FĂCĂTOAREA DE LACRIMI
De când era micuţă ea a învăţat
să le înlănţuiască cu lacrimi...
Lacrimi, niciodată de bucurie,
dar minuscule
care curg, aşa, aiurea...
Groase, nervoase,
pentru că nu este fericită...
Lacrimi înăuntru,
care fac cel mai rău
unui suflet de copil.
Perlate pe faţă,
nu le vede...
Aşa este născută.
Ţipându-se la ea, se ascundea,
spiritul confuz, pierdută.
Mai târziu, împrejurul ei, văzând moartea,
încă, plângea
blestemându-şi soarta...
Acum, singură şi fără copii, continuă să lăcrimeze,
dar mai puţin des.
DIALOG
Motto :
"- Hai să inventăm mofturi!"
- Începe tu, dar spune-le-n cuvinte aflate!
"- Eu aş vrea o sărutare de la nimeni!"
- Eu mi-aş dori să fiu acela.
"- Eu vreau să-mi cânţi dormirea!"
- Eu mă plac când mă iubeşti crezând.
"- Eu plâng-râzând-voind să taci!"
- Eu aş mânca, un pic, din mâna ta.
"- Eu nu-ţi dau pentru că prea mă iubeşti!"
- Eu...Eu, ce? Ah, da. Vino-ţi în firea-mi!
"- Eu...Nu ştiu! Chiar nu ştiu! Cine-mi eşti?
- Eu sunt cel de mai sus. Nu înţelegi?
"- Eu credeam că..."
- Eu îţi spun...Trăieşte! Nu mai ofta, iubita mea!
"- Eu vreau să-mi trezeşti femeia din vise!"
- Eu îţi sorb vorbele surâzându-ţi.
- Eu îmi sunt.
Tu?
Pleacă-n ale mele mângâieri!
CUVINTE
Să te iubesc,
mi-e lene.
Să mă îndrăgostesc,
e prea târziu.
Să-ţi susur şoapte ,
pe-ndelete ,
încă mai ştiu.
Cum se poate ?
E un joc vechi...
Pun lacrimile,
perechi-perechi,
în sufletu-mi curechi.
M-AM CULCAT LA UMBRA MEA
Tata nu era mort.
Vâslea,
într-o barcă mare,
pe Dunăre.
Mă chema.
La mal
m-a întâlnit o scoică,
la braţ,
un crab.
Mai încolo,
spre
Orizont...
Eu.
M-am trezit
speriat.
Un guşter
îmi gâdila visul.
În aceeaşi zi
am cumpărat
un fluture.
A plecat,
la plimbare
cu o albină.
Au revenit,
mână-n mână,
murdari de nectar,
dar cu tolba plină
de poveşti nemuritoare.
Le-am înţeles limba
pentru că
miroseau
a flori,
iubiri,
amintiri,
adevăr,
copilărie,
poezie.
N-A VRUT SĂ-I FIE MOARTE
Motto :
Tu,
câine amărât,
acolo-n noapte...
Simt că plângi.
Lătratu-ţi este şoapte.
Eu,
pe un balcon bătrân,
sunt la un pahar,
ultim,
singur,
nebun.
Azi sunt fericit.
Un prieten
a înviat din morţi.
Îi cumpărase
mă-sa coşciug...
A venit,
nesam-netam,
zdravăn pe picioare,
să prăznuiască.
Ne-am crucit.
Am băut.
I-am mâncat coliva.
În coşciug
a însămânţat...pământ.
Ne-a făcut cu ochiul
şi a spus ceva.
Nu l-am înţeles.
Plângea.
MEREU
Luni
a căzut în septembrie,
într-o săptămână mare
cât o zi de prost.
Marţi
era gras,
în primăvara unui an gelos.
Miercuri
s-a-ntunecat...
Mergeam la inimi de furat.
Joi
era toamnă şi
Moş Crăciun
avea ouă roşii în sac.
Cred că era beat.
Vineri
era pe seară,
ba nu,
a doua oară
când împleticeam iubescuri
în pletele-ţi jilave.
Sâmbătă,
ei na,
a morţilor!
A celor neuitaţi!
A foştilor...
Bunici, părinţi şi fraţi.
Duminică
despopim
dând de-a dura drăgălăşenii
doinite despre dor.
Mai vreau o zi!
Una.
Doar a mea.
Cum s-o numesc,
Măria Ta?
Mereu?
Îmi place.
Mereu
este ziua-n care se tace
să ţi-l asculţi pe Eu.
AQUARELLE
Am început cu albastru...
Albastru intens.
Albastru imens.
Albastru concret.
Albastru discret.
Albastru total.
Albastru de val.
Albastru versat.
Albastru stilat...
L-am aruncat,
pe prima pagină şi,
din el,
ţi s-au format ochii.
Din roşu dement...
Roşu incandescent.
Roşu dorinţă.
Roşu căinţă.
Roşu de vin.
Roşu de " nu vin"...
Ţi-am plăsmuit
buzele de rubin.
Negrul nopţii.
Negrul morţii...
Mi-a fost de ajuns
pentru păru-ţi mătăsos.
Restul s-a născut
din porţelanul alb.
Albul lânii
formându-ţi sânii.
Alb ca laptele,
alb ţi-i spatele.
Alb de nea...
Statueta mea.
IAR MI-AM ADUS AMINTE CĂ NU TE-AM UITAT
Motto:
Le ştiam pe toate.
Am uitat jumate…
Chiar şi să mă las iubit
am uitat.
Mi-a încolţit un gând alb,
à la Jack London.
Era pe vremea când
şi eu eram noua generaţie.
Pe-atunci iubeam
fără metafore.
Ce îmi păsa?
Miroseam tinereţe.
Eram tandru,
fără să ştiu
ce este tandreţea.
Nu vorbeam
de sâni încolăciţi
în spasme draconice,
de coapse răguşite
venite din neantul găurii negre.
Îl confundam pe Darwin cu Defoe.
Pe-atunci sărutam pe bune.
Roşeam, totuşi,
pentr-un "te iubesc!"
N-am final rocambolesque.
DRUM
Motto:
A plecat din noi
intrându-se în el,
timidul,
singuratic menestrel.
Parcă mi-e dor de ea și frică de mine.
Parcă mi-e mie, dar nu mă vreau cu ea.
Parcă ce-aș vrea, fără ea?
Parcă ce-aș fi, fără ea?
Parcă plâng.
Parcă nu mă doare.
Parcă mănânc strigând înlăuntru-mi.
Parcă mi-este aici sufocându-mi gândirea.
Parcă mi-s fiindu-i trecut.
Parcă mi-ar fi dor.
Parcă-i adevărat c-o vreau fiindu-mi frică de mine.
Parcă vorbesc singur...
UN POET LA CULES DE BERZE
Sărută Orizont.
Tăcerea îl vorbește de rău.
Crabii merg în pas de defilare.
Madame melc are uger.
Ploaia smiorcăie speranțe.
Amintirile sunt necenzurate.
Capitala inimii este Femeia.
Mămăliga?
Nu.
De ea nu mă leg.
Poetul este omnipotent,
dar nu știe să mintă.
Pentru el, fata Morgana există...
Şi pentru mine.