(piesă de teatru în două acte)

Decorul

Cârciuma „La Dudinski”: scaune, sticle de băutură pe mesele de tablă verzi, într-un colţ două mese lipite, cu farfurioare pline de fursecuri. E parastasul sculptorului în piatră Melon. Acţiunea se petrece către seară, când cei invitaţi, venind de la cimitir, intră în cârciumă. Se aşează. Se ridică. Povestesc despre răposat. Domnul Dudinski îmbrăcat în hainele de lucru e la barul din dreapta, va servi la mese. Ceilalţi îmbrăcaţi în costume. Irina (fosta iubită a sculptorului) îmbrăcată în fustă neagră, cămaşă neagră, pantofi negri şi sacou negru.

Personajele

Irina – 30 și ceva de ani, iubita lui Melon

Dudinski - cârciumar

Skroff - fost plutonier gornist

Straubinger : mititel

Gotz şi Fitz: tip de bufoni, foarte asemănători

Bulgar – un adevarat Goliath, absolvent al Facultăţii de Drept din Budapesta

 

Actul 1

 

Skroff (intrând în cârciumă însoţit de Gotz şi de Fitz): Ce frumos, domnule. O înmormântare ca-n poveşti.

Gotz: Și o onoare pentru oraş. Casele parcă erau din fistic.

Fitz: Timpul, domnule Gotz. Timpul, domnule Skroff.

Gotz: Timpul, Fitz?

Fitz: Timpul demn de un sculptor în piatră. (scurtă pauză) Şi primăria, domnule Gotz. Şi primăria, domnule Skroff.

Gotz: Primăria, Fitz?

Fitz: Organizarea Defilării. Pe deplin meritată.

Skroff: Prin faţa domnului Melon, la sunetul cornului venind parcă din trecutul luptelor, s-au perindat coloanele.

Fitz: Prin faţa sicriului, domnule Skroff.

Skroff: Sicriului domnului Melon, deci a domnului Melon, Fitz.

Fitz: Sicriului cu fostul domn Melon, răposatul.

Skroff: Posibil. (scurtă pauză) Cum spuneam, a fost frumos: într-un ritm și o singură voinţă au tropotit pantofii de gală, bocancii simpli, cizmele ... și chiar opincile.

Gotz: În ultimele rânduri mărșăluiau invalizii.

Skroff: Băţoşi. Cârjele şi picioarele de lemn au sunat înfundat.

Gotz: Piciorul beteag ori ciotul, a urmat piciorul sănătos.

Fitz: Nevăzătorii...

Gotz: Nevăzătorii, Fitz?

Fitz: Au fost și ei pe acolo, domnule Gotz.

Gotz: Frumos.

Skroff: Alţii cu feţele cusute netezite într-un zâmbet.

Gotz: Într-un zâmbet?

Skroff: Au fost și ei acolo, domnule Gotz.

Skroll, Fitz, Gotz (în cor): Ce frumos !

Dudinski: Așezați-vă, domnilor.

Straubinger (intră în cârciumă): Bună seara, Dudinski, bună seara domnilor.

Dudinski: Bună seara. Așezați-vă, domnilor.

Straubinger (privind către cei trei): I-am spus-o chiar acolo lângă sicriu. Chiar lângă groapă.

Fitz: Ce și cui?

Gotz: Da, cui-și-ce ?

Straubinger: Domnului Bulgar, domnilor. Era lângă mine. Cu... mă înţelegeți.

Fitz (ton rapid, papagalicesc): Cu ce, cu cine?

Gotz (ton idem): Cu cine, cu ce?

Straubinger: Mă înţelegeţi, ce dracu... cu doamna. L-am tras de mânecă. Trebuia să i-o spun.

Fitz (ton idem): Care doamnă, Straubinger?

Gotz (idem): Care... a răposatului?

Straubinger: Aţi priceput, în sfârșit. De atunci suntem prieteni buni.

Fitz: Cu cine?

Gotz: Cu doamna?

Straubinger: Nuuuu, doamna Irina a rămas acolo. L-am dus lângă prunii ăia şi i-am spus-o. Da, măi domnule Bulgar, câtă materie juridică cunoşti tu eu o am în degetul cel mic. Poţi să fii tu absolventul Facultăţii de Drept din Budapesta, că ai rămas tot un drojdier chiar dacă stai acum în separeu.

Fitz și Gotz (în cor): Frumos. Şi după aia...

Straubinger: V-am spus: am devenit cei mai buni prieteni.

Dudinski (ton ridicat): S-a dus săracu. Așa de tânăr.

Straubinger: Se zice că înainte de sculptură ar fi lucrat în mina de uraniu de unde i se și trăgea tot răul.

Fitz și Gotz (în cor, ca o lamentație): Da, avea şaptesprezece ani pe atunci. Şi s-a dus acum la nici patruzeci şi cinci.

Straubinger: Se mai zice că a rămas orfan de mic. Bătrânul domn Melon, a intrat într-o seară în toaletă, s-a uitat urât în oglindă, nu i-a plăcut ce-a văzut, a început să se urască, a luat tacticos briciul și şi-a tăiat venele de la mâna dreaptă, după care cu stânga și-a tăiat gâtul. Aşa l-a găsit chiar fecioru-său.

Fitz și Gotz: Un biet ofran ajuns mare sculptor în piatră, domnilor.

Straubinger: Se zice că tatăl lui a făcut aşa din pricină că şi tatăl tatălui lui, și așa mai departe, a făcut la fel. O seria de tați. O tradiție! Cu care el a avut totuși puterea s-o rupă!

Fitz și Gotz (ton alert): Atenţie la neatenție, domnule Straubinger, vine Bulgar, drojdierul.

Bulgar (intră împreună cu Irina aşezându-se la masa din vecinătatea meselor cu fursecuri): Domnii Tocaci și Stan n-au putut să vină, Irina. M-au rugat pe mine să-i scuz.

Irina: Crud... Mi-a cerut să termin eu ce n-a mai apucat el. Nemilos de scurtă a avut-o. Nu zic că nu a fost densă dar îngrozitor de scurtă.

Gotz: Scurtă da’ groasă.

Fitz: Groasă şi jucăuşă.

Irina: Aşa e, domnilor. Nemilos de scurtă.

Straubinger: Zero indulgenţă, dragă doamnă.

Irina: Da, domnule Straubinger. Da, domnilor. Fără nici o indulgență. (scurtă pauză, ton schimbat) Dar așa era și el. Când îi spuneam: „Eşti nemilos, Melon”, Îmi răspunea: „Te rog să-mi zici asta mai des. Altfel risc s-o uit, să mă moleșesc” Îi spuneam: „Ți-o zic şi săptămâna viitoare”: Îmi spunea: „De fiecare dată, de fiecare dată, Irina”. (pauză) Şi aştepta. Și aștepta.

Fitz și Gotz: Ce aștepta?

Irina: Să se deschidă Cartea de vise, domnilor. Nu-i pentru tine, zicea. Mă incita. Mă înebunea. Ciudat. Aşa o simțeam.

Straubinger: A suferit mult.

Fitz: Peste măsură.

Gotz: A dorit să i se ardă trupul la crematoriu.

Bulgar: Exact, domnule Gotz.

Straubinger: Se zice c-ar fi spus: „Boala rea nu are dreptul să profaneze pământul”.

Bulgar: Ce curaj, ce clarviziune, ce spirit de sacrificiu! Îi vom face un monument, domnule Straubinger.

Dudinski: Îl merită. Bravo!

Irina (ton scăzut, ca pentru sine): N-ai încredere în mine, Melon. Înţeleg. Dar ţi-am spus că nu eu decid ce voi citi. Am început Biblia ca din senin şi mi-a plăcut mult dar atunci când am acceptat propunerea domnului Bulgar n-am mai avut puterea să mă uit la ea. La Biblie. Poate voi descoperi într-o zi ce e și cu visele. Păcat că mi-ai tentat cu o carte pe care refuzi să mi-o mai dai.

Straubinger: În visele mele de acasă sunt în trei lumi diferit colorate.

Irina (la fel, ton scăzut): Îmi place tare mult poziția ta. E atât de greu să nu fiu subiectivă. E mare impactul asupra mea. Desigur, e și o anumită cruzime la mijloc. Generează un tremur interior neidentificat. Mă simt foarte legată. Mă termină. Parcă am fost trimisă către tine. Am atins cote înalte. O căldură mare în zona pântecelui.N-am întâlnit pe nimeni care să iubească în asemenea măsură. Deşi foarte greu îţi dai seama. Eu am văzut asta la tine, Melon. Ne potriveam.

Straubinger: Îmi pare rău că n-ai continuat cu Biblia, Irina.

Irina (încet): Învăţ, Melon. Ești nemilos, Melon. Numai dacă și tu îmi spui de fiecare dată cum sunt, poate că nu mai greşesc. E bine. E frumos. E ca un zâmbet. Ai remarcat. Pănă și umbra mi s-a schimbat. Să ne observăm împreună umbrele. Am fost tare încordată. Mă sperie gândul c-aş putea reveni la ce-am fost. Vreau să păstrez cât mai mult din ce am primit de la tine. E bine. Și tu simţi asta?

Irina (tare către Bulgar): Elefantul, domnule, se presupune că e prietenul femeii. Adică, să te laşi înfrântă de un elefant şi nu de o piticanie. Și totuși nici șoricelul nu e de lepădat...

Bulgar: Înţeleg. Elefantul și șoricelul ar putea fi şi simbolul...

Irina (dispreţuitor): Oh... mă bucur tare mult să aud asta. (încet) De fapt, niciodată nu m-am simţi a nimănui, decât a ta, Melon...

Gotz și Fitz: Poftim?

Irina: Nimic, domnilor.

Gotz și Fitz: Înţelegm.

Irina: Ce înțelegeți?

Gotz și Fitz: E suferinţă care vorbește, Irina.

Fitz: Taci, Gotz.

Gotz: Taci, Fitz.

Irina (încet): Nu mai vorbeşti cu mine, Melon? Iar te-am supărat. N-ai habar cât încerc... să fiu tare, ca și tu să poți fi tare. Cumva speram să găsim o formulă să rămânem mereu unul în... viaţa celuilalt.

Bulgar: Fericire şi nefericire, bucurie și tristețe, talmeș-balmeș.

Straubinger (ton iritat): Suferinţă, pură suferință, nu drojdie, domnule Bulgar.

Irina (încet): De fapt, am înțeles că nu există amăgire. De ce m-ai învăţat atât de multe și te-ai oprit? De ce m-ai lăsat să învăț de una singură de-acum încolo? Nu-ţi voi putea mulţumi vreodată. Iarăşi plâng. Din fericire mie îmi place să plâng... Vezi mai ai putere asupra mea. Mă faci să plâng.

Scurtă pauză: Fitz și Gotz se uită unul la altul debusolați, le dau lacrimile, se aud câteva ușoare gemete.

Skroff (Se ridică brusc în picioare. Urcă pe masă. E nervos): Domnilor, am constatat că sufăr de un patriotism excesiv, ca să nu zic extrem. Sunt tare supărat pe oraşul ăsta, pe ţara mea. Dar cum n-am alt oraş, n-am altă ţară, am hotărât eroic să mă mulțumesc cu ce am.

Straubinger: Domnule Skroff, gând la gând cu bucurie, nu crezi că am fi un stat puternic dacă am reuşi să ne unificăm chiar sub aspectul ăsta, patriotic? Ţin minte de la şcoala primară povestea bradului răsturnat de vânt. Imediat ceilalţi brazi şi-au unit crenguţele şi vântul nu i-a mai doborât.

Dudinski: Ha! Ha! Cunosc pe de rost povestea asta, domnule: „Unde-i unul nu-i putere, la nevoi și la durere / Unde-s doi puterea crește și butoiul se golește.” Nu era patriotică.

Straubinger: Eu aşa am perceput-o, domnule Dudinski.

Skroff: Și eu la fel. De aia am și refuzat politicos invitaţia altor ţări de a-mi ridica paşaportul lor. Nu, domnilor, haideţi să facem întâi ceva pentru ţărișoara noastră... Şi dacă am făcut, hai să dăm mînă cu mănă ... și să facem şi mai mult!

Straubinger: Unii s-au realizat prin Franţa sau Spania. Au în oraşul nostru vreo trei case şi vreo trei apartamente. Cei care au rămas aici, majoritatea, sunt drojdieri ce nu-şi pot plăti creditele la bănci. Şi când le spui asta plecaților, adică reveniților, râd și devii cel mai bun prieten al lor.

Dudinski: Asta cam așa e, adică, merg eu în târg, îi duc cu maşina mea. Că ei n-au maşină. Doamna şi domnul vin din Olanda. Le cumpăr eu pulovere gri, chiloți Cardin. Adu-ne niște aripioare prăjite, zice domnu, da’ să știi că n-am bani. Da’ nu te-am întrebat de bani. Îi cinstesc. Că s-au întors. Da’ de ce să mă umiliţi voi pe mine, zic către doamna. Da’ tu când eşti cu mine-n pat de ce-mi pui contra aia care mă umilește de atâta poftă? zice doamna către mine. Adică, dau contre, doamnă, şi voi acuma daţi alte contre cu banii voştri, nu? Ei nu au niciodata bani, la ei totul e investit în imobile și-n Bursă.

Irina (încet): E mai bine cum sunt sau e mai bine cum n-am fost? Să gândesc pentru alţii sau să nu gândesc pentru mine? Înainte gândeam mult pentru mama. Mă îngrijoram să nu-i fie frig. Am lacrimi de bucurie, am primit nemeritat atâtea. Mi-ai lăsat mintea liberă, Melon. Mi-ai sculpat un alt chip. Bărbați ca tine nu mai există, Melon. Toţi se precipită să se comporte și să se îmbrace într-un anumit fel. Îmi amintesc când te întrebam tu ce preferi, ziceai că nimic. Şi asta o înţeleg abia acum. Mă bucur să-ţi spun toate astea şi că tu le asculţi. M-ai lăsat pe mine să decid. Mi-ai spus: „Am încredere în tine, Irina.” E liniştitor. Mami s-a împăcat cu mine. Ai ştiut că e temporar, Melon. Aşa e mereu. Dar intens. Și azi a fost la fel. Încă mai simt degetele mele atingându-te. În cimitirul ăsta toţi se uitau la noi. Mâine dimineaţă, în curtea ta, o să privesc toată ziua frumoasele tale capete de femei, așezate în cerc. Azi mă simt răsfăţată pentru că ţi-am mângâiat faţa.

Straubinger (ton ceremonios): Irina dragă și domnilor, sărbătorim în seara asta pe marele sculptor de capete de femei, Melon. Să închinăm acest pahar pentru sufletul lui.

Fitz: Suntem mândri să punem noi acest punct final carierei marelui artist.

Gotz: E doar o etapă, Fitz, gloria lui abia de mâine începe.

(toată lumea dă pe gât paharul, 30 de secunde de liniște, de reculegere)

Dudinski: Prezenţa ta în mine, mă înmoaie, mă topește dragă Dudinski. Aşa mi-a spus doamna aia. Era seară. Fără cenzură. Şi-atunci i-am arătat ce e umilinţa, domnilor.

Bulgar: Stimate domnule Dudinski, draga mea Irina, stimaţi domni şi colegi ai acestei puțin triste, totuși, întâlniri. Nietszche dorea să ne facă să trăim prezentul. Corect? A iubit viaţa şi a încercat să-l facă pe om să se simtă foarte bine în pielea lui. Ori în pielea altuia, după împrejurări. Nietzsche ne-a învățat că minciuna e necesară vieții, că e chiar binevenită dacă face bine!

Straubinger: Un drojdier de avocat, asta ai rămas, domnule Bulgar.

Bulgar: Deci, nu e corectă înţelegerea vieții lui Nietzsche, domnule Straubinger?

Straubinger: Când ai adăstat cu mine la prunii din cimitir, domnule Bulgar, ți s-a schimbat brusc expresia feţei. Ai și uitat?

Bulgar: Sunt nietzscheean, n-am decât memoria prezentului, dragă Straubinger. Multă vreme te-am crezut comunist. Apoi, am înţeles ce anume din tine numeam eu aşa.

Straubinger: Ce-i comunismul, Bulgar? E exclusiv așteptarea. Adică, oamenii-l aşteaptă fără să întreprindă ceva. Aşa cum aştepţi și raiul.

Bulgar: Nici într-o mie de ani n-aş fi putut spune una ca asta, Straubinger. Cred că ai distrus bună o parte din credincioşii lumii. Deci ești și tu de acord că raiul e aici pe pământ!

Straubinger: Da, numai că raiurile noastre sunt diferite, chiar contradictorii, al tău e făcut din drojdie.

Dudinski: Sunt atât de obosită, încât mă pun acuma la somnic, Dudinski, a spus după aia doamna.

Bulgar: Eu unul sunt în slujba complexului mecanism social, juridic şi fiscal. În slujba societății și a vieții, Îmi fac zilnic datoria.

Fitw și Gotz: Zilnic și nu silnic!

Straubinger: Eu unul închid ochii şi văd veveriţa, acum!

Bulgar: Am spus ceva frumos și just dar mi-ai blocat cu veveriţa ta, Straubinger. Începând de mâine când vin eu pleci tu.

Straubinger: Sau veverița, pardon, viceversa.

Fitz și Gotz: Adică, simplu, când pleci tu vine el.

Bulgar: Pe unde treci faci praf bucuria şi entuziasmul, Straubinger, distrugi viața.

Straubinger: Ești un revoltat, domnule drojdier.

Bulgar: Produci frig, domnule Straubinger.

Gotz: Azi a fost totuși cald.

Fitz: Dar mâine va fi iar rece.

Dudinski: Şi atunci m-a întrebat uimită: „Ai și început iar ?” Tot ce încep, termin, și reâncep, i-am spus.

 

În timpul ultimei replici, Skroff se ridică în picioare și vine în mijlocul încăperii. Are în mână cornul. Cântă marşul de defilare al regimentului. Încet, apoi tare. Se lasă întunericul.

 

Sfârşitul Actului 1

 

Actul 2

 

Acelaşi decor în semiîntuneric. La o masă, în mijlocul cârciumii „La Dudinski” a rămas doar Irina, într-o lumină galben-portocalie. Lung monolog. La început se aud în surdină clopotele din catedrala oraşului. Bat de miezul nopţii.

Irina: Când ai sosit în oraş te-am oprit în mijlocul străzii şi te-am întrebat: „Îţi place la noi, domnule Melon? ”. Tata Georg Hande a fost sergent-major la cazarmă. A lucrat ca armurier la Arsenalul Armatei. Misiunea lui era să tragă focuri pentru a regla armamentul. Mă ducea pe deal când îşi încerca pistoalele retezînd vârful copacilor. Ţi-am povestit doar ţie. Tata m-a iubit. De la treizeci de metri găurea monedele. Georg Hande îşi confecţiona pistoalele de unul singur. Le ducea în buzunarele interioare ale hainei la târguri și le vindea pe sub mână. Mama era cunoscută în oraş ca Florence cea harnică și frumoasă.

Tata a câştigat la concursul de tir din Hanovra, poseda singura armă cu lunetă din oraş. Îşi scosese de mai multe ori camarazii din încercuirile inamicilor. Florence a învăţat croitoria. Doamnele veneau la noi. Mama le cosea: rochii, fuste, sacouri, pălării. „Nu mai mergem la Budapesta, că o avem pe Florence”, ziceau. Georg Hande îi repeta bucuros lui Florence: „Ne merge din ce în ce mai bine”. Îi auzeam șoptind în nopţile cu zăpadă.

Am treizeci şi doi de ani, Melon. „Singura fată bătrână din oraş”, zice domnul Skroff cu puțină compasiune.

În ultima lună nu-ţi mai găseau venele pentru perfuzii. „De ce nu-l lăsaţi să moară, domnişoară?”, îmi spuneau asistentele. Totul era ca de zăpadă în spitalul acela. Nu te mai hrăneai. Căutam soluții imaginare. Te invitam la un picnic.

M-ai întrebat: „Cât e în stare să ia şi să dea o femeie?”. În casa pe care ai primit-o de la municipalitate desenai fluturi pe umerii mei cu degetul arătător. Eram lipită de perete. Cu ochii întredeschişi. La treizeci şi doi de ani sexul e bun pentru orice femeie. Mai puțin mângâierile ! Tu n-ai cumpărat niciodată mângâierea unei femei.

Stăteam peste trupul tău. Mă vedeam în oglinda din tavan. Simțeam că-mi cresc aripi, că sunt liberă, liberă. La treizeci şi doi de ani! M-aş fi putut plimba prin Amsterdam și opri la fiecare pod pentru un sărut și un futut.

Uneori în zilele acelea de agonie simţeam că vrei să rămâi singur. Dar am rămas totuși. Ai ales să comunici cu mine într-o limbă străină pentru că nu mai puteai suporta apropierea. Şi totuşi ţi-o doreai, Melon. Ştiam că ne putem îndrăgosti din nou unul de altul într-o altă limbă. Era un joc, era sfârșitul jocului.

Eşti deja pe drum, Melon? Îmi imaginez că te afli încă într-o cameră de hotel cu ţigara în mână și că îmi spui la mulţi ani de câte ori e ziua mea.

„Nu contează că e imoral, ilegal sau îngraşă”, îmi spuneai.

„Să jucăm şah, Irina. Regele şi regina sunt doi nebuni frumoşi. Sar calul până-n Turn. Turnul se plimbă-n lung şi-n lat, o ţine numai pe-a lui. Pionii sunt mici și îi depășesc cu un cap pe cei șapte pitici ”. Apoi râdeai.

Merg acum acasă și o să-mi prăjesc ciuperci. M-ai învățat că timpul vindecă ușor.

„Vindecarea ţi-o alegi după cum îţi aşterne viaţa, Irina”, mi-au spus în cor domnii Gotz şi Fitz.

Ţi-am compus poezioara asta, Melon:

Nopţile sunt calde/Noi eram fiebinţi/Masa era rece.

Eram bine în braţele tale. Erai bine în brațele mele. Supusă. Supus. Îmi plăcea. Îți plăcea.Terminai de două ori. Terminam de două ori. Goi în maşină. Goi pe câmpul acela. Doi ani e totuși prea puțin. Două luni de agonie e prea mult. „Niciodată nu eşti prea bătrână ca să te fuți, Irina”, aşa-mi repetai. Aş vrea să nu-mi pierd minţile și să te pot asculta mereu.

Îmi vine-n minte iarna. Oraşul în care în fiecare zi un alb lung şi rece înlocuieşte culorile. „Nu pot trăi sfârşitul de două ori”, ziceai. Ştergeai tabla de la cârciuma lui Dudinski. Dispărea meniul zilei. Scriai cu creta albă: „Să mă iubeşti şi mâine, Irina”. Eram o babă de treizeci şi doi de ani cu câțiva pisoi şi fără nici un reper. „Ai putea fi mereu cel care să-mi împlinească visele”, strigam în salonul ăla din spital. „A fost odată o fată bătrână care visa cu ochii deschiși”, ziceau asistentele.

Au fost zile multe când eram profesionistă, gospodină, ajutor pentru familie. În şifonierul din dormitor nu mai am loc pentru hainele nimănui, Melon.

Dacă mă plimb pe străzi singură, roiuri de gărgăriţe mă năpădesc prin păr şi pe braţe. Le aduc în dormitor.

E greu să treci prin anotimpuri care erau altădată pline. Azi, în cimitir și preotul mi-a spus că iadul e singurătatea. Nu e nimic de explicat la ce-am trăit noi, Melon. Tu erai în grădină cu dalta și cu pietrele tale. Ciopleai și mă ciopleai. Dacă te întrebi ce mai fac: susţin în continuare că sunt o privilegiată.

Cu maşina într-o parcare aproape de spital. Liniştită. Aveam o stare frumoasă. Aveam răbdare. Aşteptam cu drag ceva. Am hotărât: nu voi mai prăji ciuperci. Voi mânca sarmale și bea vin și voi căuta un om.

Nu mă mai simt singură. Mă uit în jur. Domnii: Bulgar, Dudinski, Gotz şi Fitz, Skroff, Straubinger,Tocaci și Stan... Sunt aproape de ei. Încerc să mă integrez, felul meu de a vorbi e bun, e acceptat, e tolerat. Nu mă mai tem pentru mine, Melon. Am puterea să decid. Asta sunt eu. Deschisă. Aşa sunt. Fără nelinişte, fără suferinţă, fără stres, fără insomnii. E bine, Melon. Îți muțumesc.

 

Pe ultimele cuvinte se lasă întunericul.

Cortina