Cafea amară
Din ceştile speranţei,
Ne bem existenţa,
Cutremuraţi de frisoane bizare,
Strivitoare e pânda
Ce ne foşneşte-n auz.
Dor nevindecat
Te duci aşa c-o aură pe creştet,
Peste nisipul timpului hain,
Să îţi auzi galopul cărnii veşted
Când treci prin lume, călător străin.
Te duci aşa, de dor nevindecat,
Ca iarna, ce-a fugit dintr-un colind,
Şi viaţa ta-i un rug însângerat,
Pe care calcă îngerii plângând.
Dorinţă
Nu-mi cere să te alung spre niciodată!
Chiar dacă n-ai mai îndrăzni să speri,
Că-ţi vei aşterne dragostea vreodată,
Ca pe-un covor de raze peste seri.
Nu-mi spune să te uit printre corăbii,
Ce nu se-ntorc din somnoroase mări;
Chiar dacă între noi sunt râpi de ceaţă,
În care fierb atâtea depărtări.
Întrebări
De ce nu ai avut atunci putere
Să lupţi pentru iubire şi să speri?
Şi mi-ai întins doar poduri de tăcere,
Să îmi rănească pasul efemer?
De ce-ai crezut că vremea o să-ţi şteargă
Prezenţa mea din fiecare gând?
Şi-ai să revii în jungla lumii largă,
Nepăsător precum un vânt flămând?
De ce-ai trăit cu atâta-nverşunare,
Şi nu te-ai smuls din apriga-ţi risipă,
Când mai puteai salva de la înec,
Din rostul tău poate încă-o aripă?
Iubire apusă
Ninge potolit, pe viaţă şi pe moarte,
Te chem să vii pe malul răvăşit,
C-un cimitir de felinare sparte,
Să ne-ngropăm iubirea în nisip.
Şi în rostogolire să ne spele
Oceane de luceferi nenăscuţi,
Să ne miroase lacrima a stele,
Când vom pluti pe pietre nevăzuţi.
Tăceri de cuci să ardă nefiresc,
Topind zăpada îngropării noastre,
Când pleoapele de spini ne înfloresc
Şi-apasă-n noi, ca-n mările sihastre.
Nu sunt un chip cioplit
Să nu-ţi faci chip cioplit din mine
Şi nici ofrande-n nişe să nu-mi pui
Din cupa frumuseţii-atât rămâne,
Un răsărit lichid de măşti verzui.
Nu da acestui chip cioplit, drept luciu,
Azurul ce te pierde în abis,
Ci uită-mă mai bine, printre lucruri,
Să sângerez în coasta unui vis.
Consolatoare o vopsea de zgură
Va şterge în zig-zag lumini de fluturi.
Se vor aşterne tainic peste gură,
Iertările ce mestecă săruturi.
Numai dragostea ta
Dulceaţa vocii tale o presimt,
Cum se-mprăştie clară în mine,
De parcă s-ar scurge din stupi de lumini,
Când mă umple toată de tine.
Pe prundul vieţii ud de-ntâmplări,
Numai dragostea ta mă reţine,
Când se mişcă în pântecul sorţii cărări,
Ce-au purtat bucurii spre ruine.
Rana amintirii
Voi cădea odată din mine.
După mine altcineva va urma.
Moartea mea va fi poarta, sub care.
Alţi oameni se vor săruta.
Fulgi de stea se vor stinge în lacrimi.
Un izvor va sfârşi undeva.
Amintirea mea va fi rană,
În cei ce mă vor căuta.
Nu vor şti însă-n ce loc,
Mă răsfir peste crini de zăpadă
Şi de greieri în păr mi se coc
Şi de pot depărtări să mă vadă.
Numai ropotul ploii târzii
Îmi va umple craniul cu timp,
Să-mi viseze-n orbite lumina,
Unui alt neştiut anotimp.
Suferinţă păgână
Astfel vom fi egali – fântâni arteziene –
Afuziuni plăpânde, fugare-n orizont,
Şi aburii de cetini ne vor prescrie-alene
Divină legea firii de care-om ţine cont.
Astfel pe suferinţa păgână-ape-or creşte,
Spălând fecunditatea mizeră-a unei ierbi,
De-a nourilor cuget oglinda se topeşte,
În anotimpuri albe renaşterea-i de cerbi.
Şi astfel, ca nicicând, un ideal de vară,
Ne va uni-n sonore iluminări de stea.
Renaşterea aceasta azi poate să ne ceară,
Pe libertatea sfântă noianele de nea.
Suflet pustiu
Te văd umblând desculţ, ca o nălucă,
Pe-un drum de apă ce se varsă-n cer,
Şi paşii tăi se rotunjesc de lună
Ca de uitare vorbele ce pier.
Sporind în ceasul inimii pustiul,
Ce chin e să te am numai în gând,
Când vii pribeag, dintr-un Olimp de ceară,
Pe pârtia legendei lunecând.
Să îmi aprinzi, sub gheaţa amintirii,
Un anotimp de lacrimă şi dor,
În nopţile ce-mi leagănă mâhnirea
Şi-mi ţipă în urechi şi zeii mor.