Cântecul ca arhetip al memoriei cosmice în viziunea poetică a lui Al. Florin Țene

Gelu Dragos

Scriitorul Al. Florin Țene pornește de la o imagine și ajunge, printr-o progresivă dilatare a sensurilor, la o idee majoră. În poemul „Când Pământul a învățat să cânte”, autorul nu urmărește să surprindă muzica într-o definiție, ci să-i reconstituie genealogia imaginară, de la zgomotul primordial până la cântecul elaborat al civilizației.

Titlul poemului conține ipoteza întregii construcții, pământul nu este simplă materie, decor sau suport al existenței umane, el devine subiect. „Învață” să cânte, ca și cum ar avea memorie, sensibilitate și posibilitatea unei deveniri. Antropomorfizarea este evidentă, dar ea nu trebuie înțeleasă ca un simplu procedeu retoric. Prin ea, poetul Al. Florin Țene încearcă să restituie lumii o unitate pe care omul modern a pierdut-o.

Poemul pornește de la o întrebare aproape imposibilă: unde începe muzica? Răspunsul lui Al. Florin Țene este semnificativ: nu în instrument și nici în conștiința artistică propriu-zisă, ci în natură.

Liliana Moldovan – „Cuvântul care nu se stinge”, piesă de teatru împotriva uitării celui care este și va fi Al. Florin Țene

Gelu Dragoș

Există cărți, indiferent de dimensiune care se citesc și se uită și există cărți care indiferent de grosimea sau subțirimea lor, după ce le-ai închis, continuă să vorbească în tine. „Cuvântul care nu se stinge”, piesa de teatru semnată de Liliana Moldovan, aparține acestei ultime categorii. Este o construcție dramatică inspirată din viața scriitorului Al. Florin Țene, este o meditație asupra rostului scrisului, asupra memoriei și asupra datoriei de a nu lăsa timpul să șteargă oamenii și faptele lor.

Autoarea Liliana Moldovan însăși precizează că nu a urmărit o biografie pusă mecanic în scenă, ci o dramatizare a unui traseu existențial și cultural: „Această piesă nu este o biografie pusă mecanic în scenă. Este o dramatizare inspirată de traseul existențial și cultural al lui Al. Florin Țene: copilul din Drăgășani, adolescentul care întemeiază un cenaclu, tânărul îndrăgostit de Titina, jurnalistul, poetul, romancierul, omul confruntat cu istoria și întemeietorul Ligii Scriitorilor. Piesa are în centru o idee: omul poate fi supus timpului, dar cuvântul, atunci când este scris cu adevăr, poate deveni mai puternic decât timpul. În spiritul volumului biografic care a inspirat această construcție dramatică, tema memoriei este fundamentală: scrisul apare ca luptă împotriva uitării, iar cultura ca punte între oameni...

Volumul „Insurecția Goga" de Răzvan Ducan - O poezie a memoriei și a revoltei!

Gelu Dragos

Volumul dedicat lui Octavian Goga, „Insurecția Goga” autor Răzvan Ducan, editura „Vatra Veche” Târgu-Mureș, prefață Nicolae Băciuț, se înscrie într-o zonă a literaturii în care memoria culturală, polemica și responsabilitatea față de valorile naționale se întâlnesc într-un discurs deopotrivă poetic și civic. Demersul poetic și apariția acestui volum de poezie s-a născut de la un fapt concret și simbolic: contestarea și îndepărtarea bustului lui Octavian Goga, gest interpretat de Răzvan Ducan ca o atingere adusă memoriei culturale românești. În jurul acestui episod nefericit se construiește însă o meditație amplă despre raportarea contemporană la personalitățile trecutului și despre tendința de a judeca istoria prin criterii schimbătoare.

Unul dintre meritele cărții este că nu rămâne la nivelul unei simple polemici. Autorul Răzvan Ducan aduce în discuție problema memoriei colective și a modului în care aceasta poate fi alterată prin decizii administrative sau prin reinterpretări radicale ale trecutului.

Al. Florin Țene sau Necunoașterea ca început al inteligenței

Gelu Dragos

Cronică literară la volumul „Ontologia necunoașterii" de Al. Florin Țene

Poemul-fluviu Ontologia necunoașterii, semnat de Al. Florin Țene și publicat în anul 2026 la Editura „Liga Scriitorilor”, se înscrie într-o zonă de interferență fertilă între poezie, filosofie și reflecția antropologică. Subintitulat sugestiv „poem-fluviu despre nașterea inteligenței umane”, volumul propune o construcție poetică de amplă respirație, centrată pe una dintre întrebările fundamentale ale existenței: cum se naște inteligența și ce anume îl determină pe om să depășească simpla adaptare instinctuală la realitate pentru a transforma lumea într-un obiect al cunoașterii? Răspunsul pe care îl sugerează autorul Al. Florin Țene se întemeiază pe o idee cu puternice implicații filosofice: originea cunoașterii trebuie căutată nu în certitudine, ci în necunoaștere, în uimire, în îndoială și în capacitatea omului de a formula întrebări.

În această perspectivă, titlul volumului dobândește o semnificație programatică. „Ontologia necunoașterii” nu desemnează o glorificare a ignoranței și nici o negare a valorii cunoașterii, ci încearcă să identifice statutul originar al necunoscutului în procesul devenirii intelectuale.

Memoria, credința și creația în „Insula cu mai multe anotimpuri sau Călugărul Mihail"

Gelu Dragos

Cronică literară la volumul „Insula cu mai multe anotimpuri sau Călugărul Mihail" de Al. Florin Țene

Volumul al III-lea al ciclului Anotimpurile poetului, intitulat Insula cu mai multe anotimpuri sau Călugărul Mihail, de Al. Florin Țene, se constituie într-o operă de profundă reflecție asupra memoriei, timpului, credinței și condiției creatorului. Autor preocupat de transformarea experienței individuale în literatură, Al. Florin Țene recuperează, prin intermediul scrisului, valori, chipuri, locuri și întâmplări amenințate de uitare și de trecerea timpului.

În centrul romanului se află Mihai Tănăsescu, un scriitor ajuns la vârsta bilanțului existențial, care se retrage într-un spațiu monahal. Această retragere nu trebuie înțeleasă ca o ruptură de lume, ci, mai degrabă, ca o apropiere de Dumnezeu, ca o etapă a unei profunde căutări spirituale și creatoare. Chilia devine, simbolic, un spațiu al meditației, al rememorării și al creației. Scrisul se apropie de rugăciune, iar literatura și spiritualitatea nu se exclud, ci se completează într-un mod firesc și profund uman.

Literatura română de azi în căutarea identității

Valentin Lupea

Există perioade în istorie, în istoria oricărei națiuni, cazul în speță, națiunea română, când apar spirite noi, anarhice, care vor să doboare, fără știință, toate valorile, toate valorile consacrate până atunci, producând în jur uimire, și spaimă, uneori, în legătură cu viitorul respectivei națiuni.

Atunci când mă refer la națiunea română, mă refer și la românii din diaspora, care din varii motive au fost obligați să părăsească țara. Și dacă înainte de perioada postdecembristă am format cu toții un tot, aici, acum îmi place să sper și cred lucrul acesta că vom forma același tot al națiunii române, dar mai dispersat și mai diversificat în timp și-n spațiu geografic.

Același lucru este valabil pentru mine și atunci când vorbesc despre literatura română, care literatură cuprinde, într-un tot unitar, atât literatura română din țară, cât și literatura română din diaspora.

Referitor la ceea ce spuneam mai sus, în faza inițială, dați-mi voie să remarc faptul că în asemenea momente, care, inevitabil, sunt momente de derută, cei vârstnici devin conservatori, cei tineri devin revoluționari, iar generațiile de mijloc, vrând-nevrând, vor fi dezorientate.

Poezii de George PETROVAI

George PETROVAI

Pandemiada 
(Tragicomedia globalismului) 

Invocație 

Acuma când umanitatea 
este silită de sforari 
- prin presă, forță și șantaj – 
să schimbe ce-i de neschimbat 
în rostul ei îndivinat 
(crezul străbun cu satanismul 
minciuna-n loc de adevăr 
și răul public în răspăr), 
rugămu-Te, iubit Părinte, 
cârmacilor ce-s azi și-or fi 
Tu minte să le dai și-obraz, 
ca veșnicia-Ți să n-o nege 
în tot ce ai făcut și faci 

Meditaţiile lui Moise

George PETROVAI

Rugăciunea de pe muntele Nebo

Iţi mulţumesc, iubit Părinte,
pentru a Tale multe daruri
în lunga mea viaţă,
ce ani numără douăzeci
peste a sutei împlinire,
scurşi ca-ntr-o-nchipuire
prin legea timpului din viu.
Poruncile în zeci de ani
Ţi le-am urmat după puteri
şi-un bun păstor am vrut să fiu
pentru sărmanii mei evrei,
eliberaţi de voia-Ţi suverană
din faraonica robie

Poezii de George Petrovai

George PETROVAI

Regatul amintirilor (I) 

De-un timp trăiesc ce mi se pare 
că este noul început – 
am trupul în prezent înfipt 
și duhu-ntors înspre trecut, 

spre lumea-n care sunt un puști 
în casa mică, deșelată, 
dar fără seamăn căci eram 
părinți și frați întreolaltă. 

O văd pe mama cum torcea 
la lampa cu fitilul pâlpâind 
și-n poală-i cum eu capul mi-l puneam
s-ascult al fusului cânt blând. 

Poezii de Roxana-Gabriela Bogde

Roxana-Gabriela Bogde

„Lumina care coboară”

Un soare ce te arde pe obraz,
O lumină care nu te amorțește,
Și ai impresia că pe cer
Se vede lumina dulce a Învierii.

Un înger se conturează în lumină,
Pictat dintr-o imagine sublimă,
O rază ce coboară din văzduh,
Cu două aripi ce se duc spre apus.

Lumina se așază în pâlcuri,
Iar în locul lor rămân doar rânduri,
Ca și cum cerul, în tăcerea lui,
Ar picta coroana de pe fruntea Lui

Plecarea, sejurul și întoarcerea din vacanță

Valentin Lupea

Cu toate că era dimineață, soarele apăruse mult mai repede pe cer și în strălucirea lui ardea acolo sus așa de intens ca și când n-o mai făcuse de multă vreme. Pe drept cuvânt, aș fi putut crede că această zi din iulie ar putea fi cea mai fierbinte zi din întreaga vară. Cerul curat și limpede se anunța mai puțin albastru, pe undeva, un albastru diluat de razele ascuțite ale acestui soare voluntar care nu permitea apariția niciunui nor, oricât de mic, pe vastul necuprins al cerului.

Într-o asemenea zi de vară, undeva prin vara anului 1978, ne-am pregătit, împreună cu soția și cu fetița noastră de 2 ani și jumătate, să pornim la drum spre mare, spre litoralul romanesc. Da, spre litoralul românesc deoarece pe vremea aceea nici nu puteam visa la gândul ieșirii din țară pentru vacanțe pe alte plaje de vis ale Europei sau ale lumii. Era bine și așa deoarece litoralul romanesc era modern, bine îngrijit și cu servicii ireproșabile. Apoi, până acolo, aveam ce admira în peisajul mioritic al țării, atât de variat și de frumos colorat.

DISCUȚII PE MARGINEA UNEI CONSTATĂRI

Valentin Lupea

Pornind de la o constatare recentă a unei personalități actuale, și anume aceea că astăzi, la noi și peste tot, se scrie enorm de mult și se citește enorm de puțin, constatare exprimată pe social-media, i-am dat dreptate personalității respective, pentru care am o totală stimă și un profund respect, derulându-mi-se prin fața ochilor câteva momente semnificative din viața literară, creatoare, editorială și critică de dinainte de Revoluție, momente în care, vrând-nevrând am fost prins și eu.

În primul rând, îmi amintesc cu drag, cum interesul pentru carte, pentru lectură era în floare la vremea aceea. Nu existau "târgurile de carte" (vezi aspectul comercial în primul rând al sintagmei respective), dar țara întreagă, (orașe mici și mari, comune și sate), era împânzită de biblioteci, librării și anticariate. Student fiind, urmăream cu mare interes aceste locașuri ale cărții, achiziționând cu puținii bani pe care îi aveam, uneori vânzându-mi chiar și cartela de masă, exemplare de mare valoare spirituală, în special de la anticariat, acolo unde prețurile erau simbolice. Existau cărți care pur și simplu "se furau" din librării, în sensul că erau atât de valoroase și de căutate.

(1). OARE, AȘA A FOST SĂ FIE?

Valentin Lupea

          Marți, 20 ianuarie 1987, orele 17, 50. Sosec acasă de la ședința de analiză a muncii, ținută cu directorii de școli, la Tg. Mureș, sub directa organizare și îndrumare a Inspectoratului Școlar Județean Mureș. Obosit, ca de obicei, după astfel de ședințe, cu capul plin de gânduri și cu geanta încărcată de "adrese" și de "situații" care cer urgentă rezolvare, mănânc în grabă cu gândul de a mă odihni puțin.
          Atât soția cât și mama soacră, ba chiar și fetița, se ocupă de mine cu o amabilitate sporită. În clipa aceea nu mi-am dat seama, mă simțeam măgulit de atenția acordată. De fapt, de mic copil, simțeam o foarte mare plăcere ca cineva drag să se ocupe de mine. Tare mult îmi plăcea să mă las alintat.
          A doua zi, dimineața, în pat fiind, am priceput care a fost motivul acelei atenții sporite față de mine, peste cotele normale, în momentul în care soția, cu gravitate și cu emoție în voce, îmi mărturisește un lucru pe care eu nici măcar nu-l bănuiam.
          - Ascultă-mă, Valentine, și nu te speria! Auzi? Să nu te sperii!

ULTIMA ÎMPĂRĂȚIE (roman religios) - Capitolul 2

Eugen Oniscu

Capitolul (2)

Într-o frumoasă dimineață de toamnă, după ce Octavian luă micul dejun cu familia sa, într-o atmosferă de bucurie și destindere, așa cum numai în familie un om poate găsi, plecă din orășelul său spre un alt oraș, unde trebuia să aibă loc o lansare de carte. Călători cu un microbuz, alături de alți călători, admirând câmpurile îmbrăcate în culorile toamnei. Peste tot vedea belșugul toamnei și asta îl încânta. Toamna, cu mireasma ei, îi aducea bucurie în suflet, dar mai ales era bucuros că mergea spre acea întâlnire literară unde avea să întâlnească prieteni și colaboratori ai revistei.
Scriitoarea ce avea să-și lanseze cartea în acea zi se numea Delia Andreescu, iar cartea ei era un roman de dragoste, pe care îl scrisese cu multă pasiune și cu un final dramatic. Octavian lecturase acel roman, ba mai mult de atât, câteva capitole le publicase și în revistă. Cu acea ocazie, el era unul dintre cei ce trebuiau să vorbească despre autoare și carte, iar asta îl încânta. Își pregătise minuțios cuvântarea, iar în timp ce călătorea cu microbuzul își dezvolta în minte unele idei pe care dorea să le accentueze în discursul său. Era bucuros pentru că avea să fie din nou prezent în lumea literară și să discute cu unii scriitori despre cărți și autori. În astfel de momente se simțea precum peștele în apă.

Ospiciul local

Flavius Lucăcel

PERSONAJELE :

Lola

Greta

Roli

Lulu

Tinoleti

Vocea de la difuzor

Scena 1

Locuinţă spaţioasă, o aripă a casei elegantă, cealaltă lăsată în paragină. O parte din acţiune se va desfăşura în beciul casei, amenajat ca ospiciu. Locatarii, oameni comuni, de profesii diferite, dar cu idealuri asemănătoare: să trăiască bine, să moară frumos. Toţi în beciul casei, spaţiul de terapie al ospiciului local, urmăresc la televizor ştirile politice.

Regele clown

Adela Iancu

În fundal, palatul regelui, cu balcon spre scenă. În faţă, manejul – oraşul, regatul său. Aici sunt clownii făcând giumbuşlucuri, în timp ce povestitorul ne introduce în atmosferă sau clownii se transformă rând pe rând în povestitori (preferabil aşa).

Povestitor 1:  Povestea spune că a fost, şi poate că mai este, un loc pe lume unde, încă din burta mamei, oamenii au o faţă albă, o gură mare şi scălâmbă şi un nas rotund şi roşu de clown adevărat.

Pov. 2            Un adevărat regat al clownilor.

Pov.1             Regele acestui regat este cel mai mare clown al tuturor timpurilor,

stârneşte râsul la orice pas şi este aplaudat şi admirat de toţi, însă, ca orice clown adevărat...

Pov.2             ... şi care se respectă...

Pov.1               ... este trist.

Biografia domnului N. Grigorie Lăcrița

N. Grigorie Lăcrița

Nicolae Grigorie Lăcrița, conferențiar universitar doctor, scriitor și jurnalist, s-a născut la 20 aprilie 1948, în localitatea Lăcrița, județul Dolj, numele său publicistic păstrând până astăzi amprenta puternică și de neșters a locului natal.

Provenit dintr-o familie modestă, în care munca, cinstea, credința și respectul pentru educație au reprezentat adevărate legi ale vieții, autorul și-a construit întreaga devenire printr-o voință deosebită, prin muncă neîntreruptă, prin studiu și printr-o permanentă dorință de autodepășire.

Copilăria petrecută în satul natal a fost una grea, marcată de lipsuri materiale și de numeroase privațiuni.

A fost „o copilărie fără de copilărie”, dar tocmai această perioadă avea să-i formeze disciplina, rezistența morală și convingerea că adevărata și singura bogăție durabilă a omului este cea intelectuală.

Încă din primii ani de școală, educația a presupus pentru viitorul scriitor eforturi fizice și intelectuale considerabile.

(5) Hobbes: Spiritul este materie în mișcare

Valentin Lupea

Hobbes a fost primul englez care a combătut cu ajutorul uneltelor intelectuale conceptul de fantezie creatoare. El își declară nemulțumirea față de teoria curentă și tradițională a pasiunilor și afectelor, ca și propria-i ambiție de a fi primul care să vorbească în chip rațional despre acest subiect.

Discutând despre procesele mentale, spune el, oamenii folosesc multe cuvinte și nu lămuresc nimic. Ei spun că "simțurile primesc speciile lucrurilor și le predau simțului comun, simțul comun le predă fanteziei, iar fantezia memoriei, și memoria judecății, ca o înmânare de lucruri de la unul la celălalt". Mintea logică a lui Hobbes s-a revoltat împotriva acestei imagini a vieții mentale ca o joacă de-a trocul dintre niște afaceriști mărunți în creier. Propria sa expunere despre fantezie se detașează numai pe jumătate de alegorie și tradiție, dar încercarea lui de-a încadra "situația dezordonată" a poetului în schema ordonată a filosofiei sale mecaniciste constituie o încercare interesantă prin cutezanța cu care îmbină și reconciliază niște aparente incompatibilități.