47

 

Frisoanele mele s-au născut

În deşertul unei ierni

Stigmatizate etern cu februarie.

 

47 de ani s-au scurs

Prin unghiile mele neîncepute

Şi tot atâţia ani

Mi-au răpus privirea-n cer,

mi-au întemniţat sufletul

în casca timpului perfid.

 

Azi nu pot respira

Decât în alinierea stelelor,

Şi oxigenul meu captiv

În clepsidra cenuşei tale,

Mă torturează!

 

Nu pot sculpta timpul

În potrivirea noastră

Şi-mi pare rău.

Regret lacrimile

Pe care nu ţi le-am vărsat

Şi zâmbetul solar

Ce nu ţi l-am închis în ochi.

 

 

....Şi florile Raiului

Pe care nu le pot culege azi

În cinstea Ta!...

 

 

Zaharia

 

Sunt mai mare decât palma primului albastru.

Mai știi cât zahăr am înghițit la 7 ani?

Nucile îmi zdrobeau genunchii atunci

și tu te rugai mereu, cu albastrul închis...

mă iubeai ca pe nuca ce se strivea în sângele meu,

eram rugăciunea ta fragilă și mică.

 

Acum sunt prea mare pentru surâsul tău,

Prea mare pentru mângâierea de pe creștet,

Prea mare pentru aripi,

Prea mare pentru rugăciuni pe coji de nucă...

Am spus prea multe în zâmbetul tău

și am tăcut greu în lacrimile tale balerine.

m-ai lăsat cu rugăciunea în nucul din grădină

și ai plecat în lume, să uiți tăcerea mea.

 

Zilele tale se scurg în sângele de 7 ani în continuare,

și ale mele s-au șters de albastrul primitiv.

Ești încă diabetul meu,

Dar m-am vindecat de zahăr si de nuci.

 

 

Lullaby- K

 

Liniștea mea s-a îmbrăcat în doliu.

 

Mireasă neagră.

Crini respirând din tine.

Lumânări ce-ți ard chitara cu sete.

Mai puțin de o săptămână.

Cozile dorului împletite în ură albastră.

 

Încă o șansă.

Să salvez măcar privirea,

s-o sting eu în stelele tăcute.

Tăcute ca Dumnezeu și ca tine.

Nu-ți dau drumul și tu simți strânsoarea mea

Ca pe-o coastă de fluture îndrăgostit

De-o floare de iarnă.

 

Un cântec de leagăn pentru tine.

Nu să te adoarmă mai mult,

Ci să te trezească.

Cine l-ar putea inventa?

Nările tale simt mirosul versurilor,

mi-a spus Luceafărul și-l cred.

Îmi povestește mereu despre tine

Dar nu-i înțeleg cuvintele.

Doar le simt și știu că exiști

În el,

În ploaie,

În tot ce e al meu.

 

Liniștea mea s-a îmbrăcat în doliu.

Mi-am tras vălul peste lacrimi.

Dantela îmi sfâșie pielea.

Se-apropie aprilie

Crunt și fulgerător.

 

Eu te plâng de-aici,

Tu ce plângi acolo?

 

 

A room of one’s own

 

 

O femeie are nevoie

De o cameră proprie

Să poată să scrie,

Zicea Virginia…

Eu am o cameră la etajul minții,

O cheie în jurul grumazului

și-o pană-nmuiată-n cerneală albastră

înfiptă în prima jumătate

a sufletului.

Asta înseamnă că aș putea să scriu?

Oare?

 

Orele târzii ale cocoșului trădător

Mă trezesc și disper ca o stea somnoroasă.

Mă-mbrac în cămașa de noapte victoriană

Palidă și veche precum pasiunea Sylviei Plath

și urc la etaj

în camera minții.

Mă simt ca Jane Eyre,

Bântuită de toate fantomele nopții,

Ce stau în picturile camerei goale.

 

Păienjeni și umbre

mi-așteaptă suflarea.

Nu-i nicio stea aici,

Nici măcar un vifor de lună.

Soarele…

Caut soarele în camera asta!

El stă desenat pe hârtiile mele,

Răsare din versuri cu raze lucioase

și umple păienjenii moi.

Mădularele lor microscopic pocnesc în lumină

și umbrele lor grase

se subțiază instant.

 

Ce cameră capricioasă,

Ce gol plin în marea de pânze!

Pereții nu-s albi într-o parte.

Privesc către ei și mă-nchin îngrozită,

Căci poezia mea se scrie singură

Pe albul etern al pereților moi.

 

Trandafiri de noapte

respiră în ceafa mea caldă.

Cuvintele au viața lor,

Pulsul lor separate de mine.

Când le eliberez ca o mamă lăuză,

Ele prind aripi cenușii

și zboară pe pereții nebuni,

părăsindu-mă,

golindu-mă,

sfâșiind în bucăți

cămașa de noapte victoriană a Sylviei Plath.

Așa violente sunt urmele nașterii?

 

Camera mea respiră greu

Ca un mac obosit de șinele trenului.

Hârtia cu soarele-n ea,

Zâmbește larg ca o căprioară gravid.

Pereții transpiră…!

Poate sunt prea multă

Pentru camera asta…

Poate trebuie să plec,

Să trezesc stelele somnoroase,

Să tai cocoșul trădător

și să avortez cuvintele

pe hârtia din cealaltă cameră,

din camera albastră!

 

 

 

My immortal(5 aprilie)

 

Azi trebuie să-ți îmbrac moartea ca pe o cămașă albă

Care să-mi încălzească nebunia.

Crinii-mi plâng în palme și chitarele s-au sinucis .

Ce să fac cu toate astea?

Ochii tăi s-au împrăștiat ca o cerneală albastră

Peste versurile mele

și privesc lumea prin mine, uneori.

Oglinzile nu vor să mai arate niciun chip

Oricât le-aș dezveli.

Lumea se oprește azi și nu mai murmură.

 

Ești catharsisul meu,

Însă nu m-ai eliberat și lanțurile tale mă înverzesc.

Nu reușesc să iubesc pe nimeni, filosofic,

Pe nimeni de aici...

Tragedia ta s-a răsturnat pe podeaua mea

și te strâng în fiecare zi în cioburile inimii.

Te reconstruiesc și mă mint că te dăruiesc cerului,

Dar el mi te dăruiește pe fragmente.

 

Știu că distrugi însă nu-mi pasă acum.

Nici vocile hulitoare nu le voi auzi vreodată.

Știi că îți voi îmbrăca amintirea ca pe singura cămașă

ce ar putea să mă acopere.

Ți-am dăruit poezia și adâncul

și nu aștept în schimb decât eliberarea ta.

Vreau să fii alb și să urci pe curcubeu

Ca o albină nesătulă...

Te vreau prunc înfășat în toată dragostea pe care nu ai simțit-o,

Mirosind a unt, precum spuneai.

Te vreau împăcat și cu ochii deschiși în flori de cais.

Atât .

 

Eu , crinii și chitarele vom fi și mâine.

În tăcere pentru tine.

Nu-ți voi renega cămașa,

Să nu te mai temi...

Ne vom ascunde în tine și-n cenușa ta,

Care-mi va căptuși irișii.

Zâmbește-mi din curcubeu ca o albină, mâine!

 

Doliu alb peste inima noastră neagră.

Crinii mei,

Chitarele mele,

Să-l visăm în curcubeu!

 

 

Morga părului meu

 

Atâtea iubiri bolnave

s-au prins în părul meu

ca niște stele disecate

într-o morgă neagră.

Nu știu cum aș putea scăpa de ele...

Sunt prinse de rădăcinile firelor

Cu clești de rac sălbatic

și s-au născut în zodii

nebănuit de încăpățânate.

Parcă m-am obișnuit și eu cu ele,

Dar tu să nu te miri

Când îți vei trece degetele prin părul meu.

Ai putea să te otrăvești...

Veninul lor e încă viu

deși stelele sunt moarte.

Eu am avertizat copiii,

Am avertizat noaptea

Să nu se-ndrăgostească de mine,

Că s-ar putea electrocuta în negrul meu.

Riscul nu-mi mai aparține acum.

Eu m-am otrăvit demult

Cu atâtea inimi încolăcite peste inima mea.

M-am și electrocutat

Încercând să-mi trec degetele prin părul nopții

și supraviețuiesc.

 

Părul meu e ca o morgă neagră,

Ca un muzeu deschis-închis

Al stelelor dezmembrate,

Ca o expoziție suprarealistă

A iubirilor bolnave.

Aici, ele se pictează singure

Cu cleștii racilor roșii

de sângele meu.

 

Armata e tot neagră

 

 

Pastilele nu funcționau,

Pastilele se rotunjeau în triungiul

inimii fără formă.

Peste toată drama lumii,

Marșul funerar se așeza ca un prozac

În gâtul obosit și singur de dureri.

 

„Se luptă,

Se luptă,

Trezește-te, copilă proastă!”

Tataia mă tortura din bagheta lui Freud,

Deși nu-i cunoscusem niciodata

Pe niciunul dintre nemernicii ăștia.

„Eu..

Eu...

Eu nu lupt,mă!

Să se lupte Dumnezeu cu mine întâi

și să mă zdrobească sub buzele Lui de tămâie

și atunci voi mișca un deget pentru lumea asta,

care nu mai e a Lui!”

 

Nemernicii s-au închinat

și m-au părăsit la granița inimii,

bârfind mișelește:

„Armata e tot neagră.

Nu putem ataca.

Ne vom intoarce când își va topi inima!”

 

 

Lobotomie.

 

 

Să mi se facă o lobotomie.

Urgent, auzi?

 

Psihiatrii s-au sinucis cu prefrontalul meu.

Obsesiile mele au picioare lungi

și instincte de vânători într-o Africă mentală

plină de bărbați blonzi

dar nu îndeajuns.

 

Lobotomie pentru mine, mulțumesc!

Fără apă plată cu lămâie,

Fără cărți necitite și poezii virgine.

Știu, doctore-ospătar,

Că mă așteaptă o junglă de cărți,

Că nu le-am citit pe toate

și ca ele mă acuză ,

mă pândesc ca niște curve la colț de amurg,

că ar vrea să mă prindă în lumea lor

și să mă fută beletristic,

dar eu nu pot acum...

aștept lobotomia!

Și la dracu,

Am comercializat poezia asta,

Ah,

Am scăpat cuvântul cu „f”.

De mâine promit să nu mai scriu nimic,

Doctore,

și crede-mă, nu-ți mai zic nici ospătar.

 

Dacă tot nu imi faci operația,

Lasă că îndrăznesc eu!

O să-mi scot toata inima din creier

și tot creierul din inimă

până voi fi un nimic

la fel ca cerul.

Spectator rece și narcisist.

Ah, și dacă tot insiști cu interogaoriul tău stupid și inutil,

Nu te-aș fute, doctore...

Ești femeie ,

Mie îmi plac blonzii în albastru.

Totuși, dacă aș fi bărbat,

Aș fute doar roșul Alexandrei Mihalcea

și negrul Sylviei Plath.

Așa mistică sunt.

Acum scoate lumina din mine.

 

 

Nu zeiță

 

 

Păcat că nu m-am născut zeiță...

Aș fi înfășurat lumea în părul meu negru

și noaptea ar fi avut doar doi ochi de stele

-ochii mei-

Nici măcar albaștri.

M-aș fi transformat într-o Maria Magdalena a lunii

Pe care aș fi patronat-o cu agresivitatea unei mame

Care își apără puii plăpânzi.

Ah, și câte nimfe mi-ar fi spălat picioarele în lapte de nori,

Iar sânii mei ar fi fost adulați de buzele vântului sălbatic.

De ce nu m-ai făcut, mamă, zeiță?

Puteam să te prefac în vin ,

În pește și pâine

Pentru toți flămânzii lumii...!

 

Sentimente pentru Ioan Botezătorul

 

Sângele tău mi-a pătat retina azi .

Văd doar roșu sacru.

Visez barba ta ,

ochii tăi sfinți pătrunzându-mi păcatele.

Salomeea mi-a dansat și mie trădarea

Dar încă am capul pe umeri.

Merit mai mult eu?

Cu siguranță moartea ta a fost mai importantă

Decât viețile miliardelor de oameni de azi.

Îți simt durerea smulgerii

legănată pe picioarele Împăratului.

Tu ai fost fericit.

Mâinile tale L-au cunoscut.