Uite-așa și dintr-o dată, m-a cuprins dorul ecoului rămas cândva în poiana florii de salcâm din Sudosul copilăriei.
Lăsasem acolo, atunci, un ecou pițigăiat al unui copil ce-l ducea mama de mână căci prichindelul nu avea curajul să urce singur în coasta Chiciurii, pe buza râpei cu mireasmă de floare de salcâm.
Tot poposind în satul ce mi-a dat viață, deseori urc – mai greoi acum – pe dealul și-n văile unde-mi stă pitit ecoul sexagenar plus.
Pașii molateci se scutură de miezul asfaltului - dealul nu mă primește cu miros de asfalt - și o iau pe urma ochilor care se repezise-ră-n culme.


Pășesc sprijiniți de bătrânul toiag al vremurilor pe ulița ce desparte „ținutul” lui nea Dumitru Iepure (acum al meu) și  al lui nea Pavel. Aoleu, că demult au plecat și oamenii ăștia! S-au dus unde vom merge și noi.Bătându-mi tălpile, cărarea ce mă duce-nspre ecou mă poartă pe uliță-n sus, prin capul viei.
Opresc un pic la cireșii lui Rădoi (nu mai sunt), doar numele le-a rămas. Nici ei nu mai sunt, nici nea Costică Rădoi nu mai este. .... Oale și ... ulcele, jar și scrum...
Dau roată cu ochii peste sat, pe linii de orizont proaspăt,  dar mă-mpiedic de luciul turlei bisericii. Gânduri mă copleșesc, parcă un ecou răgușit mă cheamă, mă îndeamnă să urc.
Of! Uite și cireșul lui țața Vena. Este plin de rugină..., de uscături. Multe, multe amintiri imi stau cocoțate-n el. Le văd cu ochii de copil.
Ecoul mă cheamă și iată-mă ajuns la Crucea Popii, o poiană frumoasă, o poiană de joacă pentru copii, dar nu se recomandă să fi singur pe aici. Eu sunt acum, dar caut umbra ecoului.
Timizi, dar cu aceeași frică, ochii dau o raită spre sălbatica și înspăimântătoarea vale, spre Pârlitură. Podul bătrân de aici din care vremurile i-au luat scândurile, îmbrăcat în mărăcini hidoși  s-a sălbăticit și te privește fioros.
Îi iau repede de acolo și-i arunc pe Chiciură în sus.
Pașii răsuflă greoi, coasta Chiciurii nu se-ncumetă să-i ajute, dar... iată-mă sus!
Doream și doresc să mai ascult ecoul pițigăiat al copilului din mine.
Anii s-au depus, cred, și peste ecoul meu.
Îl strig mereu, mereu, dar îmi răspunde, se-ntoarce către mine un ecou bătrân, ruginit, hodorogit, ce poartă-n coadă un prelung oftat.
Ce-o fi pățit, vâzut și auzit ecoul pădurii mele???
Rezemat în cârja anilor mulți, am ajuns iară pe buza râpei din Sudos când floarea de salcâm plină de miere .... plecase...
Of, Doamne! Ce frumos este când mierea urcă-n floare! Ce greu le este albinelor să urce coasta!
Da. Sunt pe buza râpei și-i privesc buzunarul. Este plin cu verdeață, dar o verdeață care mă doare.
Ochii-mi se reazemă de hăul prăpastiei, dar și spre nord, mai sus, unde cerul se sprijină pe umerii pădurii Romaneștiului.
Același cer, aceeași pădure..., numai ochii sunt obosți.
Văd șușeaua care, îmbrăcată cu asfalt gropicizat se strâmbă la mine, văd sfoara ei neagră și găunoasă.
Când se apropie de apa Șasa, Iordanul copilăriei sfinte, când se depărtează unduindu-se blând, angelic, către văi, pe marginea lor.
Stând cocoțat pe umerii dealului chel, parcă o mână nevăzută imi trasează linii de orizont. Noi și noi linii.
Toată viața, până-n oboseala rebegită de acum, am alergat spre linii de orizont.
Of, Doamne, dar eu îmi caut ... ecoul! Este al meu. Acum, la vreme de apus vreau sa stăm de vorbă..., la o ... tacla, chiar  și așa... de demult prieteni, așa ca între ... noi, să  ne mai adunăm de pe drumuri căci multe mai avem a ne spune.
Ecoul meu de parfum și catifea, nu prea-mi iese în cale....
Dau mereu roată cu ochii spre linii fragede de orizont, iar urechile-mi așteaptă sosirea scumpului meu ecou pe care l-am depozitat în cufărul vremurilor pentru momentul când voi veni la el.
De două ceasuri stau în fruntea râpei din vârful salcâmilor dezbrăcați de floare și nu apare.
Îl strig și vag aud câteva mormăituri.
Plec și pe cărarea străjuită cândva de creițe mă afund periculos în inima pădurii care mă foșnește.
Nimic nu mă împiedică să-mi caut ecoul. Până și foșnetul pădurii este schimbat. Parcă mă ceartă că l-am părăsit de mic.
Ecoul, ecoul... Unde este ecoul copilului din mine! Pe aici l-am ascuns, parcă!
-Hai, mă, copile, răspunde!
Cobor spre hududoiul veșnic umed unde cândva, vacile se înpotmoleau de chemem părinții din sat să ni le scoată. Da, pe-al ăstora, ecoul ăstora îl aud! Îl aud pentru că stă de strajă locului.
Trec peste această sălbăticiune de șanț, urc o țâră și cotesc apoi sre mirifica poiană de la salcâmul aplecat.
Aici, în această vale sălbatică plină de mărăcini moderni de sălbatici, disting o voce răgușită, ceva fricos de emoționant care seamănă cu ceva din ființa sufletului meu.
Nu văd nimic, dar aud. Din ce în ce mai clar, cu cât mă apropii de salcâmul aplecat. Și mai clar.
Doamne, dar l-am lăsat copil, ce este cu această voce hodorogită! Este ecoul meu! El trebuie să fie!
Mereu îl aud cum mă strigă, cum mă cheamă, dar nu-l văd. Of! Și voi, ochilor!
Deodată, mii de fiori mă cuprind, mă petrec!
La umbra gândului văd ecoul cum sta-n genunchi.
Of, Doamne! Plâng!
Ecoul meu, ecoul copilăriei, cu var la tâmple și reumaism în oase stă-n genunchi și plânge.
Ce faci, mă!
Ai venit?