l pe Ţesător) : Ai înţeles ?

ŢESĂTORUL : Aşa e mult mai bine.

AZA : Ce e bine ? Ce poate să fie bine? Ce ţi-am spus eu ultima oară ?

ŢES : Să nu mai vând nici un covor.

AZA : De ce ?

ŢES : Pentru că toată lumea ştie că sunt ale mele. Şi că americanii o să vină să mă caute.

AZA : Să ne caute. Şi tu ce-ai făcut ?

ŢES : Ce vină am io dacă idioţii ăia l-au pus pe perete?

AZA: Idioţii ăia luptă pentru ca nişte imbecili ca tine să fie liberi.

ŢES : Hai, nu mă lua cu din astea. Erau liberi să pună altceva.

AZA : Ce să pună? Răpirea din serai ? Gioconda? Tu nu vezi că toate execuţiile sunt televizate ? Fiecare facţiune vrea cele mai bune covoare din lume. Ale cui sunt cele mai bune?

ŢES : Ale mele. Şi ce să fac?

AZA: Să nu mai faci. Să nu mai vinzi. O să-ţi plătim un ajutor, să ai din ce trăi. Poate te gândeşti să te mai întorci şi pe-acasă. De când România a intrat în NATO, nu prea mai eşti în siguranţă pe-aici.

ŢES: Te priveşte. Nu uita că acum mă numesc Ghimbir Murat, sunt ţesător de covoare şi cetăţean irakian.

AZA : Ce faci, tată, iar mă abureşti ? Ştim totul despre tine. Ne-a luat ceva timp, dar a meritat.

ŢES : A meritat? Asta-i mulţumirea că te-am cules din nisip şi te-am crescut ca pe copilu’ meu?

AZA : Dumnezeule, hai, nu mă lua cu din astea. Poate-ai vrea să-ţi cer iertare şi că m-ai gonit de-acasă.

Ştiai că azi noapte foştii tăi ucenici au fost ridicaţi şi duşi la închisoarea de la Aiud Ghraib? Iartă-mă, Abu Ghraib, am vrut să spun. Cineva i-a turnat. Tu eşti de vină. Tu şi-nvăţăturilor tale defecte.

ŢES: Voi le-aţi defectat. Învăţăturile trebuiau să rămână ascunse. Era secretu’ meu. Şi voi mi l-aţi furat.

AZA : Ce secret? Un şobolan speriat de bombe şi câţiva şoricei neastâmpăraţi, care i-au găsit în pod jurnalu’ de la Aiud. Şoriceii au crezut că sunt benzi desenate, da’ acolo cineva desenase cum se smulg unghiile, cum se taie pleoapele cu lama ca să n-adormi, cum se bat tălpile ca să crape creierul, cum se toarnă pe gât un butoi cu apă. Şobolanu’ s-a supărat pe şoricei şi i-a dat de-a dura pe scări de la etaju’ nouă. Adevăru’ e că-n jurnalu’ ăla şobolanu’ nu făcea rău la nimeni. Dimpotrivă, suferea şi el împreună cu ceilalţi şobolani fericiţi.

ŢES: V-a durut în cur de suferinţa noastră. Teroriştii pulii! Deocamdată trăiţi din munca mea.

AZA: Deocamdată murim. După ce ne-ai alungat, jurnalu’ tău a umblat pe la fiecare. Fiecare şi-a ales câte ceva.    Apoi am plecat în lume. Unii-au ajuns la Abu Ghraib, alţii direct la Allah. (îi pune cagula)

ŢES : Ce dracu’ faci? Mi-ai promis că-mi dai drumu’.

AZA: Eşti un tătic cumsecade, nu-i aşa? Atunci ascultă-mă, dacă vrei să trăieşti. Eu, Sami Aza, fiul tău adoptiv, sunt mândru de tine şi-ţi mulţumesc că m-ai cules din nisip pe când aveam doar şaişpe ani şi m-ai învăţat să ţes covoare şi să lucrez la războiul cu americanii şi multe alte lucruri de la Aiud. De fapt, toate statele arabe ar trebui să-ţi mulţumească, pentru că Al Quaeda şi Hamasul sunt şi opera ta.

ŢES: Bun, şi-acu’ ce mai vrei ?

AZA: Nu mare lucru. Să-ţi ţii gura şi mâinile tăcute. Să nu afle nimeni unde s-au dus covoarele tale. Ştim că americanii ţi-au luat urma şi acum vor să dea şi de noi. (adulmecă) Mmm, frăţiorul meu a fost pe-aici. Miroase-a ceai de nisip. Simţi? Numai că fratele soldăţel nu ştie c-aici n-a mai rămas nimeni. Aici nu mai sunt decât eu.

         În scena următoare, un civil stă la o masă şi răsfoieşte nişte hârtii. În faţa lui, aşezat pe un scaun,

                 stă cineva cu o cagulă pe cap. Civilul îi scoate celuilalt cagula. Îl recunoaştem pe Soldat.

SOLDATUL: Aşa e mult mai bine.

ANCHETATORUL: Nu vorbim neîntrebaţi. Gradul, numele şi funcţia.

SOL: Sergent John Calimente, gardian şef la închisoarea din Abu Ghraib.

ANCH: Sunteţi cetăţean american? Unde v-aţi născut?

SOL: În România.

ANCH: România? Fantastic! Tu ştii că e prima oară când îi rostesc numele? România. România. (are un frison)  Zi-mi un banc despre România. Stai! Am eu unul. (citeşte dintr-un carnet): “despre cine e România şi cum ajunge femeia musulmană la orgasm, adevăraţilor soldaţi americani nu trebuie să le pese.” În ce relaţie eşti cu tatăl tău?

SOL: În nici o relaţie.

ANCH: Ştiai că s-a mutat din România în Irak şi că şi-a schimbat numele? Acum îl cheamă… Ghimbir Murat.

SOL: Înainte se numea Aristide Calimente. Dar oamenii îi spuneau Dumnezeu.

ANCH: Aşa, de-a dreptul, Dumnezeu?

SOL: Era bun şi iubitor de oameni. A fost deţinut politic la o mare închisoare din România comunistă.                   Acolo a fost torturat şi batjocorit pentru convingerile sale.

ANCH: Cum ar veni… eşti fiul lui Dumnezeu.

SOL: Tu ai spus-o. Scuză-mă, ești cumva de la CIA?

ANCH: Aş putea fi. E vreo problemă?

SOL: Nu, dar presimt că vom avea o discuţie de căcat.

ANCH: Asta depinde numai de tine. Ok, hai, să n-o mai lungim. Sergent John Calimente, serviciile secrete din România ne-au trimis un raport în care eşti acuzat de acte de violenţă asupra deţinuţilor irakieni de la Abu Ghraib şi grave încălcări ale drepturilor acestora. Aliaţii noştri din Balcani solicită o acţiune disciplinară imediată şi iniţierea unei anchete în baza articolului 32, pentru a se stabili dimensiunea completă a vinovăţiei tale. Ai ceva de comentat?

SOL: Nu-nţeleg ce treabă au serviciile secrete româneşti cu ce fac eu în Irak. Sunt cetăţean american şi soldat universal. Şi sincer să fiu, mi se cam rupe pula de România.

ANCH: Nici mie, numa’ că eu n-am dublă cetăţenie. Ce, credeai că n-am aflat? Da’ştii ce le-am spus românilor tăi?:    bă, dac-aveţi coaie, luaţi-l şi judecaţi-l după legile voastre! Mi-au transmis că la ei s-a abolit pedeapsa cu moartea şi că nu mai are niciun farmec. Înţelegi? După părerea noastră, toată povestea asta are legătură cu ce-a făcut tatăl tău pe când era la închisoarea din… o clipă… din Abud, sorry… Aiud. Aiud.

SOL: Şi, mă rog, ce-a făcut tata la Aiud?

ANCH: N-avem suficiente informaţii. Bucureştii se mişcă greu.

SOL: Noroc cu zona Vrancea. Hai să-ţi spun eu ce-a făcut tatăl meu, ca să nu mai ai discuţii inutile cu colegii din Balcani. Tatăl meu a fost un erou, care a suferit ca deţinut politic la închisoarea din Aiud şi apoi a scris un jurnal despre tot ce s-a petrecut acolo. Jurnalul ăsta e folosit azi de armata americană în lupta împotriva terorismului.      Iar eu sunt mândru că tata e ăla care l-a scris. Ăsta e adevărul.

ANCH: Adevărul. Ce pula mea e adevărul? În primul rând, aici, adevărul nu-l hotărăşti tu. Crede-mă, John, n-om fi noi Dumnezeu, ca taică-tu, dar ne rugăm pentru tine. Şi considerăm c-ar fi păcat să schimbi curtea închisorii de la Abu Ghraib cu-aia marţială. Mai întâi o să-ţi amintesc ce-ai făcut.

SOL: Ştiu exact ce-am făcut. N-avem ce vorbi.

ANCH: N-avem ce vorbi? Află, fraiere, că stă-n puterea mea să te eliberez sau să te dau pe mâna justiţiei. Alege! Sau taci dracului şi-ascultă. Mai ştii, s-ar putea să-mi placă ce le-ai făcut capetelor alea de prosop. Uite, asta e tare de tot (citeşte din carneţel): “deţinuţii musulmani au fost obligaţi să poarte sutien şi tanga.” Cool, man! Cool!

SOL: N-a fost ideea mea. Zi mai departe.

ANCH: Ai dreptate, fiul lui Dumnezeu nu-şi pierde timpul cu căcaturi. Da’ de-asta ce zici (citeşte din carneţel): în calitate de responsabil cu mâncarea deţinuţilor, sergentul John Calimente a încercat să hrănească cinci mii de deţinuţi cu două conserve de peşte şi cinci pesmeţi. Şi? I-ai săturat, John?

SOL: N-a mai fost nevoie. S-au mâncat între ei. Ca la Aiud.

ANCH: Înţeleg. Aici scrie că ai înviat un deţinut, după care l-ai împuşcat în cap. Fă-mă să pricep.

SOL: Deţinutul ăla a vrut să-şi ia zilele. Pe mine tata m-a-nvăţat să nu mă sinucid nici mort, da’ eu am înţeles că omul ăla nu mai rezista şi voia să termine cu viaţa. Aşa că, eu doar l-am ajutat s-o facă cum trebuie: l-am coborât din ştreang, l-am sărutat pe gură şi, după ce şi-a revenit, l-am împuşcat în ceafă.

ANCH: Yes! Iată un om dintr-o bucată! Dar cu vindecarea leprosului cum a fost? Chiar trebuia să-l jupoi de viu?  Şi nenorociţii ăia, împuşcaţi în măduva spinării, pe care i-ai pus să se târască cu patul în spate.

SOL: Trebuiau să se ridice şi să se plimbe. Plus de asta nu eram destui ca să-i cărăm prin toată închisoarea.

ANCH: Ai şi tu dreptate. Spune-mi, John, ai omorât acolo o grămadă de arăbeţi.Ţi-a cerut vreunul vreodată să-l ierţi?

SOL: N-apucau, pentru că mă cunoşteau. Aveau încredere în mine. Eram prieteni.

ANCH: Aici scrie că i-ai scos în lanţuri cu barca-n larg şi i-ai pus să umble pe apă. Nu ştiai c-o să se înece?

SOL: Sincer, să mor io dacă ştiam, mai ales că le arătasem înainte.

ANCH: Adică le-ai arătat cum se merge pe apă? John, dă-mi voie să nu te mai cred.

SOL: Dacă-ţi arăt cum se face, te bagi?

ANCH: Ce tare-i asta! Slavă Domnului, pe mine nu mă poţi obliga.

SOL: Nu, dar te-aş putea convinge.

ANCH: Ok, John, eu m-am cam lămurit. A, mai era povestea cu animalele de la grădina zoologică din Bagdad.    Am înţeles că după fuga lui Saddam cineva le-a dat drumul. Lei, pantere, tigri, urşi. De ce le-ai adus la Abu Ghraib?

SOL: Am vrut să fac prima şcoală de gladiatori din Irak.

ANCH: Şi pentru asta i-ai pus pe deţinuţi să lupte cu fiarele în curtea închisorii?

SOL: Ar fi durat şi costat prea mult să construiesc o arenă numai pentru asta.

ANCH: Înţeleg. Spune-mi, John, n-ai avut uneori sentimentul că nu eşti din lumea asta? Că ai venit de undeva şi nu ştii încotro te duci?

SOL: Niciodată. Sunt semn de pământ. Mă mişc pe propria mea orbită. Uneori stau în întuneric, alteori în lumină. Legiunea m-a învăţat cum să mă-nvârt după războaie ca după soare. Da’ de ce mă-ntrebi?

ANCH: Pentru că tocmai te-am cercetat şi nu ţi-am găsit nici o vină. Dă-mi voie să-ţi strâng mâna şi să te felicit. Continuă la acest nivel şi misiunea ta aici va fi o reuşită. N-am nici cea mai mică îndoială.

Cei doi se ridică şi se salută. Apoi rămân nemişcaţi, privindu-se. Soldatul trage un scuipat. Anchetatorul se duce lângă scuipat şi calcă uşor în el, cu un picior. Se aude un plescăit reverberat, ca de apă călcată. Soldatul scuipă din nou. Anchetatorul calcă în scuipat cu celălalt picior şi râde. Scena se repetă până când Anchetatorul iese călcând în flegmele Soldatului, ca în nişte ochiuri de apă. În scena următoare, Soldatul doarme pe o bancă. Apare o femeie cu cagulă, care se aşează alături şi îşi leagă o mână cu cătuşe de una din mâinile soldatului.

SOLDATUL: Cine e?

FEMEIA : Nu mă recunoşti? (îşi scoate cagula) Aşa e mult mai bine.

SOL: Ce cauţi aici? Nu ţi-am spus să nu vii după mine? Unde te crezi, în Mioriţa?

FEM: Sunt încă mama ta. Uită-te la mine. Uneori am impresia că nu mai știi cine sunt.

SOL: Cum să nu știu. Nu eşti tu molia bătrână cu brâul de lână care-a trăit toată viaţa într-un covor unde a depus într-o zi un ou kaki din care iată-mă?

FEM: Minţi! Niciodată n-am suportat covoarele. Le urăsc! Le urăsc! Și ele mă urăsc!

SOL: Înseamnă că vă iubiţi. (descoperă că e legat cu cătușe) Ce-s astea?

FEM: Amintiri de la Aiud. Cadoul meu de nuntă. Ia zi, de ce nu m-ai căutat? O mamă e mai importantă decât un împuţit de război. Ai plecat de la şaişpe ani.

SOL: De la şaișpe luni am vrut să plec, dar nu mă ţineau picioarele. Dezleagă-mă.

FEM: Mai întîi să vorbim. Cuvintele ne descătuşează.

SOL: Mă laşi? Ce tot ascunzi acolo?

FEM: Un carneţel în care mi-am notat tot ce-ai spus până să pleci de lângă mine.Vrei să-ţi citesc? Fii atent. (citeşte) „Când afară e soare, eu îmi dezbrac umbra şi o pun pe jos.”

SOL: Am spus eu asta? Şi de ce nu m-aţi împuşcat?

FEM: Nu fi prostuţ. Ascultă. „În iad nu e foc. Fiecare îşi aduce focul cu sine atunci când soseşte.” Ce zici?

Spusă la 20 ianuarie 1964.

SOL: Eram la Aiud şi mă căcam pe mine de frig. Mai ai?                                                                                             FEM: Nu-i aşa că-s drăguţe? Ascultă. „Doar odată s-a văzut pe pământ cum e-n Rai, atunci când la potop animalele s-au ţinut câte două de mână şi s-au suit în bărcuţa de hârtie a lui dom’ Ministru’ şi nu mai ştia nimeni de muşcat.”

SOL: Asta chiar nu e rea. Da’ să mor io dacă pricep de ce mi le citeşti.

FEM: N-am terminat. „Apa mării e sărată / de la pipi lu’ Dumnezeu / care-a înecat lumea toată / până am rămas doar eu”. Şi-ncă una, tot cu el, şi gata: „Dumnezeu şi cu Ilie / fabricanţi de carne vie / şi-au deschis măcelărie /                în frumoasa Românie.” Acum îmi spui unde e?

SOL: E-aici, în Bagdad. Ţese covoare pentru terorişti. Vrei să-ţi aranjez o întâlnire?

FEM: În ce sens?

SOL: În sensu’ că-l arestez şi-l aduc aici în cătuşe. În Irak ăsta-i cel mai uşor mod de a te vedea cu cineva.

FEM: Ştiu, am aflat şi eu. (cei doi își privesc mâinile încătuşate şi râd, atmosfera se destinde)

SOL: Cu ce-ai venit?

FEM: Cu zborul București - Berlin. Era mai ieftin.

SOL: Berlinul e-n partea cealaltă, mamă. Dacă nu vrei, nu-mi spune, nu mă minţi.

FEM: Am venit cu zborul de Berlin.

SOL: Înseamnă că suntem la Berlin.

FEM: Poate că tu vrei la Berlin. Eu n-aveam cum s-ajung la Berlin. Eu ştiam c-o s-ajung la Bagdad.

SOL: Ştiai c-o s-ajungi la Bagdad. De unde ştiai?

FEM: De la doi arabi, care discutau la Otopeni despre cum avionul de Berlin va ajunge la Bagdad.

SOL: Ai venit cu un avion deturnat?

FEM: Ştiu c-am riscat. Puteam s-ajung la Berlin. Puteam să mă lovesc de marele zid chinez al Berlinului.

SOL: Mamă, marele zid chinezesc e în China. Zidul sovietic al Berlinului a fost dărâmat acum douăj de ani.

FEM: Serios? Ce nenorocire! Înseamnă că Dumnezeu avea dreptate când ne spunea că zidul poporului chinez e unu’ mai trainic şi mai frumos.

SOL: Şi cum ai coborât?

FEM: Din avion? Am aşteptat ca forţele speciale să-i lichideze pe terorişti, pe pasageri şi pe membrii echipajului şi dup-aia m-am dat pe tobogan. Ceilalţi doi supravieţuitori au zis că oricum a fost mai bine decât la München, în ’72.

SOL: Ce-a fost la München, în ’72?

FEM (după o pauză): Am uitat.

SOL: Ziceai că vrei să vorbim despre tata.

FEM: Nu mai vreau. Mi se pare că e tot timpul prin preajmă, cu covorul ăla sub braţ, ca atunci, şi ascultă ce vorbim.

SOL: Când ca atunci? Mamă, vrei să-mi spui ceva despre tata? De-asta m-ai legat?

FEM: Ca la Aiud.

SOL: Şi tu vrei să vorbim despre asta? Iar vrei s-auzi c-a fost cea mai împuţită perioadă din viaţa lui?

C-a fost închis, înfometat, bătut şi torturat. Că şi-a pierdut toţi dinţii acolo.

FEM: Ţi-a spus el toate astea? Ştiai că acolo era numit Dumnezeu?

SOL: Pentru că era bun şi îi iubea pe toţi. Şi n-a fost nevoie să-mi povestească nimic. Totul e scris în memoriile lui.

FEM: Jurnalu’ unui şobolan fericit. L-ai citit?

SOL: Dacă l-am citit? Îl ştiu pe dinafară. Şi nu doar eu. E manualul de supravieţuire al armatei americane.

E talismanul care-mi dă putere să rezist. Tu nu ştii ce-i aici, mamă.

FEM: Îmi imaginez.

SOL: Nu cred. Ăsta-i nu un război, mamă. Aici ne luptăm cu fiecare fir de nisip. Şi când crezi că totul s-a terminat, cineva întoarce iar clepsidra. Da’ ştii de ce? Pentru că şi ei au citit jurnalul tatei. Numai că eu l-am citit mai bine.

FEM: Bravo! Cei de la comandament mi-au spus că te-ai transferat la Abu Ghraib. Nu ştiu ce-nseamnă, dar sună frumos, aşa ca-n o mie şi una de nopţi. Abu Ghraib... Abu Ghraib... Îmi aminteşte de ceva...

SOL: E cea mai mare închisoare din Irak. Aici sunt închişi cei mai periculoşi duşmanii ai Americii. Nişte animale.

FEM: Şi tu îi păzeşti, nu-i aşa?

SOL: E-un fel de-a spune. Mai degrabă îi îmblânzesc. Uneori îi mai şi dresez. De fapt, nu am voie să ...

FEM: S-a-ntâmplat ceva?

SOL: Nu ştiu. M-a cam luat cu ameţeală.

FEM: Vrei să te-ntinzi?

SOL: Să mă-ntind? Nu, nu cred că vreau... (se lasă moale în poala femeii)

FEM (mângâindu-l pe cap): Cum eşti? Vrei să le scot?

SOL: Nu, lasă-le. Mi-e frică să nu cad.

FEM: N-ai să cazi. Mama e lângă tine.

SOL (tremurând): Mi-e foarte frig. De ce s-a făcut aşa frig?

FEM (luînd carneţelul): Păi nu ţi-am spus odată? (citeşte) „În iad nu e foc. Fiecare îşi aduce focul cu sine atunci când soseşte.” Vezi? Mereu ai fost un uituc. Mai ştii când uitai să te scoli dimineaţa?

SOL: Nu mai ştiu. Aici nu ard decât becuri şi neoane. Aici nu mai doarme nimeni. Ai avut dreptate. M-am jucat prea mult cu umbrele altora şi până la urmă nu s-a mai făcut noapte. Măcar am fost copil cuminte?

FEM: Nu prea. Făceai tot felul de năzbâtii. Odată te-ai uitat urât la un băiețel şi săracul a şi murit pe loc. Altădată nu ţi-a plăcut de-un copac şi pân-a doua zi s-a şi uscat. Cred c-ai înviat şi-un peşte sărat. Deci ai făcut şi fapte bune.

SOL: Şi-acum de ce nu mai pot? De ce nu pot să fac decât rău? De ce, mamă?

FEM: Cred că exagerezi. Omul nu poate să facă numai rău. Pentru că omul e supusul greşelii. Şi-atunci, greşind, apar şi faptele bune. Nu, nu, omul nu poate face numai rău.

SOL: Eu pot, crede-mă. E destul să-mi văd babuinii dimineaţa, ca să am pentru fiecare dintre ei câte o idee. Şi până seara le împlinesc pe toate. Capul mi se goleşte odată cu încărcătorul. Culmea e că dimineaţa toate ideile mi se par înălţătoare, frumoase şi pozitive. Dar pe măsură ce ziua trece şi babuinii cad, unul câte unul, la picioarele mele, îmi dau seama că ceva n-a mers. Vezi tu, când eşti acolo, singur cu ei, te simţi ca şi cum ai fi cu adevărat în afara societăţii, în afara timpului şi spaţiului. Până la urmă tipul de la CIA avea dreptate. Uneori parcă nu sunt din lumea asta. Aici te simţi atât de izolat, încât chiar simţi că le-ai putea face tot ce vrei nenorociţilor ălora de babuini şi poate chiar vrei să le faci. Şi după aia vrei să-mpingi puţin mai departe limitele, şi-apoi încă puţin, să vezi cât de departe poţi să mergi şi de obicei mergi până la capăt. Şi-abia atunci simţi că te-ai întors pe pământ.

FEM: Poate c-ar trebui să vorbeşti despre asta cu tatăl tău. Voi doi semănaţi atât de bine.

SOL: Nu-i adevărat. Tata n-ar înţelege. Tata era un om bun, care-a făcut numai bine. Şi de aceea a suferit.

FEM: Cred că exagerezi. Omul nu poate să facă numai bine. Pentru că omul e supusul greşelii. Şi atunci, greşind, apar şi faptele rele. Nu, nu, omul nu poate face numai bine.

SOL: Ai terminat? Atunci dă-mi drumul şi cară-te! Să mor io dacă glumesc. Hai, cară-te!

FEM: Mi s-a părut mie sau i-ai spus mamei tale să-ţi dea drumul? Asta a fost ceva foarte nepoliticos. Să ştii că o mamă nu face niciodată asta. O mamă adevărată nu-i dă niciodată drumul băieţelului ei. O mamă adevărată îi dă mereu o mână de ajutor puiului ei. Pentru ca puiul ei să nu mai moară niciodată.

Femeia îşi pune cagula şi pleacă. În urma ei lasă o mână legată cu cătuşe de mâna soldatului. Acesta se uită, îşi dă seama că e mâna unui manechin, se înfurie şi o loveşte de bancă până o distruge. În scena următoare, Soldatul şi Sami Aza, cu cagulele pe cap, fumează canabis într-o cameră plină cu aparate, aparent de fitness.

SOLDATUL: Căcat! Nu l-ai sfărâmat ca lumea.

SAMI AZA: Trage mai tare. Nu vezi că n-are aer?

SOL: Trage tu. Nu merge! Trebuia să-l ţii în congelator. (scoate un spray şi pulverizează prin cameră)

AZA: Ştiu, ca pe deţinuţii tăi. Ce naiba faci?

SOL : Miroase-a iarbă. O să vină să ne caute. (scoate o sticlă de whisky şi trage o duşcă)

AZA (cercetând spray-ul): Ozium. N-am auzit.

SOL: Nu-i pentru urechi. L-am luat de la pompele funebre. E împotriva morţilor. Adică împotriva mirosului de mort.

AZA (luîndu-i sticla şi bând din ea): În sănătatea lor! Pentru cât mai mult Ozium armatei americane.

SOL: Păi nu erai musulman?

AZA: Păi nu era apă? (râd amândoi şi îşi scot cagulele) Aşa e mult mai bine. (scoate un trabuc) Chestia asta e făcută cu iarbă luată dintr-un covor adevărat. E de pe vremea când covoarele se ţeseau cu cânepă bună, ăia de stăteau cu nasu-n ele când se rugau erau fericiţi şi nimeni n-avea nevoie de căcatul vostru de democraţie.

SOL: Am înţeles. O să-l fumez în amintirea răposatelor democraţii vegetale. Din ce-am auzit, aici totul se va termina curând. Va trebui să-mi caut alt război.

AZA: O să te caute el, n-avea grijă.

SOL: Auzi, frate, când ne-am văzut noi ultima oară?

AZA: Acum un an, în deşert. Dar cred că era prima, nu ultima.

SOL: Ai dreptate, acum e ultima… fuck me, să mor io dac-am vrut să spun asta.

AZA: Cum zici tu, frate.

SOL: Ne rătăcisem amândoi, dar numai eu rămăsesem fără apă. Apa şi armele erau la tine. Puteai s-o faci atunci.

AZA: Aveam alte planuri cu tine. Mai ţii minte ce-am făcut ? Soarele ne bătea în cap şi noi jucam mimă.

De fapt, eu mimam şi tu ghiceai. O ghiceală, o gură de apă.

SOL: O neghiceală, o gură de nisip fierbinte.

AZA: Lui Dumnezeu îi plăcea nisipul rece.

SOL: Îi place şi-acum. Mi-aduc aminte că te-ai transformat în fum, în foc, în abur, în Pamella Anderson.

AZA: Mai încet.

SOL: Căcat. Aici nu vine nimeni. Aici intru doar eu şi babuinii mei.

AZA: M-am prins. Şi? Cum se procedează? Îmi aleg singur aparatul?

SOL: Cum vrei. Ale voastre erau de pe vremea lui Saddam şi puţeau a hoit aşa că le-am înlocuit. Uite, pe scaunul ăsta electric l-am botezat Allah. Oricum, tu meriţi ce-i mai bun. Doar eşti fratele meu vitreg.

AZA: Nici măcar. Tatăl tău m-a-nfiat, dar alesul ai fost tu. Tu eşti Calimente, eu doar Sami Aza. Înţelegi, frate?

SOL: Şi totuşi, tata ne-a-nvăţat aceleaşi lucruri. Avem Aiudul în sânge. Aceleaşi amintiri. Dacă n-ai fi musulman am putea fi fraţi de cruce. Ascultă, e dreptul tău să-ţi aperi vizuina şi e datoria mea să vă vânez ca pe şobolani. Fără supărare.

AZA: Atunci fă-o până la capăt. Vânează-i pe toţi. Şi nu uita de şobolanul cel fericit, cu jurnalul şi covoarele lui.

SOL: Ce-ai cu el? Tata m-a-nvăţat tot ce ştiu. Pentru mine tata a fost Dumnezeu.

AZA: Aşa i se spunea la Aiud. Aiud. Aiud. Uite, abia acum când repet, îmi dau seama cât de cunoscut îmi sună. Aiud. Aiud. Aiud. Abud. Aiud Ghrabi.

SOL: E sunetul cânepii, frate. Şi când spui Aiud, gândeşte-te că tatăl nostru a suferit acolo, alături de ceilalţi.

AZA: Alături de ceilalţi şobolani fericiţi. Asta ai vrut să spui? Ce nu ştii tu e că la penitenciarul de maximă siguranţă de la Aiud, tatăl nostru n-a fost un rozător de pesmet împuţit, tatăl nostru era chiar preafericitul motan, preachinuitorul şi-apoi mâncătorul de şobolani.

SOL: Atenţie la ce scoţi pe gură! Să mor io, da’ cred că nu ştii ce vorbeşti.

AZA: Ba știu. Vorbesc despre Aristide Calimente, zis şi Dumnezeu, marele ateu, pentru că avea drept de viaţă şi de moarte asupra tuturor.

SOL: Minţi! Minţi, câine! Tata n-a făcut rău la nimeni. Citeşte-i jurnalul.

AZA: Nu fi ridicol. Toată lumea l-a citit. Şi voi şi noi îl ştim pe de rost. Cum crezi c-ar mai fi apărut Al Quaeda, Guantanamo şi Abu Ghraib? Ce nu-nţelegi tu, frate, e că eu nu-l condamn pentru răul făcut, ci pentru că n-a mers cu el până la capăt. I-a fost frică să povestească tot. Nu pricepi că dacă noi am fi ştiut toate reţetele răului de la Aiud, războiul ăsta era gata de mult şi voi eraţi acum acasă, parfumaţi cu Ozium şi înveliţi în drapelul cu steluţe?

SOL: Zău? De unde ştii că n-am fi câştigat noi?

AZA: E simplu. Cine are o casă unde să se-ntoarcă, nu va câştiga niciun război.

SOL: Mâinile sus! Dacă te mişti, trag fără somaţie. Numele, cetăţenia şi ocupaţia.

AZA: Sami Aza, cetăţean al deşertului.

SOL: Să mori tu? Ocupaţia.

AZA: Americană.

SOL (trăgându-l de ureche): Ocupaţia ta, boule!

AZA: Sunt conducătorul organizaţiei teroriste Al Quaeda.

SOL: Nu fi tâmpit. Am pornit camera de filmat. Am de gând să te arestez doar pentru trafic de canabis.

AZA: Ok, mă numesc Sami Aza, sunt traficant de canabis şi conducătorul organizaţiei teroriste Al Quaeda.          Am coordonat cincizeci de atacuri cu rachetă, paişpe execuţii prin decapitare şi opt atentate cu maşini capcană.

SOL: Bine, frate, dacă asta vrei. Allah, aici de faţă, o să se cam bucure de curu’ tău. (îl aşează pe scaunul electric,  îl leagă cu cătuşe şi îi pune electrozii) Să mor io dacă n-aş fi vrut să te prăjesc cu mâna mea, numa’ că-n jurnal la tata nu scrie nimic despre asta. Ai şi tu dreptate. Nici Dumnezeu nu mai e ce-a fost. Adio, frate. Şi vezi că dincolo nu arde nici un foc. Focul şi-l aduce fiecare când vine. Ţii minte? Ţii minte?!? Ne vedem dincolo, frate.

Soldatul se întoarce cu spatele, îşi pune cagula, scoate revolverul şi se împuşcă în frunte. În scena următoare, îl vedem pe Ţesător într-o toaletă. De cealaltă parte a uşii apare Femeia. Ascultă o vreme la uşă, apoi ciocăne uşor.

ŢES (punându-şi speriat cagula): Ocupat.

FEM: Ştiu că eşti acolo. Ştiu că tu eşti acolo.

       ŢES: Nu pot să cred. Ce cauţi aici? Cum m-ai găsit?

FEM: Îl căutam pe Dumnezeu şi evident c-am dat de tine. E drăguţ aici. Îmi place cum te-ai aranjat.

ŢES: Ai venit şi tu să răscoleşti rahatu’?

FEM: Ai dreptate. Cred că ăsta e locul cel mai bun. Nu vrei să ieşi?

ŢES: N-am terminat.

FEM: Asta era replica mea. După ce tu mă violai şi plecai din celulă cu covorul sub braţ.

ŢES: Asta e tot ce-ţi aminteşti despre noi?

FEM: Mai am şi altele. Mai ştii când ţi-am dăruit ghemele alea colorate? Alea din care-ai făcut primele tale covoare de la Aiud. Îmi amintesc că odată ai rămas fără roşu şi după ce m-ai pus să strâng firele-n palmă, ai tras de ele până când m-a pornit sângele. Şi după ce covorul a fost gata vopsit a trebuit s-alungăm muştele alea verzi. Mai ştii ce-am mai râs când câinele închisorii a mâncat jumate din covor? Apropos, n-ai ceva de mâncare? Orice. Ca la Aiud.

ŢES: Şi-acu’ ce vrei de la mine? Ce pot să mai fac ? Mai bine m-ai ajuta să mă-ntorc acasă.

FEM: Care casă? La Aiud nu mai e nimeni. Vrei să-ţi citesc ceva? Sigur că vrei (citește) „Se recomandă îmbibarea cu sânge uman a hainelor deţinuţilor şi expunerea acestora la roiuri de muşte şi haite de câini.” Din „Manualul de luptă împotriva terorismului”, Philadelphia University, 2003. Sursa citatului: „Jurnalu’ unui şobolan fericit”.

ŢES: Aşa, şi? Ce-i cu asta? Nu poţi dovedi nimic. La urma urmei, de unde ştii cu cine vorbeşti? De unde ştii că sunt eu? Nu m-ai văzut de douăzeci de ani.

FEM: Dar tu mă vezi, nu-i aşa, Doamne?

ŢES: Poftim? Zău, cre’ c-ar trebui să te cauţi.

FEM: Pe tine te caut, Doamne şi iată că, dup-atâta rătăcire prin pustiu, te-am regăsit. Eşti viu şi nevătămat, aşa cum te-am lăsat la Aiud, după cum vii şi nevătămate sunt şi faptele tale, aşa cum scrie aici, la manual. Să mai citesc?

ŢES: Treaba ta. Fă ce vrei. Oricum nu te mai ascult. (trage apa de câteva ori, în timp ce ea citeşte)

FEM : „Unu. Deţinuţii vor fi hrăniţi cu pagini din cartea sfântă, muiată-n fecale. Doi. Cîinii cu botniţă vor fi asmuţiţi asupra deţinuţilor legaţi la ochi. Trei. Deţinuţii de sex masculin sunt obligaţi să poarte sutien, ciorapi şi chiloţi de damă. (pauză) Şi noi, care la Aiud umblam în zdrenţe şi cu ţâţele pe-afară. Patru. Deţinuţilor cu cagule li se vor lega electrozi de picioare, simulându-se apoi o electrocutare. Cinci. Deţinuţilor li se vor congela degetele...”

ŢES: Ajuuungeee! Ce vrei de la mine? N-am fost numai eu! N-am fost singur acolo!

FEM: Ai dreptate. Înainte să mă violezi l-ai trimis la mine pe Găbiţă, gardianul ăla cu palma cât o lopată. Te-a peţit vreo jumătate de oră după care a obosit şi m-a lăsat baltă. De sânge. Apoi ai venit tu, elegant, proaspăt ras, mirosind a parfum, cu covorul sub braţ. Când mi-ai smuls rochia am leşinat şi m-am trezit gravidă. Doamne, Dumnezeule, mi-am spus, cum să am un copil fără să mă fi atins vreun bărbat? Numai că tu m-ai atins. M-ai atins până când m-am făcut moale ca preşul ăla nenorocit pe care m-ai violat. La şaişpe ani mi-ai luat copilul şi l-ai făcut soldat.                L-ai învăţat tot ce ştiai. Doar era fiul lui Dumnezeu, nu-i aşa? Apoi l-ai trimis în lume să-ţi împrăştie învăţătura. Învăţătura ta de calibrul 223. L-am văzut alaltăieri. E şi el un monstru ca tine. Un răpitor. Urăşte cum clipeşte şi ucide cum respiră. Dar e copilul meu. Chiar dacă te iubeşte doar pe tine. Sau trebuia să spun că te divinizează? Ascultă-mă! Trebuie să-l opreşti. Pe tine-o să te-asculte. Poate că încă nu e totul pierdut. Am simţit asta când l-am ţinut în braţe, acum două zile. Era din nou copilaşul meu. De ce taci? Unde e? Unde e băiatul meu? Te implor. Spune-mi cum s-ajung la el? Să mă ducă cineva pân-acolo. Trebuie să mai fi rămas cineva care ştie.

ŢES: Stai aşa! Ştii că ai dreptate? Îl cheamă Sami Aza. El l-a văzut ultima dată. Spune-i că te-am trimis eu.            La ora asta ar trebui să-l găseşti într-un scaun electric la închisoarea de la Abu Ghraib.

 

În scena următoare, Femeia împinge scaunul electric cu rotile în care se află Sami Aza, conectat la sârme şi electrozi şi cu o cagulă pe cap. În spatele scaunului atârnă un cablu pentru priză, care e târât pe jos ca o coadă.

AZA: Ia-o pe-aici! Ba nu! Pe-aici! Pe dincolo! Aşa! Aşa şi pe dincolo! Spre nord! Spre vest! Sud-est! Est-vest! Vest-nord! De ce mă zgâlţâi? Vrei să-l defectezi pe Allah? Oprește-te! Opreşte-te, odată!

FEMEIA: Am obosit. Nu vrei o cola? E un automat acolo.

AZA: E-ncărcat? Sorry, da’ n-am voie plumb. Mâine sunt programat la microunde. Vezi cablul ăsta ? Dacă-i mituiesc, gardienii mă lasă să mi-l bag singur în priză. Aici, să mori cum vrei, te costă. Apropo’. Ştii c-am fost fraţi?

FEM: Cine?

AZA: Eu şi cu fi-tu.

FEM: De tine nu-mi amintesc. Unde e John?

AZA (îşi scoate cagula): Ascultă-mă, femeie. John şi cu mine am fost fraţi vitregi. Bătrânul Calimente m-a-nfiat pe când eram copil. L-ai cunoscut pe Aristide Calimente, zis Dumnezeu, marele ateu?

FEM: Nu fi idiot.

AZA: Unii zic că te-ar fi violat într-o celulă la Aiud. Apoi, din celula aia s-au făcut două celule, trei celule, patru celule, o mie şi una de celule şi aşa a apărut tânărul John Calimente. Dar eu nu cred.

FEM: Ce nu crezi? Că m-a violat?

AZA: A, nu, asta e sigur, nici nu se putea altfel. Dacă vrea, Dumnezeu, marele ateu, ne regulează pe toţi. În vis, în cur, în strungăreaţă, poţi să nici nu fi de faţă, poţi să nici nu fi în viaţă.

FEM: Hai s-o lăsăm.

AZA: Aşa a zis şi Dumnezeul tău, da’ nu te-a lăsat.

FEM: Ce nu m-a lăsat?

AZA: Gravidă. Mă urmăreşti? Ok. Alaltăieri am prins un senator american şi l-am dus la noi în buncăr. Nu intru-n detalii, treaba e că înainte de a-l tăia în direct mi-a spus ceva. Mi-a spus să nu-mi fac griji pentru femeile noastre violate de soldaţii americani. Şi când l-am întrebat ce-o să se-ntâmple cu toţi bastarzii războiului, a râs şi mi-a spus că nu va fi cazul, deoarece nici una din femeile noastre n-o să rămână gravidă.

FEM: Şi l-ai crezut?

 

 

AZA: La-nceput nu, abia după ce i-am tăiat gâtul am aflat că din douăzeci de femei musulmane violate, doar      două au rămas gravide, da’ pentru că erau târfe nu se numără. Şi-atunci mi-am amintit că senatorul îmi explicase cum organismul femeilor e programat genetic să respingă orice sarcină provocată de-un viol.

FEM: O fi fost vreun democrat, senatorul ăsta al tău.

AZA: Habar n-am, el zicea că e mormon. Mormoni, hormoni, feromoni, avortoni, o fi având vreo legătură. Ideea e că, neputând să fie fructul acelui viol de la Aiud, John Calimente nu e băiatul tău.

FEM: Mai spune o dată asta şi te-mpuşc.

AZA: Ţi-am zis că nu e voie. Da’ dacă-mi dai o ţigară, te las să mă bagi în priză. Acu’ cred c-am zis tot ce-aveam de zis.

FEM: Eu nu cred. Nu poţi să pleci şi să mă laşi aşa. Ce-i cu mizeria asta? De ce-a trebuit să-mi spui toate căcaturile astea? Vorbeşte, nenorocitule!

AZA: Am uitat să precizez că, nefiind al tău, John Calimente nu e nici fiul lui Dumnezeu, marele ateu, ceea ce complică puţin situaţia-n spaţiul cosmic.

FEM: Dar l-am născut! Eu l-am născut! Eram acolo!

AZA: Ştii ce? Tu n-ai născut niciodată nimic. Să-ţi intre bine-n cap!

FEM: Dar îmi crescuse burta.

AZA: De la lăturile servite la Aiud.

FEM: Dar l-am simţit cum se mişca. Aici, pune mâna. Şi-aici.

AZA (pipăind-o): Colici de putrefacţie. Ia stai! Nu cumva faci parte dintr-o familie reacţionară şi putred de bogată?

         FEM: Nu vreau! Termină! Cine eşti? Cine eşti tu să-mi spui toate astea?

AZA: Acum ce faci, mă anchetezi? Îi fi citit şi tu jurnalul şobolanului. Ţi-am spus ce-aveam de spus şi gata. Te-am chemat eu aici? Cine te-a trimis?

FEM: Dumnezeu. Zicea că tu ştii unde e băiatul meu.

AZA: Păi vezi? Dumnezeu nu minte niciodată. Te-a trimis aici să afli că n-ai de ce să boceşti după nimeni. Tu n-ai avut niciodată un copil.

FEM: Dar l-am născut !

 

AZA: Ţi s-a părut. Femeilor li se întâmplă asta tot timpul. Hai, gata! Ne liniştim, da? Sami Aza o să-ţi explice cum a fost. Tu ţi-ai dorit foarte mult un copil, da? Da. N-ai apucat să-l faci în libertate, te-ai gândit c-o să-l faci în puşcărie. Gând plauzibil şi de-aia te-ai şi lăsat violată de Aristide Calimente, zis şi Dumnezeu, zis şi făcut, nu mă-ntrerupe. Apoi, cu creierul tău de femeie abuzată, turbinat şi de bătăile de la Aiud, ţi-ai proiectat o sarcină,din cap în burtă.    Şi uite-aşa ai dus-o nouă luni, până când ai făcut o apendicită, te-au tăiat şi asta a fost tot.

FEM: Şi John?

AZA: Tot nu te-ai prins? Dumnezeu l-a înfiat ca pe mine, tot de la o mămică moartă, şi ţi l-a pus în braţe.

FEM (tot mai abulică): Eu n-am fost o târfă. Eu l-am ţinut nouă luni într-o apă grea.

AZA: Pentru apa grea, Dumnezeu, marele ateu, te-a anchetat o săptămână, zi şi noapte. Tatăl tău lucrase cu chimiştii germani la bomba atomică. Vrei să mai spui ceva?

FEM: Eu n-am fost o târfă. Eu l-am ţinut nouă luni într-o apă grea.

AZA: Încă o dată.

FEM: Eu n-am fost o târfă. Eu l-am ţinut nouă luni într-o apă grea.

AZA: Cred că e-n regulă. Mă asculţi?

FEM: Da. Eu n-am fost o târfă. Eu l-am ţinut nouă luni într-o apă grea.

AZA: Ok, am înţeles, e foarte bine ce-ai făcut, acum ascultă-mă. E vreunul din ăia cu seringa prin preajmă?

FEM: Nu.

AZA: Perfect. Dezleagă electrozii şi căcaturile astea de sârme. Poţi?

FEM: Am putut.

AZA: Bun. Ai o agrafă de păr? Ai. Desfă-mi cătuşele.

FEM: Le-am desfăcut. Ce să fac cu ele?

AZA: Îmbracă-le. Stai! Mai întâi dezbracă-te.

FEM: Eu nu sunt o târfă...

AZA: Ştiu, l-ai ţinut nouă luni într-o apă grea. Vine cineva?

FEM: Nimeni. (Cei doi fac schimb de haine. Aza o aşează pe femeie în scaun şi îi pune electrozii)

AZA (o adulmecă): Nu e bine. Ăsta nu-i mirosul meu.

FEM: Şi ce să fac?

AZA: Nu ştiu. Stai aşa. (îşi ridică fusta şi urinează pe femeie)

FEM: Acum e bine?

AZA: E mult mai bine. Mai vrei să-mi spui ceva? Nu. Atunci, mergi sănătoasă. Stai! Ce bou sunt. Ai ţigări?

FEM: În buzunar. Eu nu sunt o târfă...

AZA: Eu da. (ia cablul şi îl bagă în priza unui stâlp. Se-ntunecă.Când se luminează, în locul Femeii a rămas doar un pumn de cenuşă. Sami Aza scoate din buzunar o ţigară şi o aprinde de la jar) Vezi dacă umbli cu capul gol prin deşert? Uite, te-a tras curentul. (scuipă în cenuşă, apoi se urcă în scaun) Hai, Allah, du-mă la Dumnezeu! (Pleacă)

În scena următoare, Ţesătorul şi Aza stau lângă Soldatul mort. Aza e în scaunul electric şi ţine în braţe o urnă.

SAMI AZA: Tată, mai stăm? Ai promis că mă duci acasă.

ŢESĂTORUL: Cât s-a făcut?

AZA: E trei. Vreau acasă.

ŢES: Mai stăm.

AZA: Cât? Nu mai am ţigări. Mi-e foame. Mi-e somn.

ŢES: Va să zică s-a-ntâmplat vineri dup-amiază.

AZA: Atunci l-am găsit eu.

ŢES: Să zicem vineri pe la prânz. Nu mai devreme?

AZA: În nici un caz.

ŢES: Şi azi e duminică. Ar cam fi timpul.

AZA: Ce facem, îl îngropăm?

ŢES: Io ştiu? Dă-mi oglinda. (îi pune Soldatului oglinda la gură) Nimic.

AZA: De ce nu plecăm fără el? Tu crezi că se mai ridică? Uite ce gaură are-n frunte.

ŢES: N-are nici o legătură. O să-şi revină. Aşa scrie peste tot.

AZA: Eu cred c-au vrut să scape de el. Ştia prea multe. Stai! Nu te mişca! Se mişcă!

ŢES: Era şi timpu’. Nici io nu mai credeam.

AZA: Normal, doar eşti Dumnezeu! Auzi, ce dracu’ fac cu cenuşa asta? Ți-o pun în cap?

ŢES: Nu fi idiot! Mai bine ajută-mă să-l ridic. Doamne, cum poa’ să pută.

AZA: Eşti sigur că se mişcă? Poate se descompune. (îl ia pe soldat în braţe şi îi dă să ţină urna)

SOLDATUL: Voi eraţi? Ce feţe de babuini aveţi! N-aţi murit încă?

ŢES (împingând scaunul electric cu cei doi): Hai, gata cu muritu’! Acum mergem acasă.

AZA:Yes! Înapoi, în al nouălea cer! Mai ştii ce-am dat cu curu’ de pământ când m-ai gonit pe scările alea?

SOL (arătându-i-l Ţesătorului pe Sami Aza): Vine şi el?

AZA: Da’ ce-are? Primul gonit, primul sosit. Plus de asta sunt fratele tău vitreg. Bă, da’-n ce hal poţi să puţi!        N-ai luat sprayul ăla cu tine?

SOL: Am luat. Am luat asupra mea toate gunoaiele lumii. Pe voi v-am lăsat la urmă.

AZA: Mănânci căcat. Ce să zic, ai înviat şi tu o dată!

SOL: Ce-i în cutie?

AZA: Gustă.

SOL (gustând din cenuşă): Mamăăă, ce tare eşti!

AZA: Din iarbă ne-am născut, în praf ne întoarcem.

SOL: Auzi, frate, fă-mi un joint şi te iert că n-ai murit.

AZA: Auziţi, ce-ar fi s-o împrăştiem din zbor deasupra Aiudului?

ŢES: N-ar fi nimic. Am ajuns.

Cei trei au ajuns la resturile unui covor, brodat cu soare, lună, stele, asteroizi, comete, planete, rachete şi sateliţi.

ŢES: Ăsta e. Comandă specială pentru NASA. Primu’ meu covor zburător. Cu hartă inclusă. Ce vremuri!

AZA: De căcat! Ştie careva să-l pornească? Bănuiam eu. Alo, Hiustăn, ui hev ă problăm!

ŢES: Mai încet! Vrei să ne-audă?

AZA: N-are cine. La ora asta îşi beau cafelele. Auzi, şi noi cum pana mea plecăm acasă?

SOL: Hai, dă-te la o parte! (scuipă scârbit şi îşi pune cagula) Nu eşti în stare de nimic. Şi tu, tată, m-ai trimis aici ca să-ţi baţi joc de mine. Păcălicilor! Aţi vrut să mă-ngropaţi, ai? Da’ să fie-al dracului ăl de-o mai veni a doua oară!    (se urcă pe covor, îi smulge firele şi le adună într-un ghem, care devine treptat incandescent. Se aude huruit de motoare) Poftiţi în vagoane! Să mor io dacă meritaţi, da’-n seara asta o să vă simţiţi cu mine ca-n rai!

Covorul cu cei trei se ridică în aerul inundat de o lumină clinică, apoi se opreşte brusc. Fiinţe de un alb imaculat, cu cagule albe, se apropie de ei, îi aplaudă, îi coboară de pe covor, îi aşează pe scaune, le dau să bea ceva din pahare albe de plastic. Din păcate, intensitatea luminii nu ne lasă să vedem dacă imaculaţii sunt îngeri sau doar oameni în halate albe.

 

                                                        S F Â R Ş I T