III. „Muzica folk este de fapt muzica poeziei”

- Mă întreb ce şanse are tânăra generaţie din provincie, chiar asta din nordul ţării, să afle sau să vadă pe viu un act cultural cînd tineri sigheteni de 16-18 ani nu au văzut în viaţa lor o piesă de teatru?

- Recent am încheiat un turneu în 3 mari oraşe, Arad, Oradea, Bucureşti (Teatrul Naţional) cu spectacolul de muzică şi poezie „Ducu Bertzi şi prietenii săi”. Alături de mine au fost actorul Florian Pittiş, Marius Baţu şi Mihai Neniţă într-un spectacol complet, un spectacol soft. Sălile au fost arhipline. Acest spectacol l-am făcut din acest motiv: e o generaţie tânără care trebuie să ne vadă şi să ne asculte. E mai lesne să vii în faţa lor să faci treaba asta, fiindcă posturile de televiziune nu se mai ocupă de aşa ceva. Ele vor să ofere emisiuni cu un rating foarte, foarte mare, ceea ce înseamnă deja o calitate scăzută a actului cultural. Aşa cum Teatrul „Nottara” sau Maia Morgenstern au venit la Sighet, aşa încercăm şi noi să umblăm prin ţară, să ne facem spectacolul.

- Cum şi pe unde, pe care cărări mai umblaţi?

- Mergem acolo unde oamenii ne cheamă, unde suntem solicitaţi. Să nu creadă cineva că batem noi din poartă în poartă. Nu.

- De ce vă caută oamenii?

- Lumea are nevoie şi de acest gen de spectacol, de muzică şi poezie, nu liniştit, nu dur în care să primeze lumina sau mişcarea. E un spectacol pentru inimă, pentru suflet în care textul e important iar publicul principal. Vine un public extrem de tânăr dar şi publicul de două vârste, avizat, dornic de asemenea spectacole. Astfel de public se găseşte în toate oraşele. Important e să găseşti modalitatea de a veni cu spectacolul.

- De ce crezi că la ora actuală există şi un public foarte tânăr care iubeşte piesele vechi, muzica veche, piesele de cenaclu, de folk?

- Experienţa mea îmi arată că asemenea public a existat întotdeauna, îl găseşti în toate oraşele ţării. Ce nu înţeleg eu este de ce acei care organizează sau se ocupă de spectacole nu caută să se adreseze cu spectacole acestui gen de public, în formare. Este un public majoritar în ţară, care îşi poate permite să plătească un bilet şi să guste două ore de muzică şi poezie.

- Acum, un bilet costă 10 lei, dar în urmă cu 25 de ani, un bilet la Cenaclul Flacăra costa 25 de lei, şi-l procurai pe sub mână, întrucât cererea era dublă, triplă. A fost un fenomen unic, cred, boss-ul Adrian Păunescu având mare priză la public, la tineret, în acele spectacole de 6-8 ore. Chiar dacă pe scena Cenaclului sau în turneele sale au cântat şi câţiva maramureşeni, celebri au rămas Ştefan Hruşcă şi Ducu Bertzi. Sunteţi un „produs” al acestui Cenaclu?

- Fane este sută la sută produs al acestui Cenaclu, el fiind remarcat de boss prin 1977-'78, în Maramureş. Eu eram deja angrenat în spectacole la Casa de cultură a studenţilor din Bucureşti sau alte medii de acest fel şi membru al Grupului coral SONG. După aceea am intrat şi în Cenaclu. Dar înainte de asta îmi amintesc că am vrut să merg la spectacolul Cenaclului într-o noapte de Paşte şi n-am găsit bilete la Sala Polivalentă, decât foarte greu.

- Ce însemna un spectacol de Paşte în acele vremuri când unii se duceau la biserică pe ascuns?

- Erai sigur că în Noaptea Învierii poţi să asculţi o muzică foarte bună, cu artişti de excepţie ai Cenaclului, că acea noapte devine de neuitat. În 1978 de pildă, spre dimineaţă, Adrian Păunescu a încheiat spectacolul zicând: „Şi acum să mergem cu toţii la Înviere”, adică la biserică.

- Am văzut şi eu câteva spectacole extraordinare ale Cenaclului. Odată am rămas pe dinafară cu tot atâţia spectatori câţi erau în sală. S-au montat boxe şi în exterior, iar Adrian Păunescu făcea „naveta” între scenă şi stradă. Acest om m-a impresionat „definitiv” când, împreună cu tine, am fost la el acasă, prin 1987, după ce el căzuse în dizgraţia soţilor Ceaşescu. Îşi mai aminteşte cineva de asta?

- Adrian Păunescu a făcut multe lucruri pozitive, păcat că azi ele nu se văd sau nu vrea nimeni să-şi amintească. Dar nu mă mai miră nimic. Genul acesta de comportament, permanent destructiv, ne este specific nouă, românilor. Cred, totodată, că după 1990 nu trebuia să intre în politică sau să o fi făcut mai discret, aşa ca mine. El putea să-şi consume energiile mult mai creativ.

- Ducu Bertzi a plecat din Sighet în urmă cu 30 de ani cu o valiză pe care a primit-o cadou...

- ...nu. Era o valiză primită în urma unui premiu obţinut la un festival folk, local. Eu nu am prea primit cadouri în viaţă. Tot ceea ce am câştigat a fost doar din munca mea.

- Un cadou dar şi acela mi s-ar părea un lucru normal ar fi dacă Sighetul ţi-ar recunoaşte cu onoare meritele.

- Am vorbit în ultimii 30 de ani din toate colţurile ţării şi ale lumii despre Sighet. El apare pe toate paginile de internet unde este vorba de mine, pentru că oraşul în care m-am născut l-am purtat mereu în suflet fără a-i face numele de râs.

- Onorat cetăţean, Ducu Bertzi, recunoşti că învăţământul artistic din Sighetu Marmaţiei este foarte bătrân?

- Şcoala de Artă a fost un lucru foarte bun pentru mine, m-a ajutat enorm, dar de lucrul acesta mi-am dat seama ulterior. De aceea am fost prezent la manifestările prilejuite de aniversarea a 140 de ani de învăţământ artistic la Sighet, ca măcar acum să mulţumesc celor care s-au ocupat de mine în acea perioadă, când în paralel cu şcoala generală am urmat cursul de chitară, şi când, copil fiind, lucrul ăsta î-l consideram o corvoadă.

- În loc să te joci pe stradă, să baţi mingea... A fost o chestiune impusă de părinţi, amândoi fiind dascăli?

- Şi asta dar şi pasiunea mea pentru muzică.

- Dacă nu începeai cu muzica, atunci, dacă nu te-ai fi apucat de ea serios, mai târziu, care ar fi fost cărarea lui Ducu?

- Tot în Bucureşti eram şi lucram ca inginer sau probabil în presă, întrucât aceasta m-a atras tot timpul. Chiar am lucrat o perioadă de timp în presa naţională paralel cu muzica. Poate mă ocupam mai intens de mediul de afaceri, care m-a atras şi pe mine după 1990, dar am văzut că nu sunt format pentru acest gen de activitate.

- Deci latura artistică a primat... Pornind de la o chitară rece mai ai în preajma ta şi alte instrumente.

- Nu poţi rămîne încremenit în prima fază de proiect, de aceea am în jurul meu mai multe instrumente, dar uneori revin şi cânt numai eu singur cu chitara.

- Ducu ai colindat mai multe continente, să nu zic toată lumea. Care au fost ultimele deplasări?

- Ultimele deplasări în străinătate au fost toamna trecută, în sudul Franţei, la Montpellier, Marsilia şi Provence (am văzut şi casa în care s-a născut Nostradamus), iar în decembrie am fost în Israel (Jerusalim şi Haiffa). Trupa a fost aceeaşi pe care ţi-am spus-o la început. În Israel, bunăoară, spectacolul nostru a fost foarte bine primit. La Haiffa,de pildă, două doamne sau ridicat de pe fotolii şi au ieşit din sală la mijlocul spectacolului, declarând directoarei Centrului Cultural de la Tel Aviv că nu au mai suportat emoţia creată de piesele interpretate de noi, de versuri, că ele îşi aminteau de România lor natală, de Maramureş. Şi pentru mine a fost emoţionant, întrucât m-am aflat pentru prima dată în această ţară, motiv pentru care am pregătit un program special, de ţinută.

- Ce înseamnă de ţinută, ce înseamnă calitate într-un spectacol de muzică şi poezie?

- Înseamnă un spectacol în care în primul rând se cântă de adevăratelea.

- Noi avem prieteni din copilărie şi în Philadelphia şi în Israel. Te-ai întâlnit cu ei?

- Sigur că da. În SUA, Osi Katz a venit cu familia la New York, la concert. Toţi am fost foarte emoţionaţi. În Israel, cum am ajuns, ne-am întâlnit cu Ioji Moldovan.

- Ce interesant! Cei doi ţi-au fost colegi în prima formaţie rock înfiinţată în generală, cu care ai cântat şi în liceu. Revenind acasă, de multe ori ai asemănat maramureşenii cu celţii. Cine sunt de fapt celţii sau cine suntem noi?

- Noi suntem şi urmaşi ai celţilor, lucru dovedit şi prin semnele celtice de pe porţile din lemn, de pe cruci, prin muzica populară maramureşeană, dar şi prin elementele de îmbrăcăminte asemănătoare. Urmaşii celţilor nu trăiesc numai în Irlanda. Ei au emigrat şi în America şi în alte locuri.

- Potrivit unor istorici, susţinuţi şi de tine, dacii liberi localizaţi în zona Ţării Maramureşului n-ar fi existat. Atunci care este secretul Maramureşului istoric?

- Aici a fost o vatră şi loc de întâlnire a foarte multor culturi şi etnii. Din tot amestecul a ieşit lucrul ăsta foarte bun, distinct faţă de alte zone. Înainte de a se întâlni toate aceste culturi, au fost aici în trecerea lor înspre alte zone celţii, care au stat 3-4 sute de ani, lucru atestat. Se găsesc paralelisme între cultura maramureşeană (muzică, port, însemne) şi zona celtică din Spania ori din Irlanda. Acolo, la cimitirele celtice vechi, porţile seamănă cu cele de la cimitirele din Maramureş: mici, din lemn, pe sub care intri cu capul plecat. În Maramureş, fiecare popor care a trecut sau a rămas aici a venit cu un plus cultural, de aceea zona este multiculturală, o zonă foarte amplă, cu o bogăţie regăsită şi în muzică. Am cumpărat la Chicago un album pe care scria „Muzică evreiască din Maramureş”. Pe album era şi o învârtită de la Vişeu. Sunt interferenţe. De aceea avem un asemenea impact formidabil cu muzica noastră din Maramureş, pe care nimeni nu şi-l explică. Foarte multe popoare îşi regăsesc sau simt că au rădăcina aici. Toţi şi-au lăsat amprenta aici, iar când vii acum cu folclorul maramureşean în lume, fiecare îşi găseşte în mod sigur câte ceva, muzica i se pare familiară şi o primeşte cu braţele deschise.

- Spuneai că te-ai apucat de folk tocmai pentru a păstra autenticul acestei zone şi mă întreb câţi interpreţi de muzică populară au venit după tine distrugând acest autentic, introducând elemente de subcultură atât în cântecul maramureşean neaoş cât şi în port?

- Din zona noastră nu am asemenea exemple sau nu-mi vin acum în minte decât cei care în epoca apusă au fost nevoiţi ori au acceptat să cânte folclor de tip nou, cu texte adaptate momentului.

- Un fel de folclor bulevardier.

- Din fericire toate acele piese s-au pierdut, doar una a mai rămas, care mă înnebuneşte când o aud, că-i genul tipic de folclor nou: „Maramureş plai cu flori/mândru eşti de sărbători”. Păi ce, Maramureşul nu-i frumos şi în restul zilelor, numai de sărbători? Îmi pare rău că acest text a rămas şi peste ani. În ciuda acestui fapt, maramureşenii şi-au respectat rădăcinile lor şi zonele, văile de unde au venit sau unde locuiesc. Ei nu au făcut rabat şi au cântat şi cântă ca pe Iza, ca pe Mara...

- Sunt convins că şi Fraţii Petreuş au însemnat pentru tine ceva.

- Sigur, sigur, au fost şi ei o sursă de inspiraţie pentru mine, au fost un model şi au rămas în vârful muzicii populare maramureşene, româneşti.

- Te-ai inspirat din străvechime, ai cules folclor.

- Încă din timpul liceului colindam satele maramureşene. Îmi amintesc că atunci am cules cântecul „Fata bătrână”, pe care l-am valorificat după 30 de ani (Cântece din Maramureş, 2004). Acest cântec interpretat de o bătrână din sat l-am imprimat pe un casetofon. Ascultând înregistrarea în faţa dumneaei, aceasta îi zicea moşului „Auzi, zâce (cântă) cum am zâs io”. Femeia nici nu realiza că e vocea ei. Mă bucur că despre acest cântec de pe albumul meu, Florian Pittiş spunea că e cea mai frumoasă piesă din Maramureş pe care a auzit-o vreodată.

- Genul tău muzical este legat de folclor?

- Da, dar aş vrea să fiu foarte clar în chestiunea asta. Eu niciodată nu mi-am propus să concurez vreun artist din muzica populară. Eu am dorit în calitate de cantautor, de folk-ist, să folosesc anumite elemente, anumite piese care simţeam eu că le pot utiliza şi mă pot reprezenta şi pe mine şi care să-mi dea legitimitatea zonei de unde provin. Am făcut aceste lucruri cu mare grijă, ca să nu-mi bat joc de text, de linie melodică, de tot ce înseamnă structură, împărţire, ritm... Asta nu înseamnă că eu concurez pe cineva în vreun fel. Şi albumul „Cântece din Maramureş” din 2004, e un album de cântece populare din zonă, interpretate de un folk-ist, abordate atent cu instrumentişti care au studiat profund fiecare piesă, cu uşoare accente celtice mai pregnante pe ici pe colo care, deşi existau, scot piesa în evidenţă. În rest am realizat un album curat cu piese din Maramureş.

- Hai să înşirăm albumele tale.

- Albume: Dor de ducă, 1997; Sufletul meu, 2000; Poveste de iarnă (cântece de iarnă şi colinde), 2000; Cântece din Maramureş, 2004; Sara de Crăciun (colinde), 2005 şi un album de vinil în 1986.

- Ai omis dublul album, tot din vinil, din deceniul 9, cu Cenaclul Flacăra...

- ...Cenaclul Flacăra a fost o etapă în viaţa mea, o etapă de formare în care am cântat alături de nişte profesionişti, mari artişti...

- ...Marcela Saftiuc, Doru Stănculescu, Dan Andrei Aldea, Mircea Vintilă, Florian Pitiş, să amintim doar câţiva dintre ei. Ei, pe ei şi pe mulţi alţi folk-işti de marcă îi mai putem auzi (şi) la Radio România Actualităţi, chiar în emisiunea „Omul cu chitara” realizată de tine şi Mihai Cosmin Popescu, vineri seara, o emisiune apreciată şi de poeţii aflaţi acum în preajma noastră, Gheorghe Pârja şi Gheorghe Mihai Bârlea.

- Muzica folk este de fapt muzica poeziei. În acest gen de muzică 90 la sută poezia este importantă, iar restul depinde de muzicalitatea pe care le-o dai versurilor ca interpret. Am scris muzică pe versurile lui Radu Stanca, Serghei Esenin, George Ţărnea, Adrian Păunescu, Nicolae Labiş, Daniela Crăsnaru...

- Ducule, timpul ne presează, dar nu într-atât încât să nu putem continua acest dialog în octombrie, când Gheorghe Pârja, unul din organizatorii Festivalului Internaţional de Poezie de la Sighetul Marmaţiei şi organizator al Serilor de poezie „Nichita Stănescu” de la Deseşti te-a invitat „de onoare” la aceste importante manifestări culturale mai tinere cu 3 ani decât Cenaclul Flacăra.

- Voi veni cu mare plăcere.

- Cu bine! (mai 2006)