Ştiu
Ştiu cã adevãrul meu nu va coincide nicicând
Cu adevãrul tãu, ce-l aperi cu jind
Precum un rãzboinic în lucioase zale,
Strigând în nopţi de nemãrturisitã jale.
Ştiu cã visele mele nu vor coincide
Cu visele tale fragede, nicicând avide,
De aceea aştern în tainã pecetea tãcerii
Peste nocturnele-mi spongiforme trãiri.
Ştiu cã felul meu de a fi îţi pare straniu
Precum un descompus craniu
Pe care nu-l vei dezgropa vreodatã
Din cimitirul uitãrii etern însetatã.
Şi totuşi te caut, te strig, te chem,
Te aştept, deşi cutremurat mã tem
Cã ale noastre linii paralele
Nu vor cunoaşte ispititoarele iele.
Rãtãcirea regãsirii
Mã amestec în gloatã cu aceaşi bucurie
Ce-mi însufleţea cândva naiva copilãrie,
Cãutând în priviri rãspunsul acaparator
Al tuturor întrebãrilor ce colcãie de zor
În mine, ca într-o închisoare de nisip,
Zbuciumându-şi freamãtul de pe chip
În prohibiţii mereu poruncitoare,
Precum metresa visurilor sfidãtoare.
Mã pierd pe bulevardele simandicoase
Ale unor oameni cu gesturi tumultoase,
Ce miros a burghezie închipuitã,
Arivism rãscopt şi tãcere pietruitã.
Şi mã înspãimânt, precum orice strãin
Ce a pierdut busola timpului hain
Prin buzunarul unui demult amanetat
Unui negustor cu chip înnegurat.
Mã rãsfir pe strãduţe ascunse şi goale,
Unde casele în zãmisliri domoale
Îşi trãiesc cotidianul trai neântrerupt
În chipul timpului de rujeolã supt.
Şi mã cutremur, precum adolescentul însetat
Ce cautã stropul de apã în vis necumpãtat,
Simţind Sahara trãirii furibunde
În creionãri de cãutãri imunde.
Mã uit pe uliţele prãfuite şi ignorate
De cei ce au plecat în miez de noapte
Spre un alt rãsãrit de soare
Împlinind o nesãbuitã prinsoare.
Şi mã îngrop în umbra-mi lunguiaţã,
Singura himerã ce mã rãsfaţã
Cu spovedania tãcerii dezrobite,
Departe de gloata înspinatelor orbite.
Acelaşi început
În tacerea absurdã şi împovãrãtoare
Pe care n-am s-o înţeleg nicicând,
Învãţ sã ucid orice semn de întrebare
Prin violenţa unui mefistofelic gând.
Aud rostogolindu-se în scâncet idilic
Mirifica minge de foc orbitor,
Rãstignindu-se şi reânviind tiranic
Într-un aspru ritm pârjolitor.
Din depãrtãri se aude glasul deşteptãtor
Al cocoşilor, rãsunând peste dealuri
În tãrãgãnatul zbucuim sfredelitor
Ce sãdeşte pe ogoare efemere idealuri.
Glasuri, bocete şi râsete, cuvinte şoptite,
Aduc viaţa peste arhirecturi întinate,
Paşii tropãie pe strãzile neostenite
Şi pe la ferestre apar chipuri de lapte.
Viaţa rãsare în brazde de luminã
Cu aceaşi lãcomie neâmblânzitã,
Zãmislind giuvaeruri din ruginã...
Şi-n suflete se aşterne aceaşi ispitã.
Sãrutul prãfuit al uitãrii
Sãrutul prãfuit al uitãrii
Încã întârzie s-aparã,
Deşii, la ceasul înserãrii
L-am aşteptat în pãrãsita garã.
O micã haltã împãienjenitã,
Pe care timpul, în mine
A clãdit-o ca pe o ranã neângrijitã,
Crescând cangrena carcerii senine.
Acolo, pe peronul dezgolit
De paşii ce nu-l vor strãbate
În graba ceasului dezlãnţuit,
Ori în eternitãţile de o clipã.
Înlãnţuiesc trãirea în aşteptãri,
Cãutând un semn în zare,
O adiere pe care scâncetul nerãbdãrii
Sã-l înece în violentã uitare.
Şi totuşi nici un singur tren
Nu şi-a târât vagabondajul metalic
Pe acest arid teren
În izbãviri de bocet encefalic.
Dar eu, încã aştept smerit
Cu ochii exilaţi în zare,
Un semn, un tandru gângurit
De trãdãri, resemnãri şi uitare.
Izbãvirea deznãdejdiei
Uneori sunt doar un vânzãtor ambulant
Ce cautã sã-şi vândã sufletul oricui,
Scormonind în molozul strigãtului mirobolant
De eternitãţi sprijinite de ruginitul cui.
Bat la uşi inerte şi necunoscute
Cu o furie flãmândã de comis voiajor,
Zgârâiind lemnul trãirilor tãcute
În ritm sãlbatic, sfredelitor.
Dar nimeni nu-mi deschide vreodatã,
Refuzându-mi izbãvirea deznãdejdiei
Ce a devenit în mine o ciupercã ignoratã
De mila celorlalţi; un strigãt al prãpastiei.
Ce sapã în ritm de cârtiţã oarbã
Prin bolovãnişul zilelor neschimbate,
Şi-n a secundelor încãrunţitã barbã
Îmi rãtãcesc gândurile şi visele toate.
Şi bat la uşi necontenit, nebun nesãbuit,
Mereu vânzând vreo mobilã din mine,
Crezând cã am sã pot sã uit
De mine, de noi, de zbateri hialine.