POEME

***

ai înghiţit dungile fericite ale soarelui,
le-ai stins cu alb şi cu pale de vânt tras prin inel
apoi ai suflat peste inimă să-ţi dea pe afară
şi să n-ai linişte până nu vei inventa alta
care să sune de câte ori faci un pas în afara ta

poartă o rochie înflorată
şi fă dragoste cu lumina dimineţii
dar să ştii că dacă te-ai numi altfel,
cămaşa zilei nu ţi s-ar potrivi
şi braţul vântului înfăşurat pe talia ta
îţi va învăţa numele şi-l va cânta
cât e noaptea de lungă

ce să fac?
de la muzica asta, soarele îşi pune mâinile în şolduri
cu degetele răsfirate ca razele
de multă vreme n-a mai ascultat ceva atât de frumos!

***

în numele tău vorbeşte ziua în care te laşi răstignit

cu inima în pumni porneşti pe un alt drum al focului
vrei ca toate flăcările să crească în tine
să-ţi speli faţa
în timp ce plăteşti cu tot sângele
tainele lumii viitoare
tandreţea şi voluptatea celui ce va veni gol
(în războiul unor viespi
într-un borcan cu miere)

apoi, brusc, durerea se absoarbe
bucăţi din suflet se trezesc icoane
şi
tu te închini la tine însuţi
atât cât ţine reclama pe care o faci morţii

aşadar
iată că e bine să plouă în noi
să fie frig

***

vreau să fac un nod liniştei să rămână dreaptă
sau neinventată încă,
să se poată împreuna cu pielea ca o încolăcire
dintr-o margine în alta a trupului
din când în când, câte-o seară pierdută
să-şi scurgă timpul în mijlocul ei
şi-al ploilor care m-au iubit nebuneşte
înainte de vreme

admirabile aripi cresc acolo unde agăţi luminile lumii
nu există niciun semn, niciun strigăt, nimic
poate doar clipitul pleoapelor te deranjează uneori

cu un geamăt prelung liniştea te înveleşte
apoi aleargă afară din tine
fluierând

cum s-o opreşti?
n-ai cum

***

înlăuntrul meu am închis o oglindă
din care se scurg culori proaspete,
mi-am înlocuit inima cu soarele
înclinat mult înspre stânga,
la amiază vin nori de fluturi
să sape tunele printre iluzii,
să mă fac flacără când voi fi mare ...

rătăcirile mele poartă roșu pe umeri
și mâinile tale întinse atât de frumos peste cuvinte

umbra mea este mereu la locul ei
doar tu te înclini cât să-i strecori degetele prin tine

o jumătate din ea seamănă cu un înger

***

o oră îngrozitor de fixă
muşcă din toate încheieturile ploii bolnave
oglinda ia chip de femeie străină
ce numără anii tăi şi-ai ei,
îţi pictează inimi pe fereastră apoi fluieră
şi-şi cheamă de trei ori zorii pe nume

în casă mai locuieşte un bărbat
el desenează umbre în aer
dimineaţa şi seara
şi-ţi mângâie părul când plângi

femeia şi bărbatul cunună cenuşa
cu timpul cărunt,
îşi pun încălţări albe
şi-şi făgăduiesc păcatele deasupra lor

ora scutură nopţi ferecate şi nevăzute

s-a făcut târziu
şi adânc