ACTUL I

Personajele: Pădurarul, Aron.

Decorul: Imaginea unei păduri, o cabană în interiorul căreia se poate zări o masă, câteva scaune, un pat, un cuptor de cărămidă, un radio, un dulap.

(La radio se aude un cântec popular în timp ce pădurarul împreună cu Aron sorb fiecare dintr-un pahar răchie de prună.)

„Mărie, Mărie, / Ia să-mi spui tu mie, / Care floare-nfloare / Noaptea pe răcoare? / Floarea crinului / Şi cu-a dorului, / Astă floare-nfloare / Noaptea pe răcoare. / Mărie, Mărie, / Ia să-mi spui tu mie, / Care frunză bate / Vântul când nu bate / Frunza plopului / Şi cu-a dorului, / Astă frunza bate / Vântul când nu bate.“ (Cântec popular)

(După ce cântecul a ajuns la final Aron a închis radioul.)

Pădurarul: De ce l-ai închis?

Aron: S-a dus Mărie.

Pădurarul: Care Mărie?

Aron: Mărie a mea.

Pădurarul: Eu n-o cunosc pe Mărie a ta. Te-am primit în cabană până dimineaţă, căci noaptea muntele este periculos. Nici ziua nu mi-e ruşine cu el. Nu ţi-am permis însă să te atingi de lucrurile mele.

Aron: Te rog să mă ierţi. E adevărat, problemele mele personale mă privesc în mod direct.

(Aron porneşte radioul. Un alt cântec răsună câteva secunde. „C-am rămas Ionele-n lume / Ca floarea fară de nume.“ Ileana Sărăroiu De acestă dată pădurarul este cel care închide radioul.)

Pădurarul: Aşa mi-a spus şi mie mândra atunci când am părăsit-o şi am ales calea muntelui.

Aron: De ce ai părăsit-o?

Pădurarul: Dragostea este prea complicată pentru mine. Ea mă sufoca cu dragostea ei. Mă simţeam ca un copil căruia mama îi spunea în fiecare zi să nu uite să-şi ia o haină pe el, să mănânce pachetul, să fie cuminte.

Aron: Ţinea la tine şi dorea să-ţi fie bine.

Pădurarul: A rămas ca o floare rătăcită în viaţă. Nu a mai apucat să-şi deschidă petalele şi să primească un nume. Viaţa ei s-a făcut soră cu pustiul. Florile ce se pierd în deşert sunt fără de nume.

Aron: De ce nu te întorci la ea?

Pădurarul: Poate când o să îmbătrânesc mă întorc.

Aron: Nu ţi-e teamă că durerea o poate ucide?

Pădurarul: A început să se ofilească de când am făcut primul pas pe munte. Poate că s-a şi prăpădit până acum. Cine poate şti ce s-a ales de o floare fără de nume?

Aron: Ai greşit. Mai târziu o să-ţi pară rău.

Pădurarul: Eu nu regret nimic.

Aron: După o dragoste adevărată o să regreţi atunci când te vei descoperi singur.

Pădurarul: Mie îmi place singurătatea. Eu sunt ca muntele, ca vremea cea rea. Sunt un supravieţuitor. Când am ales calea muntelui am ştiut că nu-i uşor. Am urcat pe munte într-o zi de iarnă şi când am ajuns aproape de vârf s-a înteţit vântul. Atât de tare viscolea încât nu se mai putea vedea nimic în jur. Cărarea a fost acoperită de zăpadă. Pe oriunde călcai stratul de zăpadă îşi dădea toată silinţa să te înece. Eram ud din cap până-n picioare. Mi-au îngheţat hainele pe mine. La un moment dat m-am izbit de o stâncă. Am început să sap în zăpadă în ciuda viscolului. Soarele era la apus. Nu vedeam nimic dar săpam. Mi-am făcut o colibă în zăpadă. În coliba rece mă simţeam mai protejat. Parcă frigul nu mai putea să-mi pătrundă fiecare colţişor al trupului ca în bătaia viscolului. M-am gândit că dacă o să supravieţuiesc până dimineaţă o să mă întorc acasă şi o să-i bucur sufletul florii mele fără de nume. Toată noaptea am nădăjduit la sclipirea din zori. Am supravieţuit. Dimineaţa m-a găsit Ion, pădurarul. Coliba mea de zăpadă era la cinci metri de cabana lui. Din cauza viscolului nu am zărit cabana. M-a dus în cabană şi m-am dezgheţat treptat. Nici Ion nu a crezut că o să mai fiu om întreg vreodată. Nu m-am întors acasă. Am rămas pe munte. În primăvară Ion a murit. L-a prins o ploaie rece şi s-a îmbolnăvit grav la plămâni. Am rămas pădurar în locul lui. Între timp am început să mă împrietenesc cu muntele. E la fel de ciudat ca mine. Acum zâmbeşte şi peste o clipă e plin de nori şi ceaţă. Are o sclipire de bucurie ca în momentul următor să tune şi să fulgere.

Aron: Te-ai sălbăticit ca muntele.

Pădurarul: Mereu am fost un sălbatic.

Aron: Dacă acesta este scopul vieţii tale înseamnă că ai descoperit fericirea.

Pădurarul: Muntele nu ştie ce-i fericirea. Mereu îi lipseşte ceva şi atunci face prăpăd în jur. Nu poate să stea o clipă locului. Nici eu nu stau o clipă. În fiecare zi caut ceva nou, muncesc ceva, stric şi o iau de la capăt. Niciodată nu sunt pe deplin mulţumit.

Aron: Dacă omul ar înţelege câte binecuvântări a primit în viaţă ar fi mai mulţumit şi nu s-ar plânge toată ziua. Doar simplul fapt că este sănătos şi poate munci este o binecuvântare.

Pădurarul: Eu nu sunt mulţumit niciodată. Astăzi construiesc o cabană, mâine reuşesc să confecţionez un dulap şi mereu am senzaţia de neîmplinire.

Aron: Poate şi din cauză că ai renunţat la cel mai sfânt lucru din acestă viaţă, la dragoste.

Pădurarul: Nu am eu timp de aşa ceva. A avut dragostea timp de mine şi tot nu i-am dat atenţie.

Aron: Parcă te afli într-un tunel şi nu mai găseşti ieşirea.

Pădurarul: De ce crezi acest lucru?

Aron: Dragostea stă la ieşirea din tunel ca o sclipire şi te aşteaptă dar tu te încăpăţânezi să sapi în centrul tunelului o galerie spre inima întunecată a pământului.

Pădurarul: Lasă-mă pe mine acolo unde sunt. Tu cu ce ocazie pe munte?

Aron: Căutam o floare care să-mi aline durerea.

Pădurarul: Ce floare şi ce durere?

Aron: Floarea aceea nu am cum s-o mai găsesc niciodată şi durerea mea nu o să-şi afle leacul.

Pădurarul: Poate îmi explici ca să înţeleg şi eu.

Aron: Floarea mea a fost Mărie. Acum ea nu mai este. A murit. Am plecat pe munte să-mi plâng durerea.

Pădurarul: Înţeleg. Cântecul acela „Mărie, Mărie, / Ia să-mi spui tu mie, / Care floare-nfloare / Noaptea pe răcoare?“ ţi-a amintit de Măria ta.

Aron: De floarea durerii.

Pădurarul: Ai putea spune şi acest lucru. Eu mai degrabă aş spune că e vorba de dor, de frumuseţea iubirii prezentată cu sens figurat prin imaginea crinului, de idila dintre doi îndrăgostiţi.

Aron: Noaptea pe răcoare înfloreşte doar floarea durerii. M-a iubit mult. Eu m-am jucat cu dragostea ei. Am făcut-o să plângă. Viaţa i-a devenit o noapte rece şi totuşi dragostea ei pentru mine continua să înflorească. Eu nu adiam în viaţa ei dar ea continua să zâmbească asemeni frunzei plopului atunci când îmi îmbogăţea existenţa.

Pădurarul: Se pare că şi tu ai rănit pe cineva.

Aron: Din acestă cauză te sfătuiesc să te întorci la floarea ta fără nume şi să-i dai viaţă.

Pădurarul: Nu.

Aron: O să te jeleşti ca şi mine mai târziu.

Pădurarul: Niciodată.

Aron: Tare rău doare iubirea adevărată când o pierzi. Ea nu înfloreşte decât o singură dată în viaţă. Dacă omul are ochii deşteptaţi o zăreşte. Fără ea viaţa lui nu are niciun sens.

Pădurarul: Poate are nevoie de ochelari?

Aron: Ca să vadă sclipirea dragostei, lumina cea adevărată poate să se folosească şi de ochelari, poate să-şi cumpere şi o lupă dar tot inima e cea care-i arată calea.

Pădurarul: Te-ai limitat doar la iubire.

Aron: Era bine să fie aşa şi să greşesc. M-am înălţat profesional şi am întors spatele adevăratei vieţi aşa cum faci şi tu. Dacă culegeam un singur ciob de sticlă din floarea iubirii îi vedeam sclipirea chipului dar nu m-am obosit s-o fac.

Pădurarul: Eu te-aş fi sfătuit să apelezi la o oglindă.

Aron: Sclipeşte oglinda dar e posibil să nu-ţi vezi chipul decât atunci când este prea târziu.

Pădurarul: Eu zic să mai punem un lemn pe foc până mai sclipeşte o scânteie din jarul rămas, căci la noapte o să fie tare frig.

(Pădurarul se ridică de la masă şi pune câteva lemne în cuptor. Acestea se aprind şi încep să pocnească. Se duce înapoi la masă.)

Aron: Ce se mai vaită lemnele.

Pădurarul: Aşa se plânge şi omul când simte ultima sclipire de viaţă.

Aron: Săraca Mărie.

Pădurarul: Nu o mai face săracă!

Aron: A murit salvându-mi viaţa.

Pădurarul: Ţie chiar nu ţi-e bine. Poate va reuşi muntele să te învioreze.

Aron: Mi-a spus să nu stau lângă o clădire gata să-şi plece capul şi eu mă încăpăţânam s-o necăjesc. Ea a simţit pericolul şi ca să mă depărteze de el mi-a spus că este timpul să ne jucăm şi a venit rândul ei să stea lângă clădire şi al meu să mă rog de ea să se depărteze de locul cu pricina. O bucată de zid a strivit-o sub privirea mea. Ca o sclipire de fulger s-a petrecut totul. Nu am avut cum să intervin. Mi-am dat seama câtă nedreptate i-am făcut. Ea m-a protejat cu propria-i viaţă. Am asistat pe urmă cum sclipirea din viaţa mea este îngropată în pământul rece. Un timp mi-am spus că Mărie a mea va sclipi şi sub pământ. Sunt mii de pietre care sclipesc în inima pământului. Energia umană, energia dragostei de ce nu ar sclipi în pământ sau când devine una cu el?

Pădurarul: Cunosc un pustnic. Are chilia pe faţa dreaptă a muntelui. Poate te-ar ajuta o discuţie cu el.

Aron: Ce ar putea să facă pustnicul?

Pădurarul: Să te ajute să treci peste acel eveniment nefericit al vieţii tale.

Aron: Dar eu nu vreau să trec peste el. Mi s-a încâlcit viaţa în el şi dacă încerc să-i îndrept firul, acesta se va rupe. De fapt mi s-a încâlcit viaţa cu mult înainte, în nimicuri.

Pădurarul: Eu zic să ne culcăm, căci este târziu. Mâine când va sclipi de ziuă o să încercăm să bătem împreună cărările muntelui, poate o să te ajute muntele să te regăseşti, să îţi redescoperi lumina ce ai pierdut-o cândva.

Aron: Sunt ca un licurici ce a uitat cum să facă scântei şi noaptea a coborât peste el grea şi apăsătoare.

(Pădurarul s-a ridicat de la masă şi a întins lângă cuptor o saltea din pănuşi.)

Pădurarul: Când te biruie somnul te poţi întinde aici lângă foc. Eu mă pun în pat.

(Pădurarul se întinde în pat. Se acoperă cu un cojoc din lână de oaie.)

Pădurarul: Noapte bună.

Aron: Noapte bună.

 

ACTUL II

 

Personajele: Aron, pădurarul, un grup de şapte tineri, trei fete şi patru băieţi.

Decorul: Imaginea unei păduri, o cabană în interiorul căreia se poate zări o masă, câteva scaune, un pat, un cuptor de cărămidă, un radio, un dulap.

(Aron doarme lângă cuptor. Pădurarul se odihneşte în pat. Deodată se aud nişte strigăte în noapte.)

N: Ajutor! Ajutor!

Pădurarul: Ai auzit?

N: Ajutor!

Aron: Cineva strigă după ajutor.

Pădurarul: Sunt mai mulţi.

N: Ajutor!

(Pădurarul şi Aron se ridică din aşternuturile lor şi aleargă spre uşa cabanei. O deschid. Afară viscolea. Un strat de zăpadă a fost azvârlit de vânt în cabană.)

Pădurarul: Ai văzut cum şi-a schimbat muntele faţa? O sclipire i-a trebuit. Bine că m-ai ascultat şi ai rămas cu mine la cabană.

(Cei doi au intrat în cabană, şi-au luat câte un cojoc din dulap, o lanternă şi au ieşit afară.)

N: Ajutor! Ne aude cineva?

Pădurarul: Urmaţi drumul luminii! (Lanternele au început să sclipească în noapte.)

(Patru tineri ce sprijineau trei tinere să nu se piardă în zăpadă au reuşit să îşi poarte paşii pe urma luminii până la cabană. Au intrat cu toţii înăuntru.)

Aron: (Privindu-i.) Sunt uzi. Se vede că au îngheţat de frig.

Pădurarul: (Scoţând câteva haine din dulap.) Schimbaţi-vă hainele şi aşezaţi-vă pe saltea lângă cuptor. Între timp o să fac un ceai. Ceaiul o să vă ferească de răceală.

(Tinerii se ascund pe rând în spatele dulapului şi îşi schimbă hainele. Între timp pădurarul pregăteşte ceaiul şi îi invită pe tineri să-l servească.)

Pădurarul: Să serviţi ceaiul cât este fierbinte!

Aron: (Ce s-a aşezat între timp pe pat.) Cum de vă aflaţi pe munte pe vreamea asta?

Tânărul 1: Am plecat în zori într-o excursie. Speram să ajungem până la pensiunea din latura vestică a muntelui dar ploaia ne-a îngreuiat mersul. Spre seară ploaia s-a transformat în lapoviţă, pe urmă viscolul ce a început să bată ne-a îngrădit orice vizibilitate şi ne-am rătăcit.

Pădurarul (Servindu-le ceaiul.): Sunteţi toţi sau aţi mai pierdut şi pe alţii pe drum?

Tânăra brunetă: Suntem toţi, mai puţin doamna profesoară.

Pădurarul: Aşadar lipseşte o persoană.

Tânăra blondă: Am plecat în excursie cu profesoara noastră de geografie.

Pădurarul: Aveţi idee unde s-a pierdut ea de voi?

Tânărul 2: Ne-a spus la un moment dat să stăm împreună că ea se duce să identifice drumul spre pensiune şi se va întoarce cu ajutoare. Ne-a sfătuit să nu ne despărţim unii de alţii şi să facem mereu mişcare.

Pădurarul: S-a întâmplat acest lucru cu mult înainte ca voi să ajungeţi la cabană?

Tânărul 3: Nu. Când am socotit că a trecut o bună bucată de timp de când a plecat şi văzând că nu se mai întoarce am început să strigăm după ajutor.

Tânăra şatenă: Atunci ne-aţi auzit şi am fost salvaţi.

Pădurarul: Mă duc să o caut.

Aron: Vin cu tine.

Pădurarul: Eu spun că ar fi mai bine să rămâi la cabană cu aceşti tineri ca să nu mai intre iarăşi în vreo nenorocire. Eu deja sunt obişnuit cu muntele. Îi cunosc firea. Nu mă avânt dacă simt că este ca un vulcan.

(Pădurarul pleacă.)

Tânăra şatenă: Vouă nu vă este foame?

Tânărul 1: Noi nu ştim nimic de domnişoara profesoară şi tu ne îndemni să mâncăm!

Tânăra blondă: Şi mie îmi este foame.

(Cele două tinere îşi deschid rucsacul şi scot pe masă roşii, brânză, câteva bucăţi de carne, pâine.)

Tânărul 2: Am şi eu câteva conserve la mine. (Se duce şi scoate din rucsac conservele.)

Tânărul 3: Cred că nu este cazul să ţinem post.

(S-au aşezat cu toţii la masă, mai puţin Aron.)

Tânăra brunetă: Dumneavoastră nu veniţi să serviţi ceva?

Aron (aşezat pe pat): Mie nu mi-e foame. Pe desupra eu nici nu mănânc noaptea.

Tânăra blondă: Nici noi nu mâncăm noaptea dar ne-a epuizat drumul.

Aron: Poftă bună.

Tinerii: Mulţumim.

(În timp ce tinerii mănâncă pădurarul se întoarce la cabană.)

Pădurarul: Toate drumurile sunt înfundate de viscol. Nu poate să fie găsită în noaptea acesta profesoara voastră. Să sperăm că a reuşit să se adăpostească pe undeva. Până când nu sclipeşte mâine a ziuă nu o pot găsi. Cum i-o fi norocul.

Tânărul 1: Acum ne-am mai încălzit. Am putea merge cu toţii s-o căutăm.

Pădurarul: V-aţi pune toţi viaţa în primejdie. Eu cunosc muntele şi dacă aş fi găsit o singură portiţă nu mă întorceam la cabană cu mâinile goale. Mai sunt patru ore până se luminează de ziuă. O să mergem atunci în căutarea ei. Până dimineaţă nădăjduiesc să se mai potolească şi viscolul.

Aron: Eu vă sfătuiesc să încercaţi să şi dormiţi puţin.

Pădurarul: Ar fi chiar indicat. Aţi pierdut multă căldură cât aţi stat afară. O să vă încărcaţi energetic dacă reuşiţi să dormiţi.

(Tinerele au strâns masa şi s-au aşezat pe salteaua din pănuşi. Tinerii s-au întins lângă ele pe cojoacele de lână dăruite de pădurar. Pădurarul şi Aron au ocupat patul îngust.)

 

ACTUL III

 

Decorul: Imaginea unui munte, o pădure, o chilie săpată în munte, suficient de încăpătoare. Chilia are pe jos câteva aşternuturi de lână.

Personajele: Aron, pădurarul, cei şapte tineri, pustnicul, profesoara.

 

(Soarele şi-a aruncat mantia peste munte odată cu primele ore ale amiezii. Tinerii, pădurarul şi Aron o caută pe profesoară în pădure, prin văile săpate de viscol de printre copaci.)

 

Tinerii: Domnişoara profesoară!

Pădurarul: E cineva aici?

Aron: Domnişoară!

Pădurarul: O căutăm din zori iar acum soarele este la amiază şi nu am găsit nicio urmă.

Aron: Eu am un telefon mobil la cabană. E bine să-i anunţăm dispariţia. Astfel o să fie găsită mai repede.

Pădurarul: Eu propun să o mai căutăm cale de jumătate oră, până la chilia pustnicului şi dacă nu găsim nicio urmă putem să-i anunţăm dispariţia.

Aron: Cu cât întârziem mai mult, cu atât şansele de a o găsi în viaţă se micşorează.

Pădurarul: Dacă nu şi-a găsit un adăpost nici dacă o găsim în momentul acesta, nu o să fie în viaţă.

(Cu toţii se îndreaptă spre chilia pustnicului.)

Tinerii: Domnişoara profesoară!

(Pustnicul a ieşit afară din chilie şi se adresează celor ce strigau.)

Pustnicul: Nu mai strigaţi! Doarme.

(Cu toţii grăbesc pasul spre chilia pustnicului. Acesta îi opreşte la intrare.)

Pădurarul: Aţi găsit pe cineva noaptea trecută rătăcit pe munte?

Pustnicul: În zori când am ieşit afară din chilie să-mi ud obrazul cu apă pentru a începe rugăciunea am zărit la câţiva metri depărtare de chilie trupul unei femei. M-am apropiat de el şi am constatat că făptura respira. Era doar leşinată din cauza viscolului prin care probabil a înotat toată noaptea. Am dus-o în chilie şi am învelit-o în câteva cojoace de lână. Acum doarme.

Tinerii: A spus ceva de noi?

Pustnicul: A deschis o dată ochii, s-a uitat lung la mine, pe urmă a adormit. Nu a scos nicio vorbă. Abia îşi reface puterile. A fost la un pas de moarte.

Pădurarul: Şi eu am fost salvat cândva din braţele viscolului de Ion, pădurarul.

(Din chilie se aude glasul profesoarei.)

Profesoara: Copiii! Unde sunt copiii?

(Cu toţii intră în chilia călugărului.)

Tinerii: Suntem aici.

(Profesoara se ridică în şezut. Tinerii, Aron şi pădurarul se aşează pe aşternuturile aflate pe lângă periţii chiliei.)

Profesoara: Am încercat să găsesc drumul spre pensiune dar m-am rătăcit. Nici înapoi nu reuşeam să mă mai întorc. Nu ştiu cum am reuşit să ajung până la acest adăpost. Voi cum aţi supravieţuit? M-aţi ascultat şi aţi rămas împreună?

Tânărul 1: Am rămas împreună şi am fost salvaţi de pădurar.

Profesoara (întorcându-şi privirea spre pădurar): Vă mulţumesc.

Pădurarul: Tu.

Profesoara: Ionele!

Pădurarul: Florico!

Aron: Este ea?

Pădurarul: Da.

Aron: Totul se roteşte în acelaşi punct.

Profesoara: Nu am crezut că o să te mai văd vreodată.

Tânărul 2: Domnul pădurar a fost sursa inspiraţiei în drama Dorinţa pe care aţi compus-o pentru revista liceului?

Profesoara: Da.

Pădurarul: De când ai început să scri?

Profesoara: De când sufletul meu nu-şi mai găsea liniştea ... Am pornit de la ideea de dorinţă şi am găsit un personaj detaşat de tot ceea ce ar putea simboliza o grijă lumească. Acest personaj nu îşi dorea nimic la început. Nu era nici creator, nici distrugător. Se afla undeva la graniţa dintre creaţie şi distrugere. Avea în el păstrarea. Păstra creaţia fără s-o distrugă. Nu putea să vadă dincolo de logică. Acest personaj s-a întâlnit într-o zi cu un mare înţelept. Înţeleptul i-a propus să privească oglinda unei ape şi să-i spună ce înţelege din sclipirea ei. Personajul principal al dramei mele a privit oglinda apei şi a sesizat chipul lui sclipind în ea. A înţeles că ar putea să încerce o evadare din real. Înţeleptul i-a vorbit personajului despre un termen grecesc, religios, metanoia. L-a îndemnat să încerce o înoire a minţii păşind spre o lume ideală ce se află dincolo de logica acestei vieţi. Atunci a încolţit în sufletul personajului meu dorinţa de a descoperi absolutul. Avea un ideal din acel moment. Îşi dorea să depăşească frontierele acestei lumi prin nemurirea cugetului. Înţeleptul i-a explicat că unii oameni nu-şi doresc lucruri mari. Unii îşi doresc ceva, poate un colţ de pâine rămânând plafonaţi în partea animalică a existenţei, alţii poate trăiesc spre a împlini dorinţa altora, cazul părinţilor ce oferă totul copiilor, muribundul îşi înalţă rugător ultima dorinţă, dar geniul aleargă spre absolot, îşi doreşte să-şi adape existenţa din el. Spre sfârşitul vieţii personajul descoperă că doar dragostea are puterea să-l transforme. La bătrâneţe se căieşte că a alergat o viaţă zadarnic şi a avut mereu lângă el pe cea care îl putea lua de mână pentru a-l duce spre înălţimi. A stat o viaţă pe marginea prăpastiei dar dragostea a avut suficientă dorinţă şi nu l-a lăsat să cadă. Bătrâneţea i-a deschis ochii, i-a schimbat sentimentele, spiritul, i-a întins mâna caldă a dragostei. La bătrâneţe personajul dramei scrisă de mine s-a împărtăşit cu dumnezeirea înţelegând că adevărata valoare a vieţii este dragostea. Cel care nu are dragoste nu poate să facă nimic. Trăieşte zadarnic. Cel care are dragoste face minununi cu mâinile şi spiritul lui.

Pădurarul: O adevărată lecţie de viaţă.

Tinerii: Ar fi bine să căutăm pensiunea, pentru că vor veni şi celălalt grup de excursionişti şi la întoarcere nu o să ne mai rătăcim.

Pădurarul: O să vă conduc eu la pensiune.

Aron: (Se adresează pădurarului.): Te sfătuiesc să te reîntorci la viaţa socială. Ar trebui să te bucuri că dragostea ţi-a răsărit în cale pentru a doua oară, la fel de fumoasă şi pură ca odinioară, ba încă mai puternică şi mai plină de credinţă. Locul tău în cabană o să-l ocup eu. E bine să schimbi acest loc cu mine. Pentru mine viaţa are o altă faţă. Ţie ţi-a mai întins o dată mâna dragostea. Nu fii atât de îndărătnic, încât să preferi să te îneci în valurile vieţii fără un ţel.

Pădurarul: Ai dreptate. O să te ascult. E multă înţelepciune în cuvântul tău.

(Tinerii, profesoara şi pădurarul părăsesc chilia şi pornesc prin pădure spre pensiune până nu se mai zăresc. Pustnicul rămâne la fel de tăcut.)

Aron: Şi tăcerea spune multe.

(Pustnicul continuă să tacă.)

Aron: O să fim vecini.

Pustnicul: Fiecare a primit o nouă viaţă. Ce a fost vechi a murit. Tinerii, pădurarul şi profesoara au ocolit fiecare în felul lor moartea. Sper că au înţeles acum cum trebuie să-şi trăiască noua lor viaţă. Până şi tu ai primit o nouă viaţă. E lupta ta cu înălţimile, cu eternitatea. E bine să îşi trăiască fiecare viaţa, pentru că e scurtă şi frumoasă dar să nu uite să se ferească de rău. Doar aşa fiecare va putea îmbrăca haina desăvârşirii.

Aron: Îţi mulţumesc ... Acum te las. Mă întorc la noua mea locuinţă.