De câteva nopţi somnul meu e nesomn, gândurile se risipesc în întuneric, în haosul ce mă absoarbe. Categoric, serile de mai nu sunt romantice, sunt cianozate. Tristeţea e mai seducătoare decât fericirea, aşa că azi vreau să fiu romantică. dar dacă nu-mi iese, dacă realismul dur  e mai puternic şi mă învinge?
 În loc să-mi aducă liniştea, parfumul teilor  îmi deschide tenebrele minţii, mă sufocă, ochii mi se înroşesc din cauza amintirilor ascuţite care nu vor să rămână-n trecut, imagini ascuţite revin pe retină, iar pleoapele refuză să se-nchidă. Pulsul accelerat îmi face pielea să vibreze, cad la pământ. patul meu e gata de moarte.
Copacul meu are ramurile arse de picături otrăvite, de lacrimi sticloase, de răni deschise.

Scoarţa i s-a cangrenat, s-a desprins dureros şi m-a lăsat dezgolită, cu sângele curgându-mi adânc în pământ. Frunzele din părul meu sunt galbene, deşi parcă ieri înmugurisem. Au murit înainte să se desfacă, să se lase mângâiate de razele soarelui, să umbrească. Am otrăvit mugurii iubirii de viaţă, ramurile, rădăcinile nu şi-au mai tras seva, trunchiul obosit s-a prăbuşit la pământ.
Îmi caut refugiul pe malul mării. În noapte plaja e pustie, doar câteva perechi de îndrăgostiţi îşi caută fericirea departe de lume, se iubesc sub razele lunii, iar apa zgomotoasă acoperă suspinele lor. Mă aşez pe ţărm, pentru ca valurile care-mi izbesc picioarele să mi le spele de păcate. Ţipătul meu, ţipătul unui pescăruş care şi-a pierdut perechea, sparge tăcerea. Doi ochi mă privesc dispreţuitori. Le-am întrerupt oftatul. Suferinţa  mă fascinează ca un cântec de sirenă, ca ochiul meduzei.
Îmi înfig carnea în spinii trandafirilor.Sângele rubiniu dă năvală, udând altarul cu aşternut de petale de satin. Mă întind, îmi trec braţele peste ochi vrând să alung gândul toxic ce şi-a făcut cuib şi mă obsedează. În loc să dispară, mai puternic se-aprinde şi mă arde pe rug. Tremur cumplit mă zvârcolesc, refuz să strig, dar strigătul îmi sfâşie pieptul,  el vrea să se-audă-n eter. Muşc până la sânge perna otrăvită de ochii gorgonelor, le  invoc să mă  facă stană de piatră. Ele, surorile mele se-ndură: picioarele, mâinile de aramă, unghiile oţelite , trupul, gâtul devin marmură, carnea-i de piatră, buzele, obrajii, pleoapele...mai am puţin şi am scăpat de suferinţă. Dar mintea otrăvită încă mai arde şi refuză să se dea pietrei. eroul meu nu mai vine să mă ucidă.
Prin venele mele curge styxul, clocoteşte şi sparge piatra în mii de fărâme tenebrele ies. Teroarea fragmentată se-adună...infern e în aer, infern e în apă bronz topit îmi picură ochii. Himera-i departe, încerc s-o ajung, ea fuge de mine cuprinsă de spaimă. Cândva sângele ei otrăvit vindeca, din gâtul ei  Pegas şi-a luat zborul. Mă multiplic în coşmarul acesta în care te-am pierdut. Te caut, sfinx ce-aduci armonia, să te ucid.
Azi renasc. Am închis universul într-un vis şi l-am dat la schimb pe-un pahar cu otravă.