Atât de mare este răutatea omenească, încât – în pofida evidenţei – unii dintre semeni (răuvoitorii şi/sau invidioşii) susţin cu mereu tânăra vehemenţă a meseriei de cârcotaş că în România

postdecembristă se poate vorbi de un real progres doar în vastul şi dinamicul proces de înciocoire prin minciună şi hoţie mai ceva ca-n faimoşii noştri codri de odinioară, prin tripleta murdărie-mojicie-manelizare şi asaltul subculturii triumfătoare.

            Dar cu bună-ştiinţă toţi aceşti cusurgii dau uitării marile noastre realizări din plan social şi politic, o logică şi absolut normală compensaţie după lichidarea în regim de urgenţă a industriei, agriculturii şi transporturilor (feroviare, maritime, fluviale), dimpreună cu frumuseţea şi înţelepciunea fundamentelor românismului multisecular: cinste-omenie-teamă de păcat-credinţă sinceră în Dumnezeu-hărnicie-dragoste de ţară, semeni şi întreaga lucrare divină.

            (Iată cea mai convingătoare dovadă în acest sens. Predecesorii noştri din urmă cu un veac o duceau cu mult mai greu ca grosul românilor de astăzi – ţăranii mai ales (şi aceştia erau majoritatea zdrobitoare) trudeau nu glumă la boieri şi pe palma lor de pământ ca să ţină în picioare un bordei plin ochi de plozi. Cu toate astea, cu excepţiile total nesemnificative, ei nu măcelăreau pădurile, livezile şi perdelele de protecţie de la şes, ci, dimpotrivă, le iubeau, îngrijeau şi protejau ca să le poată lăsa moştenire urmaşilor postdecembrişti, care – iată – într-un sfert de veac au făcut praf şi pulbere din străduinţa ades încărcată de jertfă a mai multor generaţii de înaintaşi...)

            În plan social sunt vizibile pentru toată suflarea românească atât gropile din asfaltul drumurilor fără egal în Uniunea Europeană, cât şi hăurile fără fund ale statului jecmănit şi ale jecmănitorilor fără ruşine (din afară se vede chiar mai bine decât din lăuntrul ţării!), dar numai unii realizează că actuala populaţie a României este alcătuită din două părţi distincte: cetăţenii, adică românii conştienţi de responsabilităţi (faţă de ţară şi generaţiile următoare) poate într-o mai mare măsură decât de propriile lor drepturi (ăştia sunt adevăraţii creştini), şi simplii locuitori pe aceste meleaguri, respectiv aceia care nu vor să ştie decât de drepturile lor, deseori drepturi necuvenite (ex. ajutoare sociale nemeritate şi pensii procurate pe căi dubioase), care realmente îşi vând votul sau atomul de putere cetăţenească pe un blid de linte şi apoi o şterg în străinătate când constată cu parapon că li s-au îngrădit drepturile strict necesare pentru continuarea unui dulce trai parazitar. Fireşte că ajunşi în străinătate, toţi aceştia nu uită să acuze România de inutilitatea vieţii lor, dar nu-şi uită nici faimoasele năravuri certate cu legile de pretutindeni, prin care aduc grave prejudicii tuturor românilor...

            În plan politic lucrurile sunt într-atât de bine oglindite de largul şi îndelung bătătoritul drum al tuturor politrucilor postdecembrişti, încât politica dâmboviţeană a devenit nu numai un nou Eldorado al căpătuirii peste noapte, ci şi modalitatea nelegiuită dar confraternă (a se citi tovărăşească), prin care îşi scapă pielea atât aceia ce au călcat pe bec mai înainte de-a se devota clanului şi partidului, cât mai ales aceia care o fac sistematic şi sfidător de oaie cu binecuvântarea mai marilor într-ale fărădelegilor.

            Lucru, de altminteri, dovedit până la îngreţoşare (pe când revolta?) de mulţimea şparlamentarilor cu dosare penale în regulă, iar mai nou de halucinantele dezvinovăţiri ale procurorului premier, care refuză să-şi dea demisia, pe motiv că – atenţie! – faptele de corupţie de care este acuzat au fost săvârşite înainte de intrarea lui în politică!

            Păi bine, nenicule fără obraz! Tu de aia ai intrat în politică şi de aia ţii cu dinţii de scaunul de prim ministru, ca nelegiuirile tale din trecutul nu prea îndepărtat (şi cine ştie câte or mai fi) să fie serios umbrite, ca atare date uitării sub avalanşa acelora săvârşite în calitate de premier şi şef de partid putred până în măduva oaselor, bunăoară aşa ca memorabilul plagiat uitat doar de tine şi iertat doar de ai tăi?!

            Ne lamentăm că într-un sfert de secol n-am izbutit să ne formăm o adevărată clasă politică. Dar cât, mă rog, ar putea să reziste (necompromişi prin uneltiri sau neinfestaţi) o mână de politicieni cu adevărat oneşti şi devotaţi alegătorilor în marea masă a politrucilor nedemni şi corupţi, care prin alde Călin Popescu Tăriceanu şi Gabriel Oprea au ridicat oribilul lor politrucianism predispus trădării la rangul acelei jalnice arte a guvernării, ce are ca scop secătuirea ţării de resurse şi înrobirea generaţiilor viitoare de români pentru Dumnezeu ştie câţi ani de-acu înainte?!...