Niciodatã nu am ştiut dacã trebuie sã accept ori sã reneg toamna sufletului meu, atunci când visele şi speranţele se pierd în dansul frunzelor de aramã, când flori de gheaţã se încrustã pe ale mele buze ce refuzã a mai zâmbii, temându-mã ca nu cumva sã comit vreun sacrilegiu.

La început, dupã insipida teamã zugravitã în ţipãtoare regrete, îmi ostracizez sufletul cu o sadicã plãcere, învinovãţindu-l de orice, chiar şi de vina altora, poate chiar şi de vina încã neplãmãditã. Mã acuz de orice, devenind necruţãtorul fariseu al sufletului pe care îl ascund în cel mai prãfuit cotlon al unei impenetrabile cochilii, încercând sã-l ingrop pentru totdeauna în huma uitãrii hulpave şi atotcuprinzãtoare, de unde sã nu mai poatã evada vreodatã.

          De ce a trebuit ca omul sã aibã suflet? De ce?

Aceastã întrebare, plinã de nemulţumire, mã obsedeazã, mãcinându-mi firavul fel de a fi, strecurându-mi neâncrederea în suflet, în unduitorul dans al şarpelui edenic. Apoi îmi spun cã ceea ce se întâmplã este ceva firesc, cã oricui i se poate întâmpla acest lucru, cãci viaţa are un itinerar sinuos, cu gloduri şi suprafeţe netede, lacrimi şi zâmbete, luminã şi întuneric.

Totuşi mã neliniştesc, agãţându-mã cu disperare de orice amãnunt al vieţii, pe care mã straduiesc din rãsputeri sã nu-l rãstãlmãcesc. Aşa încep sã descopãr lucruri noi, pe care în alte împrejurãri nu le-aş fi descoperit. Oare de unde am cumpãrat trandafiria vazã de pe masã în care zace resemnat un mãnunchi de flori artificiale? Dar oglinda imensã ce-mi înghite cu lacomie imaginea trupului inert? Dar…

Dintr-odatã devin strainã în propia mea încãpere, strãina sufletului meu, o strãinã printre strãini, încarceratã în pãienjenişul unei absurde tãceri.

Oare nu cumva în sufletul meu supravieţuiesc douã persoane total opuse? Dar despre care suflet vorbesc acum? Oare nu cumva l-am îngropat adânc în sterpul cimitir al neâmplinirilor? Crezusem cã…

Mã opresc brusc, constatând cã razele soarelui, ce se izbesc de fereastrã, mi-au devenit insupotabile. Chiar şi zgomotele ce vin de dincolo de pereţii tãcuţi ai încãperii, au devenit mult prea stridente şi înţepãtoare, precum un blestem ce se repetã la nesfârşit, printr-o costelivã ciclicitate. Astfel toamna sufletului meu se transformã într-un cavou, ascuns de învolburata insistenţã a hidoaselor buruieni, trãdându-şi plictiseala într-un ceruit pomelnic rostit de un preot peltic într-o duminicã oarecare, friguroasã şi împodobitã cu promoroaca aducerii aminte.

Stau întinsã în iatacul ce îndeplineşte rolul de sicriu al neputinţei mele, cu ochii exilaţi în vârtejul unui vid hrãpãreţ, aşteptând sã se întâmple ceva. Mãcar dacã cineva ar catadicsi sã batã la uşã, ori dacã telefonul ar suna! Aş fi capabilã sã accept absolute orice invitaţie, însã totul s-a cufundat in letargia unei putrede încarcerãri, când gândurile se transformã în strigãte dezordonate şi zbuciumul lãuntric este o simplã înşiruire de note muzicale ale unui trompetist ce miroase veşnic a poşircã ieftinã şi tutun de contrabandã.

E toamnã în sufletul meu, şi frunzele viselor neâmplinite cad uşor din pomul unei simple vieţi, a unui simplu om. E toamna perfidelor regrete dospite agale pe vatra peticitã a unei existenţe ce a crezut în dreptul de a sfida sãrutul amagitoarei nemãrginiri.

E toamnã in sufletul meu, când lacrimile de gheaţã se rostogolesc peste îngãlbeniţii mei obraji într-un recviem obtuz al speranţei nesculptate, şi brusc mã simt capabilã sã accept acest lucru în faţa oricui, deşi nu simt cã datorez cuiva vreo explicaţie despre felul meu de a fi. Sunt doar eu însãmi şi nimic mai mult, o femeie ce se apropie de mijlocul existenţei sale, prinsã în chingile bilanţurilor chinuitoare, când mã gândesc la tot ce a fost şi nu va mai fi, dar mai ales la ceace ar fi putut sã fie.

Oare ce fac toţi ceilalţi muritori al cãror destin s-a intersectat cu al meu? Poate cã au fost mulţi sau puţni, efemeri ori statornici, delãsãtori sau încãpãţânaţi, cu toţii au venit şi au plecat, pierduţi şi regãsiţi într-un flux-reflux spongiform.

Cât de mult mult îmi doresc sã aflu ce s-a întâmplat cu ei! De pildã colegul de bancã din gimnaziu, care în fiecare dimineaţã îmi dãruia un mãr roşu, la fel ca îmbujoraţii sãi obraji; sau bãiatul cu ten mãsliniu şi pistruiat, alãturi de care am dansat în noaptea banchetului din clasa a opta. Surâd fugar, amintindu-mi cã nici unul din noi nu ştia sã danseze, şi totuşi ne-am luat în braţe, paşii noştri scuturãndu-şi plumbul neştiinţei inocente, pierzându-ne în mişcãri îndrãzneţe, purtaţi agale de suavul ritm al muzicii. Apoi, pretextând cã aerul din încãpere a devenit irespirabil, am ieşit afarã, lãsându-ne îmbiaţi de tendenţioasa rãcoare a nopţii. Amândoi tãceam, rugându-ne ca celãlalt sã vorbeascã, sã rosteascã totuşi ceva, orice, chiar şi câteva cuvinte banale, lipsite de noimã .Însã amãndoi tãceam privind cerul înstelat, de parcã acolo printre palidele astre am fi putut gãsii explicaţia absurdei noastre tãceri. Cuprinşi de pecetea avidelor noastre necuvinte, îi puteam auzii alerta respiraţie ce-i umfla pieptul firav într-o caraghioasã geometrie. Când degetele lui, lungi şi tremurânde mi-a atins mâna uşor, am tresãrit, simţind indecentul fior electrocutându-mi trupul pe dinãuntru, şi totuşi nu m-am retras, lãsând lava acelui incandescent fior sã-mi cotropeascã sufletul, ameţindu-mã cu stropii de extaz al unei candide beatificarii. L-am cuprins cu lãcomie de mânã, crezând cã o sã mã clatin mult prea evident, şi dintrodatã nimic nu a mai contat pentru mine, adolescenta pierdutã în alegoria unei lumi închipuite ce-şi deşira metaforele în imaginaţia unei minţi mult prea ospitaliere.Trãiam beatitudinea clipei…

Privirile noastre se împleteau în cãutãri flãmânde, buzele fremãtând la unison, apropiindu-se uşor, cumplit de uşor. La prima atingere am simţit cum genunchii se înmoaie şi numaidecât mi-am încolãcit braţele în jurul trupului sãu, abandonându-ma în tentaculele unui extaz dezlãnţuit.

L-am reîntâlnit miratã, în urmã cu ceva timp, un an sau poate doi, vânzând zarzavat într-o piaţã improvizatã în spatele unei anoste fabrici de confecţii. De cum m-a vãzut, privirea lui, care într-o oarecare noapte de varã fusese icoana existenţei mele, s-a lãsat inundatã de o devastatoare luminã, buzele sale cãrnoase despicându-se într-un zâmbet larg. Apoi, mimica facialã i s-a schimbat brusc, ochii sãi cãzând brusc şi ireversibil în lagarul umbrelor însetate de ofrandã, coborându-şi privirea într-un trist gest de abdicare şi atunci am renunţat şi eu, trecând pe lângã el nepãsãtoare deşi simţeam cã un singur cuvânt de al lui ar fi putut sã îmi înrãdãcineze paşii în preajma umbrei lui. O sãptãmânã mai târziu am aflat cã a fost ucis de o mãiastrã loviturã de topor, aplicatã cu dibãcie de înfuriata sa concubinã, şi atunci am oftat prelung, permiţându-mi sã mã întristez preţ de doar câteva minute, deşii aş fi vrut sã simt o durere mai intensã, ofrandã a acelei nopţi în care m-am pierdut îi regãsit în nenumrate cataclisme.

Da, e toamnã în sufletul meu! O toamnã absurdã şi totuşi necesarã, o punte şubredã între trecut şi viitor, pe care încã nu-mi doresc sã o spulber, încã preferând sã o culeg pe îndelete fructele unei nostalgii ravisante sau doar sâcâitoare, dorindu-mi cu orice preţ sã simt cã încã trãiesc, prinsã în chingile unei vieţi normale, între omenire şi pãcat.

E toamnã în sufletul meu! Recunosc! Sunteţi fericiţi acum, hidoase hiene ce nu osteniţi în a judeca cunoscuţii şi necunoscuţii înainte de a le asculta pledoaria? Sunteţi mulţumiţi clevetitori gheboşaţi de veninoasa voastrã neputinţã, pe care o azvârliţi asupra celorlalţi ca pe o cârpã ce trebuie spãlatã cu sudoarea altora?

E toamnã in sufletul meu! Dar e toamna mea, şi nu am de gând sã o împart cu nimeni, cãci altfel nu ar mai fi a mea, ci doar o toamnã oarecare pârguitã de insensibilitatea voastrã costeliva. Rãmân aceeaşi docilã şi tãcutã prizonierã a patului prefãcut în sicriul viselor ucise de malaxorul realitãţii nemiloase, aceeaşi femeie dornicã de a poseda şi de a fi posedatã, mereu în cãutare de ceva, de adrenalinã sau poate de mirificã linişte; poate cã vreau sã regãsesc şi sã mã pierd de nenumãrate ori în covorul de aramã şi frunze al toamnei sufletului meu, sau poate doar vreau sã trãiesc, nimic mai mult.

E toamnã în sufletul meu! O spun clar şi rãspicat oricui este dispus sã mã asculte, deşirându-mi îmbãlsãmata spovedanie într-un ritm tãrãgãnat şi poate chiar tânguitor. E anotimpul când îmi amintesc de nemãrginitele trotuare ale copilãriei mele, de versurle fãrã rimã ale iubirilor adolescentine, de proza pubertaţii şi de dramaturgia tragi-comicã a zvâcnirilor lãuntrice ce cãutau cu înfrigurare o inconfundabilã identitate proprie, cu ajutorul cãreia, în mustinda mea naivitate, credeam cã voi amprenta templul indestructibilei eternitãţi.

E anotimpul când îmi amintesc de cântecul de leagãn al mamei mele, de palmele aspre şi bãtãtorite ale tatãlui meu, care îmi mângãiau arareori imbujoraţii obraji, de bucuruia cu care priveam bradul artificial aşezat în mijlocul sufrageriei in ajunul Crãciunului, de untdelemnul pe care bunica îl prepara pe îndelete în putineiul moştenit de la mama sa.

Frânturi de imagini îmi inundã retina, sângerîndu-mi orgoliul chircit cu teamã în prãfuita bibliotecã a nespuselor amintiri. Eviscerate glasuri ce le credeam a fi etern uitate îmi zgândãre cu asprime pavilioanele auditive, încercând sã ridice din cenuşã, lacrimi şi speranţe, mausoleul unui „memento mori“ improvizat din încãpãţânata dorinţã de a nu uita, pãstrând neântinatã o anumitã înlãnţuire a trãirilor mele.

E toamnã în sufletul meu!