(Adaptare dramatică într-un singur act, după proza cu acelaşi titlu)

SCENA I

Scribălăul, Clementina, Gealatul de rezervă

     Doi gealaţi cu mască de mort pe faţă, aduc o bătrână cu mâinile în cătuşe la spate şi o pironesc pe un scaun pentru interogatoriu. Apoi, tacticos, cei doi îşi dau jos masca mortuară. Unul ia loc la birou, după ce-şi desface corsetul şi accesoriul marsupial umplut cu vată , pentru mărirea volumului în timpul acţiunii stradale. Unul rămâne în spatele scaunului ,ştergându-şi chelia de om cumsecade cu corsetul, celălalt, un tânăr ochelarist , se pregăteşte cu migală în vederea activităţii de scribălău:

Scribălăul -Numele dumneavoastră.

Clementina- Cum intraţi dumneavoastră în vorbă cu o doamnă fără să vă prezentaţi?

 

Scribălăul- Nu vă contrazic, s-ar putea să aveţi dreptate, noi nu suntem ceea ce părem, nişte brute de teren, invazive şi neinstruite. Pe vremurile astea se fac economii de la buget, se comprimă organigrama, suntem în slujba statului versus cetăţean, dar ni se pierd urmele şi identitatea. În actele din portofel mă cheamă Lică, Lică, titularul de la popotă. La restructurare am făcut lichidare de stoc, 40 de drugi de salam vârtos am dat pe la mai marii zilei, ca să mă păstreze şi să mă redistribuie la misiuni , adunător de oameni, anchetator, arhivist, şi dracu mai ştie ce li se năzare şefilor. Ziceţi-mi simplu, domnu Lică.

Clementina: Domnu Lică, de ce mă aflu eu aici, între patru pereţi? De abia am scăpat de la azil, am evadat terapeutic, alertată de sindromul de claustrofobie.

Scribălăul: Singură, singură singurică, aţi luat-o aşa , hai hui prin oraş?

Clementina: Ei nu, singură nu puteam , Renata a furat cheia de la poartă şi duse am fost, am inhalat profund aerul de libertate.

Scribălăul:    Bine, dar dumneavoastră cum vă numiţi? Mai ţineţi minte cum vă cheamă?

Clementina: Ce vreţi să insinuaţi?

Scribălăul:     Cum vreţi să mă adresez, dacă nu ştiu apelativul dumneavoastră?

Clementina: Păi simplu, doamnă, doamnă Clementina.

Scribălăul:     Clementina şi mai cum?

Clementina:  Puneţi cam multe întrebări.

Scribălăul: Numai una, dar e repetat funcţionăreşte, maniacal, ca să ştim cu cine stăm de vorbă.

Clementina: Domnule , dar eu dezavuez să port o conversaţie cu dumneavoastră.

Scribălăul: Avem de completat o rubrică, ce dracului mă tot freci aşa, dă-mi cucoană numele şi vârsta, să te trec aici, la catastif. Zi odată cum te numeşti şi ce vârstă ai, câţi ani ai, sexul e indubitabil muieresc.

Clementina: Ete că nu vreau să spun. Nu intru în dialog cu mitocanii. Şi nici destăinuiri nu fac unui bărbat necunoscut. ( Clementina bagă mâna în poşetă şi începe a mânca un rest de covrig, un covrig uscat, mai mare, şi nişte bomboane învelite în ziar Cătuşele nu îi împiedică relativa agilitate. Apoi se pune pe citit, manevrând cu graţie foaia ruptă de ziar. În răstimp, poliţistul ce stătea în spate, stă în cadrul uşii ,răsucind şi lipind cu buzele o ţigară)

Scribălăul: Dacă nu zici de bună voie cine eşti, schimbăm foaia întru aducere aminte şi conformare.

Cementina: Mata nu vezi că-s udă , dă-mi un fohn să mă usuc.

Scribălăul: N-avem fohnuri în dotare.

Clementina: Atunci măcar un ventilator că sunt fleaşcă la picioare. Sunt fleaşcă şi stresată, vreau să dorm. Mersi beaucoup pentru ospitalitate( Clementina îşi duce mâinile cu cătuşe cu tot, la tâmplă, şi adoarme ca un pui, cu un zâmbet serafic. Muzică diafană.)

Scribălăul: N-o scoatem la capăt cu baba. E dusă rău de tot.

Gealatul de rezervă: Nu e dusă, e abilă, se sustrage interogatoriului, trage de timp . Mai e puţin şi-şi cheamă şi un avocat, să vezi atuncea tevatură.

Scribălăul: Păi hai să-i dăm bătaie, să ne grăbim, dacă nu ducem raportul de interogatoriu la primar, rămânem şi fără bonurile de masă. I-aş aplica o mică şi nevinovată duritate, da babele fac iute şi spontan un   „hâc” şi rămânem dracului fără obiectul muncii, n-avem ce ponta în fişa postului pe azi.

Gealatul de rezervă: Trecem la planul B, îmi intru în atribuţiile poliţistului cumsecade. Reţinuta zilei nu m-a văzut, şi chiar de m-o fi văzut cu coada ochiului, lucru de care mă îndoiesc, tot nu o să mă recunoască, e năucă , apatică şi somnolentă, faci ce vrei din ea, bine ar fi să se lase cu un autodenunţ, câştigăm şi timp şi cheltuială.

Scribălăul: Ce-ai făcut cu martorii profesionişti, i-ai concediat deja?

Gealatul: Teoretic sunt activi şi prezenţi pe statul de plată, practic le-am spus că-i bag în concediu fără plată. Le-am dat liber la furat, când îi prindem, le tragem şutul regulamentar în fund, le mai scoatem doi trei dinţi în busculadă, îi devalizăm , ştii că au îndemânare şi bun gust în raidurile extravilane, numai păsări vii şi ouătoare, cârnaţi ecologici şi plăcinte aromate. După aia îi reciclăm cu penalizarea de rigoare a indemnizaţiei de martor profesionist, pentru absenţe repetate şi nemotivate. Şi rămânem în câştig.

Scribălăul: Bine, mă duc să duc să umblu la registre. Spor la treabă, n-o forţa prea tare, ia-o binişor, cu tact, aşa cum ştii tu, cu tactul tău de moşulică galant. ( Scribălăul iese din cadru. La birou se instalează gealatul de rezervă, îşi descheie un nasture la veston şi la cămaşă, se crăceşte confortabil pe scaun. Clementina doarme şi zâmbeşte în somn)

SCENA II

Gealatul de rezervă, Clementina, Naratorul

Gealatul de rezervă: ( susură blând şi seducător)- Clementina, Clementina, fetiţo, ai făcut destul nani, trezeşte-te puişor. (Bătrâna doarme mângâindu-şi obrajii cu cătuşele.) Hai femeie, trezeşte-te, îţi bate soarele în ochi şi te orbeşte. Clementina, fă ochi, amărâto , că o să ai tot timpul să dormi în pace. ( Gealatul e flegmatic, scoate din sertar o sticlă, se înviorează încet şi sigur, cu sorbituri molcome, mai picoteşte şi el, mai bea, şi în cele din urmă prinde aripi şi se trezeşte el din mahmureală şi din plictis. Ploaia îşi face de cap afară, şuvoaiele de apă pleznesc acoperişul şi fereastra priponită cu gratii aurii, gratii solare, gratii ambientale.) Doamnă Clementina, gata cu sustragerea soporifică, capu sus!( Gealatul dă cu pumnul în masă, de zăngănesc pereţii. Clementina suspină surâzând şi se bâţâie pe scaun )

Clementina: Vreau acasă, vă rog lăsaţi-mă acasă. Ce caut eu aici, cu ce v-am supărat? Unde e domnul acela primitiv şi coercitiv?

Gealatul: A plecat, distinsă doamnă Clementina.

Clementina: Bine a făcut, e rău şi prost, să mă întrebe pe mine cine sunt şi să facă şi aluzia aceea insolentă la vârstă.

Gealatul: E prost doamnă, un poliţist din generaţia sfidătoare, străin de cutumele oraşului nostru, de marile familii şi de adevăratele personalităţi care au onorat oraşul cu stilistica biografică selectă.

Clementina: Domnule poliţist, vorbiţi ca un om de bună condiţie, nu-mi aduc însă aminte să vă fi cunoscut în viaţa mea anterioară.

Gealatul: Doamnă Clementina, am onoare să mă prezint, eu sunt poliţist din tată în fiu, ofiţeri cu studii. Costiniu mă numesc. Nu cred că m-aţi cunoscut, pentru simplul fapt că viaţa şi cariera mi-am petrecut-o în biroul de observaţii şi de investigaţii, nu m-am arătat vulgului pe stradă, am avut prerogative de om al legi mai profund şi mai retras, nu am frecventat nici mediile mai selecte . Am ieşit la pensie. Lucrez în regim de colaborare cu autorităţile locale, atunci când intră în raza lor de acţiune o persoană mai specială, ca de exemplu, azi, dumneavoastră. Sunt văduv şi însingurat, îmi place respectul şi stabilitatea, mi-am cumpărat un loc de veci, discret şi elegant, în timpul liber mă duc acolo şi am revelaţia feminităţii autentice. Soţia mea a fost o femeie bună, cinstită, gospodină, în arta culinară atinsese perfecţiunea murăturile, gogoşarii, castraveţii, gogonelele se dezmierdau în borcanele puse de ea, binecuvântată fie-i memoria gastronomică, dar ştiţi nu avea prea multă spiritualitate şi viziune. Acum, în nemărginita mea însingurare, colaborez sporadic , în calitate de mediator între civili şi stat, atunci când civilii sunt recalcitranţi şi nu răpund cu subiect şi predicat la întrebările incriminante. Cu dumneavostră e altceva, desigur o confuzie sau o greşeală, m-a făcut pe mine amfitrionul dumneavoastră în acest decor oficial ostil şi deprimant. Nu mă mir, stimată şi prea respectată doamnă că dumneavoastră aveţi dificultăţi de comnunicare cu organele de ordine stradală. Cu mine e altceva, în copilăria dumneavostră v-am   admirat talentul la şotron. O dată am desenat chiar eu cu creta o inimă strpunsă într-un pătrat.

Clementina: Acum realizez că de fapt vă ştiu şi eu prea bine, domnule Costiniu, am memoria integră şi fidelă, ţin minte întâmplarea la care vă referiţi, dar eu nu m-am amestecat niciodată cu băieţii, nu mi-au plăcut niciodată, aleargă fără scop, ţipă şi transpiră dezgustător.

Gealatul : Doamnă Clementina, întotdeauna v-am admirat fineţea şi bunul gust. Ştiţi de ce vă aflaţi aici?

Clementina: Da, mi s-a spus că am fost adusă în biroul statului ca să mă relaxez şi să socializez . Când au venit domnii în uniformă, m-au luat de braţ şi m-au extras de pe carosabilul periculos, mi-au spus că vor să stea puţin de vorbă cu mine. I-am urmat dar mi-au pus nişte întrebări indecente , cum mă cheamă, cîţi ani am, adresa de reşedinţă, ba chiar mi-au făcut şi o propunere deocheată, m-au pus să mă dezbrac de pelerină.

Gealatul: Ştiu, domnă Clementina, ce să facem, tinerii de azi nu ştiu de bune maniere şi respect, acum fiţi liniştită, le-am dat liber, i-am trimis acasă, suntem numai noi doi, oameni de lume, educaţi şi instruiţi. Ştiu că aveţi ceva pe suflet, vă stau la dispoziţie, timp avem destul, aici e cald, nu plouă, uite, aveţi şi termosul cu ceai fierbinte.

Clementina: Da nu sunt răcită, nu beau ceai.

Gealatul: Aţi stat în ploaie , acolo în parc.

Clementina: Păi nu am stat, am circulat sub ploaia obsedantă . Îmi întreţin imaginea din presă, ştiţi cum se zice de mine în cronica mondenă: Doamna colonel îşi face apariţia solemnă pe aleea principală a parcului comunitar, cu precizie maniacală, zilnic, la ora 12 fix, aşa ca marele filosof european, ăla cu legea morală în interior, şi cerul înstelat deasupra, numai că eu, am stat în ploaie când m-au săltat primitivii cu uniformă.

Gealatul: Sunteţi foarte punctuală,inevitabila trimitere la Kant spune ceva superb despre dumneavoastră, îmi imaginez graţia cu care aţi baletat prin nedemnele băltoace.

Clementina: M-au ajutat frumoşii mei şoşoni trandafirii, asezonaţi cu şireturile verzi, i-am procurat pe sub mână, cu relaţiile mele suspuse, de la ajutoarele austriece. Nu s-au fleşcăit prea tare, pentru că volănaşele tivite cu fir metalic auriu de la rochiţă au acoperit şoşonii.

Gealatul: Aveţi o rochie amplă şi elegantă, o cunosc din fotografiile de la recepţiile domnului colonel.

Clementina: Pardon, eu sunt femeie divorţată, sunt apolitică de când mă ştiu, mariajul cu personajul de care aţi pomenit a fost o simplă probă existenţială. A fost interesant cum domnii îşi lipeau privirea de decolteul meu generos, iar eu femeie provizoriu măritată, îmi puneam la piept mâna stângă cu verigheta avertisment.

Gealatul: Vă stă bine decolteul şi fără verighetă, sunteţi şi mai fermecătoare ca femeie liberă, lipsită de obligaţii.

Clementina: O da, din păcate sunt nevoită de intemperii să-mi ascund şi umerii şi decolteul.

Gealatul: Pelerina vă dă o notă de mister şi eleganţă, nu vă faceţi griji.

Clementina: Mi-ar fi plăcut să fie verde, dar aşa a fost să fie , galben olive, cromatica   Partidului Libertăţii Raţionalizate. O am dintr-o defunctă camapanie electorală, când cu partajul de după divorţ când mi-am făcut lobby cu ajutorul adversarilor indezirabilului meu soţ.

Gealatul: Mi-aduc aminte cu plăcere de îndârjirea cu care v-aţi obţinut drepturile materiale şi libertatea. A fost un scandal de divorţ exemplar pentru doamnele din oraş şi pentru domnii zurbagii şi încrezuţi. Aţi dobândit o avere frumuşică, eraţi invidiată şi adulată de public. Îndrăznesc a crede că aţi gestionat banii cu înţelepciune şi chibzuinţă.

Clementina: Pe dracu, bani, după divorţ şi partaj m-au asediat debitorii şi recuperatorii. Ghiţă a dispărut cu bani cu tot, m-a lăsat falită şi pradă executărilor silite. Nu vă puteţi imagina prin ce chinuri sufleteşti am trecut. Într-o bună zi m-am trezit la viaţă, m-am rupt de trecutul conjugal păgubos. Am băut cu sete şi cu dor de răzbunare o damigeană de vişinată, apoi am dat cu damigeana de tabloul de la nuntă, i-am spart capul mirelui infam, rochia de mireasă a crăpat cu geam cu tot, şi mi-am schimbat reşedinţa într-o locaţie proletară de cartier. M-am acomodat cutumelor tribale cum am putut şi eu. Mai greu a fost cu autobuzul, că tinerii strigau la mine că mă caută moartea acasă, şi, ceea ce e de-a dreptul copleşitor, mi-au zis „mamaie”.

Gealatul: Vai, doamnă Clementina, cât empatizez eu cu dumneavoastră. „Mamaie”, în corelaţie spontană cu „tataie”, apelativul puştilor din faţa blocului, reuniţi solidar la fumat şi la scuipat, m-a adus aproape în depresie combinată cu zel punitiv. De când mi-am pierdut dreptul de a purta savuroasa uniformă de poliţist, am devenit şi eu, credeţi-mă , mă confesez din toată inima, ţinta favorită a puştilor famelici şi neprietenoşi. Vedeţi, scumpă doamnă, Dictatura străzii îşi are legile ei secrete în oraşul nostru fantomatic. Tinerii nu au decât forţa vârstei de partea lor. În rest se plictisesc cu sârg de dimineaţa până seara, noaptea hălăduiesc prin boscheţii învăluiţi de ambiguitate, prin străzile întunecate, prin halele ruinelor industriale. Urăsc doamnă, să fiu categorisit „tataie” şi tocmai de aceea obida dumneavoastră mă sensibilizează. Imbecilii, să insulte astfel o doamnă poetă.

Clementina: O, domnule Costiniu, ce monolog sintetizator.

Gealatul: Am o votcă terapeutică, dacă nu vă supăraţi vă pot oferi expres o duşcă clandestină.

Clementina: Şi un pahar cu lapte pentru bichon.

Gealatul: Pardon, aţi nominalizat un   căţel de rasă?

Clementina: Fireşte, e bichonul meu.

Gealatul: Aveţi de declarat ceva cu privire la invocatul animal de rasă?

Clementina: Da, domnule, dar mă simt cumva încorsetată în firul narativ.

Gealatul: Hai, mai daţi o duşcă, pentru relaxare.

Clementina: Ca să fiu cu adevărat expresivă şi fluentă, v-aş ruga să.mi scoateţi chestiile astea de la mână, mi-e şi ruşine să le spun pe nume.

Gealatul: Spun eu, sunt mai dezinhibat, cătuşe le zice, haideţi să le scoatem de pe mânuşiţele dumneavoastră fine şi aristocrate.

Clementina: O domnule Costiniu, vă sunt îndatorată pentru redarea demnităţii. Dacă nu vă supăraţi, aş mai bea o picătură, pentru că mi-e cam frig de la udătura pluvială.

Gealatul: În sănătatea dumneavoastră, stimată doamnă, daţi drumul la poveste, fiţi fermă şi tranşantă, nu neglijaţi nimic, detaliul face legea în anchetă, poftiţi şi un şervet, să vă uscaţi buclele blonde. O să fiu ochi şi urechi, ceva ceva am auzit prin târg în legătură cu un bichon.

Clementina: Vedeţi, am în dotare ca accesoriu de avarie, acest manşon de astrahan. Uitaţi cum iese, şi o să scot din manşon boticul de bichon seducător. Eu îmi plimbam bichonul de două ori pe zi, odată dimineaţa, la ora 8, pentru sesiunea uzuală de marcare a teritoriului, a doua oară la ora 18 p.m., pentru   socializarea de bon ton cu diva de la trei. Lumea rea şi bârfitoare zicea că bichonul avea pe stânga blana năpârlită, i se vedea pielea vineţie, unele zvonuri făceau vorbire despre râie, vecinele de la parter se puseseră de acord că bichonul era belit, cică îl opărise stăpâna lui, adică eu.

Gealatul: Şi nu e nimic adevărat, nu poate fi adevărat că aţi turnat ibricul cu apă opărită peste răsadurile   dansatoarei de la parter, şi peste bichonul dumneavoastră care chelăcăia să fie împerecheat, să fie în sfârşit bărbat adevărat, şi el.

Clementina: Astea–s poveşti de cartier, insignifiante, eu, ca doamnă colonel, nu m-am amestecat niciodată cu mulţimea. Mie mi-a plăcut mereu să stau singură pe banca din faţa blocului şi să ronţăiesc seminţe laxative. Iar bichonul meu pur sânge să lipăie şi el un biscuite aromat, nicidecum să se dedea la desfrâu cu femelele prin vecini. Uitaţi, acum că mi-aţi scos chestiile alea de le ziceţi cătuşe, vă dau o probă de stil şi de fineţe. Observaţi vă rog, cum scuip cojile de seminţe în batistuţa bej cu monogramă. Un vestigiu simbolic din viaţa anterioară când am fost femeie măritată .

Gealatul: Şi bichonul acela cu centura lui de castitate, a murit sau mai trăieşte?

Clementina: Păi masculul în călduri s-a agitat în faţa ibricului şi s-a opărit. L-am îngropat în stratul de flori al dezmăţatei de la parter. A existat şi un fenomen paranormal, ibricul a sărit drept în geamul seducătoarei.

( Acum bichonul de cârpă zace-n manşonul fleşcăit , aşezat prudent sub masă. Clementina leagănă subtil bichonul cu şoşonul drept. Poliţistul se face că nu aude, e drept că nici Clementina nu a insistat . E cu ochii pe clondirul cazon din care tocmai trăsese o înghiţitură, după care Costiniu l-a pus cu grijă înapoi în dulapul cu efecte.)

Gealatul-Povesteaţi aşa frumos, nu vreţi să ne întoarcem pe alee, în parc? (încercă poliţistul să aducă dialogul pe făgaşul cercetării oficiale. Clementina, toropită de căldură şi de votcă, începu să plângă cu lacrimi vopsite de rimel, e un plâns liniştitor, o lăcrimare îngemănată cu un rictus de melancolie.)

Naratorul: (se aude din afara scenei) -La ceasul când deapăn povestea pe umila tastatură, mă macină observaţia unui lector sofisticat. Mi-a reproşat că personajele de care mă ocup sunt uscate, reci, şi că e de datoria mea să le umanizez psihologic. Ce ar mai fi de spus despre Clementina după răsunătorul proces de divorţ? Nimic senzaţional nu s-a mai petrecut, Clementina a ieşit din viaţa publică. S-o aducem gradual din timpul evocării în timpul relatării.

Gealatul: Haideţi, încă o sorbitură clandestină, iute, iute să nu ne vadă şefii.

Clementina: Dar-ar dracu în toţi şefii ţi toţi decidenţii eticii urbane, scuzaţi-mi duritatea.

Gealatul: Vă înţeleg recursul la drama singurătăţii, câteva detalii ar fi chiar relevante pentru devenirea dumneavoastră actuală.

Clementina. Of, domnule fiecare femeie, mai ales dacă e divorţată, are viaţa ca un roman. După ce am fost lăsată vraişte de bărbat, mi-am luat viaţa de la capăt cu multă străduinţă.

Gealatul: Cum aşa?

Clementina: (retoric, avântată) Primul meu pas către regenerare şi consolare a fost să stau pironită la oglindă. Ore în şir făceam ce ştiam eu să fac mai bine, îmi răsuceam cârlionţii blonzi într-o textură etajată . Agrafele mi se împlântau în bucle şi şuviţe zurlii. Apoi, eu, Clementina cea stigmatizată, defilam triumfătoare cu bichonul permanent la purtător. Îmi plăcea la nebunie să vând lucrurile din apartamentul proletar unde-mi făcusem noua reşedinţă. Afacerea comercială a mers ca pe roate până în ziua în care m-am luat la ceartă cu domnul de la consignaţie.

Gealatul: Îmi aduc aminte nefericitul incident. S-a făcut mare vâlvă în oraş. Personal, nu am înţeles de ce aţi primit amendă cu avertisment.

Clementina: Da de unde ştiţi, aţi fost acolo să trageţi cu urechea?

Gealatul: Vorbe doamnă, bârfe de oraş provincial. Altminteri negustorul e mare şmecher şi escroc. Îmi dau seama ce-a putut să comploteze împotriva unei doamne singure, lipsită de apărare.

Clementina: Staţi să vedeţi. Da mai vreau o duşcă de întăritor. (Gealatul se conformează după ce el însuşi dă pe gât cu poftă din clondir, direct. Clementina, scârbită, se face că nu vede.) Eu i-am dus să vând o lebădă de porţelan. Domnul nici nu voia să audă, a hotărât irevocabil că în faţă i se arată doar o raţă , o raţă rustică şi proastă.

Gealatul: Îmi dau seama cum v-aţi simţit de jignită şi chiar agresată.

Clementina: Cum să nu? Am dat cu lebăda de masă, lebădă sau raţă, ce-o fi fost. De nervi   dădeam din mâini cu lebăda nedeterminată. Domnul m-a dat-o afară. M-a făcut   impertinentă. Una peste alta, am dat cu lebăda şi de geamul prăvăliei. Să ştie toată lumea că este un escroc.

Gealatul: Şi apoi?

Clementina: Mi-am luat bichonul   şi-am pornit hai hui pe străzi, în oraşul în care plouă monoton şi necontenit. Mi-am stricat relaţia cu negustorul şi-am rămas fără bani de biscuiţi pentru bichon. Dar-ar dracu în speţa lui de boşorog zgârcit şi chel, prăvăliaş fără prestanţă şi fără caracter. Şi prost, cum să confunzi o lebădă cu o umilă raţă?

Naratorul: Hai să ne ţinem în continuare după ea şi să decelăm adevărul moral şi istoric. Ce-a fost a fost, haideţi să ne întoarcem în parc.

 

SCENA III

Clementina, Renata, Naratorul

Drumul iniţiatic al Clementinei

   Gluga de la pelerină şiroia de apă, zulufii blonzi modelaţi cu fixativ se pleoştesc pe frunte, rimelul lasă dâre pe obrajii bucălaţi, bichonul chelăcăie de frig, biata noastră Clementina dârdâie şi ea, în parc se audea doar ropotul de ploaie.

Apariţia intrusei, Renata

Într-un târziu din capătul aleii cu castani se întrezăreşte o siluetă gârbovită agitând în vârf de băţ o cârpă albă în semn de capitulare. Este Renata. Se clatină, sughiţă, bolboroseşte în pustiu.

Renata: Sunt foarte supărată. Nu mi se respectă rangul de primadonă la revistă. Nemernicii îmi spun, fosta primadonă. De aici mi se trage tot necazul. Am profitat de transportul mortuar făcut de prietenul meu. El a adus un mort cu dricul personal până la cimitir. Trebuia să fie un mort rentabil. Ce dracu vă holbaţi la mine. N-aveţi idee ce ingenios te face foamea. Voi, ăia din scaune, vă lamentaţi şi dacă se strică lanţul de la closet. Noi suntem comunitatea de supravieţuitori. Ete, eu am profitat de transportul mortuar şi am pus sub sicriu o sacoşă cu prune uscate şi cu cozonaci pentru pomană, desigur sfeterisiţi. Normal era ca subsemnata să am am partea mea de pradă . Sunt cea mai bună bocitoare din breasla sopranelor funebre. E adevărat că la ultima ceremonie s-a petrecut un incident. Recunosc, oameni buni, recunosc. Am băut ţuică pe nemâncate şi când am dat să plâng profesionist, m-a apucat sughiţul eiilic din străfunduri de viscere. Mi-am pus în aplicare planul de rezervă, B, playback-ul mântuitor. Numai că nu mai puteam să mă opresc din sughiţ, cu zgomotul aleatoriu. bocetul de jale a răsunat cu poticneli. Lumea de la mort s-a pus pe râs, popa s-a mâniat pe enoriaşi şi a ciuntit din slujbă cât a vrut. Mortul a rămas în bună pace, mort, moştenitorii însă s-au certat ca chiorii de la bani, chiar pe buza gropii. Şi multe altele s-au petrecut la acea înmormântare de pomină şi toate pentru că eu, Renata, sughiţam. Sughiţam ca şi acum, când am nimerit în ploaie pe alee. Mă gândesc, că încă pot gândi, beată criţă aşa cum sunt, la prunele pierdute şi la cozonac. Mă gândesc cu asiduitate mai ales la pierderea locului de muncă. Cică dricarul a adus pentru prestări servicii mortuare o bergonelă de pe centură, o   sclifosită şi o miorlăită păcătoasă. Ei şi ce, tot am ce pune pe masă de două ori pe zi, am şi pensie pe card, am şi bonuri de masă din care îmi cumpăr ţigări, alune şi palincă.

   Naratorul: Clementina stă cu privirea la bichonul rebegit de frig, n-o vede, n-o aude pe Renata. Nici Renata n-a zărit-o pe Clementina, face slalom prin băltoace şi cum am spus-o în repetate rânduri, sughiţă. Aceste două femei, de cum se văd, se uită chiorâş una la alta din timpuri imemoriale. Speţa e simplă de tot , simplă şi banală. Renata avea lipici la bărbaţii spectatori, Clementina a aflat despre nişte flori şi o consumaţie într-un separeu, cu soţul legitim. Oprim episodul aici, nu sufocăm sensibilităţile cu detalii vulgare şi nerelevante. Cert este că acum, Renata are de gând să poposeacă tot pe banca ocupată de Clementina. Nu se mai poatea opri din sughiţat şi nici picioarele nu mai pot ţine drumul drept.   Simte ea nevoia să oprească şi să-şi tragă sufletul nu oriunde, ci acolo pe banca de sub salcâmul jelitor. Nu mai apucă să se aşeze, că face un hâc hiperbolizant . Uite cum s-a împleticit ireversibil, a căzut pe brânci în băltoacă. Aici va rămâne Renata, într-un repaos oarecum forţat.( clar obscur) Între timp , de sub gluga de la pelerină, ochii Clementinei au detectat postura rivalei din tinereţe. A privit scârbită şomoiogul urduros şi lipicios cu faţă umană, şi a plecat pâş pâş din zona de alertă. Când să iasă de pe alee , bichonul s-a cerut afară, Clementina l-a lăsat lângă un copac să se uşureze, apoi a luat boţul îmblănit şi l-a pus înapoi în manşon. Ghinion apocaliptic, un şoşon a rămas înţepenit în noroi , nu s-a mai lăsat dat dus , iar Clementina a rămas cu un picior desculţ, într-o ipostază indecentă şi umilă. Ce să facă, ce să facă statuara Clementina? Simplu, s-a dus întors din drum, s-a apropiat de Renata care horcăia a somn, trântită într-o rână pe alee, i-a smuls acesteia galoşul după ce a tras fermoarul, galoş impermeabil, cam neguros, de doliu, dar funcţional pentru plimbat sub tropotitul pluvial. Clementina s-a pornit din nou la drum încălţată cu un galoş şi un şoşon. Clementina împlineşte întocmai gestualitatea, ca după dictare.

Scena IV

Costiniu, Clementina, Naratorul

Costiniu: Să înţeleg din ecoul amintirii dumneavoastră că aţi plecat din parc încălţată asimetric, cu un galoş şi un şoşon.

Clementina: Păi cum puteam altfel?

Costiniu: -Bun, când i-aţi luat galoşul , precizaţi pentru necesitatea de fineţe nuanţată lexical, sforăia sau horcăia?

Naratorul   Nararea episodului din parc în stilul indirect vine din dorinţa de a merge totuşi mai pe scurtătură. Costiniu a stimulat-o pe Clementina,( vezi ultima replică de dialog mai sus), dar ea a împleticit firul acţiunii, ademenită de clondir. Unde mai pui că nici Costiniu nu e un model de abstinenţă, în fapt cei doi s-au pus cu vrednicie pe băut până au scuturat clondirul de picătura ultimă. Costiniu a rămas vigilent pe tot traseul dialogal: Clementina nu se mai poate concentra. A obosit de atâta remember.

Costiniu: Ziceaţi că a căzut pe brânci, cum se face că avea noroi pe partea dorsală şi pe ceafă?

Clementina: I-am dat un şut în fund, am aşteptat o viaţă s-o văd curmată în faţa mea.

Costiniu: I-aţi pus piciorul cu şoşon pe ceafă?

Clementina: Am pus-o cu botul în apă , să se răcorească. Ăla de pe ceafă era noroiul meu.

Costiniu: Păi s-a răcorit, definitiv. A murit uşor, în somn. Nici nu şi-a dat seama că i-aţi luat galoşul. Cum comentaţi decesul Renatei? Aveţi a vă reproşa ceva?

Clementina: Da, domnule Costiniu, dacă ziceţi că era moartă de tot, trebuia să iau şi galoşul celălalt. Mi-a dat mie prin cap să iau ambii galoşi, da nemernica părea că mişcă, aşa c-am renunţat.

Naratorul: Ajuns în acest punct al confesiunii Clementinei, domnul Costiniu îşi şterge fruntea transpirată. În ochii lui ceţoşi, mijeşte un licăr de tristeţe. Şi el a dus Renatei cândva flori şi a invitat-o în ştiutul separeu. Clementina nu va afla asta niciodată. E mai bine pentru ea. E udă, tuşeşte, e bătrână şi ieşită din uz. Acum o cheamă un agent care o conduce în camera de odihnă şi reflecţie pentru infractorii vulnerabili. Un singur moment de cumpănă. Atenţie! Bichonul! Clementina nu se dă dusă şi îngână duios, hai la mama, hai la mama , uite biscuitul. Costiniu şi agentul stau nedumeriţi. În cele din urmă înţeleg. Manşonul cu căţelul de cârpă de sub masă. Ii dau fetişul cu blândeţe. O ce scenă duioasă şi cavernoasă. Bătrâna tuşeşte periculos.

Oraşul se scufundă lent în noapte.

Costiniu păşeşte agale sprijinindu-se de stâlpi şi de pereţi. Urmăriţi-i umbra murală. Se va duce acasă, unde nevasta nu-l mai aşteaptă niciodată, niciodată. Face traseul european cu un tirist viril şi charismatic.

În oraş domneşte ordinea parohială, fără zgomot, fără violenţă.

Azilul va avea acum două locuri vacante. Poliţistul nostru, duiosul anchetator etilic, va depune dosarul său pe lista de priorităţi.

PLAUDITE, ACTA EST FABULA .

 

Notă: Naratorul poate fi vizibil, conform ideii regizorale: clown, omuleţ patriarhal, oricum nu static , ci în continuă mişcare. Partea descriptivă din discursul său acompaniază personajele, mai ales lupta din parc, se desfăşoară aprig sau cu încetinitorul, după caz, cu o coloană sonoră adecvată. Naratorul, coloana sonoră, mimica, toate acestea se sincronizează în atmosferă crepusculară.