Dumitru Fănăţeanu

Abia de mai simţi

(Din volumul Timpul din noi, Ed. ,,Grinta”, Cluj-Napoca, 2009)

 

Tinereţe, drum de demult

în uitare, se preface

în pulberi ca piatra sub paşi.

Abia de mai simţi umbrele

şi clipa trăită atunci

 

Urcă-n tăcere de nimeni ştiut

sub grele poveri, muntele-nalt.

 

De-asupra, cerul miroase a ploi.

Timpul acela-i departe

tot mai stins între ziduri,

iar noi suntem clipa, nimic.

 


 

Lucian Perţa

 

Abia de mai simţi

 

Tinereţe, vremi zbuciumate—

abia te mai ştiu, abia te mai simt,

timpul din noi prefăcut în uitate

drumuri de pulberi prin care consimt

şi acum, ca şi-atunci să mai trec.

 

Ca director, ce cultură făceam

în grelele timpuri când chiar nu aveam

 

deasupra în sală mai mult de un bec...

departe e timpul acela, nimic

nu mai e cum a fost – o spun sec—

şi clipa-mi trăiesc ca bunic!

 

 

 

 

Dumitru Fânăţeanu

 

(...)

(Din volumul Arhitectura ploii, Ed. ,,Grinta”, Cluj-Napoca, 2010)

 

Eu adorm cu muzele-n braţe...

În caierul vremii

se desfată candoarea.

Coloane de tihnă

sculptate în templul

fiinţei

ating infinitul

din noi

la rang de virtute.

În nopţile lungi

(vioaie şi tandre)

ca vioara atinsă

de geniu

rodeşte-n pământ

roditor

ca o zestre divină.

 

 

 

Lucian Perţa

 

(...)

 

Nu ştiu ce am că de-o vreme

cu muzele-n braţe mă trezesc...

Nici n-apuc să le-ntreb de probleme

de arhitectura versului,

c-aţipesc.

În somn ating infinitul

din vers,

dar cum mă trezesc,

muzele-mi pleacă,

după ce mi-au şters

din memorie, cu o adiere,

(oare cum reuşesc?)

tot ce mi-au spus astă noapte

şi asta acum când

editoru-mi cere

nu vorbe, nu vise,

ci fapte!