Rând pe rând

S-a mai desprins o frunză din pomul vieții azi
și uite cum se duce spre zări necunoscute
împins de-un vânt năprasnic printre poteci de brazi,
se-aude-n depărtare o doină:- Du-te!... du-te!

Când alte voci mai cântă al disperării cânt,
în urma ei morminte vor găzdui genunchi,

copaci înfipți în stâncă se-apleacă la pământ,
în mâini cresc lumânări ce ard: Mănunchi!...Mănunchi!

Dar cui îi pasă oare de frunza ce-a căzut?
Îi pasă rugăciunii ce-ngroapă-a ei plecare,
ecoului din clopot... îi pasă...bate mut...
dar nouă nu ne pasă? pentru că: Doare!...doare!

Îi pasă cucuvelei că de o lună strigă,
Îi pasă chiar și morții ce dă de mult târcoale,
ne pasă chiar și nouă și asta ne obligă
la a lăsa în lume un nume...jos la poale...

de munte sau de cruce, de pom sau de cuvânt
ce va rămâne veșnic subscris pe-acest pământ.
Tăișului din coasă nu-i pasă, are-un gând
și-așa ne ducem toții...ca frunza: Rând pe rând.

Poezie dedicată valorilor românești plecate în zări necunoscute.

Vis

Legat la ochi am rătăcit în munți
Pe o cărare-ngustă și pustie
Și tălpile-mi gemeau de carne vie
Din frunze moarte-mi făcea vântul punți.

Dar am alunecat pe-o creangă udă
Și-atunci m-am prăbușit adânc în hău
Am adormit un timp atât de rău
Nici n-am simțit cum trupul îmi asudă.

Visam cum îngeri negri mă ridică
Cu aripi jumulite se-opinteau
De rădăcini pierdute mă loveau
Iar stelele se zgribuleau de frică.

Reci șerpi se unduiau din vizuină
Târându-se pe trupu-mi ud și rece
Pământul crapă -adânc la doisprezece
Și râuri sapă șanțuri de ruină.

Mă zvârcoleam, și ale mele brațe
O rugă către lună înălțau
Iar ochii mei de ramuri se-agățau
Săltând în lacrimi conturau nuanțe.

Și auzeam un murmur de izvoare
Cum se sfădeau copacii-ngrijorați
Și mă răcneau condorii disperați
Pe piele-mi iederi curg agățătoare.

Și-ncet mă ningea cerul cu luceferi
Și m- afundam tăcut în visul meu
Doream să pot să scap din acel hău
Cu flori de nuferi tu să mă acoperi.

Ridică trandafirul din zăpadă

Ridică trandafirul din zăpadă,
tu, înger bun ce l-ai lăsat să cadă
pe treptele de vis ce vor să vadă
sfârşitul prins în palmă de baladă

petale ard printre cristale reci
şi curg topite lacrimi pe poteci,
tu nu vrei ochii-n urmă să-i apleci,
doar umbra ta pe roză ţi-o petreci

si mantia urzită cu aripa
vrea sa-mprejoare floarea sângerie,
dar gheaţa crudă nu măsoară clipa
şi lasă rece inima pustie

ridică trandafirul din zăpadă,
tu, înger bun ce l-ai lăsat să...cadă...

Lagărul lacrimei

Te-ai născut din înger de mamă
Și un tată ce n-a vrut să-ți fie...
Tu, un suflet născut dintr-o mie
La răscruce de vânturi și teamă.

Verdictul s-a dat chiar din pântec,
Condamnat la-nchisoare pe viață
Într-un lagăr de lacrimi pe față
Și-un apus adormit după cântec.

Lumea ta ca o carceră mică,
Mucegai inflorind prin pereți,
Doar cu tălpile-ți reci azi te cerți
Scrijelind porți cu cioburi de sticlă.

Ești și pictor și muză, dai viață
Universului tău mult dorit...
Pe-un perete murdar, răvășit,
Dar se pierde prin valuri de ceată.

Ți-a crescut disperarea în mâini,
Zece degete lungi parcă strigă,
Rupi o zală din lanț și-o verigă,
Într-un colț desenând șapte pâini,

Nu-i lumină, nici zori, dimineață,
Doar o noapte ce veșnic apasă,
Doar să plângi gardianul te lasă
Și te ninge, te plouă, te ceață.

Condamnat la-nchisoare pe viață
Într-un lagăr de lacrimi. Verdict
fără drept de apel. Ca delict
ai pecetea blestem, ghem de ață.

Un infinit de lacrimi grele

Ești pacea gândurilor mele,
Copilul meu, de-aș ști să pot
S-adun din lume lacrimi grele
Cu suferința lor... cu tot...

Le-aș plânge eu întreaga viață
Și nu m-aș sătura de plâns
Să mor cu lacrima pe față
De fericire că le-am strâns

Un infinit de lacrimi grele
Le-aș plânge toate pentru tine
În ochii tăi rămaie stele
Pe frunte răsărit de bine

Să nu te-atingă nici o urmă
De lacrimi crude și amare
Iubirea mea de mamă curmă
Durerea...lacrimă pe floare...

Ești pacea gândurilor mele
Atunci când simt că nu mai pot
De plâng, nu mă opri, căci ele
Sunt suferinței...antidot...

Noi

Noi ne-am pierdut prin culori
printr-un labirint de vise,
orbecăind zi de zi temători
prin cotloane de gânduri ucise,

nu știm încotro ne-ndreptăm,
levităm în cămăși de mătase,
osteniți, sacadat respirăm,
ne hrănim doar cu frigul din oase,

trăim cu speranțe deșarte,
ne urlă-n ureche furtuna
loviți de iluzii și moarte,
o zi, o secundă-i tot una,

cruzimea-i ca untul pe pâine
iar setea ne-ndeamnă să bem
amarul de ieri și de mâine,
în vene ne curge blestem,

blestemul pământului sacru,
blestemul din pântec de mamă,
cu biciul legați de-un fiacru
în mâini noi purtăm flori de teamă,

oglinda ne minte, nebuna,
trăim fără poftă de viață ,
zâmbim sau de plângem, tot una,
ne ninge, ne plouă, ne ceață.

Când clopotul tace

Când clopotul tace, se clatină cerul,
e mort universul ca piatra ce zace,
ecoul e mut, se moaie și fierul...
pământul e nins de priveliști opace,

mormântu-și așterne răceala obtuză
pe fiece cruce durerea apasă...
din pântec de țărnă sicriul acuză
lumina, sfârșitul...tăișul din coasă...

când clopotul tace, nimic nu mai mișcă,
nici umbra, nici buza sărutul nu-l cere,
se-aude scrâșnitul din mână pe-o drișcă
pe placa de piatră zidită-n durere,

doar lacrima urlă, căzută pe socluri,
se-aude doar geamăt de viață pustie,
o mare ce fierbe-n adâncuri otrăvuri,
coboară-n abis orice gând... rană vie..

Scrisoare pentru mama

După câte lacrimi se va stinge dorul?...
spune-mi, dragă mamă, chiar de taci mormânt,
vino mai aproape și stăpânește-mi zborul,
eu, copilul din leagăn, spune-mi unde sau când

ai să-mi faci visarea să devină cântec?...
braț să mă-mprejoare, ramuri de salcâm,
simt a ta chemare înapoi în pântec,
chipul tău revine de pe-un alt tărâm...

vino mai aproape, ia-mă iar de mână,
vămilor cer astăzi... nemurirea ta...
vânturilor pace-n mintea mea nebună
poate te-or aduce...e o luptă grea...

uite, azi mă strigă un copil...sunt mamă,
retrăiesc imagini... de-aș fi eu copilul
m-aș întoarce-n timp fără nici o teamă
să-mi dai sfânta-ți pace, să mă-mbete mirul,

s-a lăsat amurgu-n toamna vieții mele,
bat la ușă veche... reclădesc din ziduri,
te văd mamă dragă, mă privești din stele,
eu te plâng... ca valul mă lovesc de diguri.