Cinstirea Evelor la Dămăcușeni (Evázás, 23-24 decembrie)

Majoritatea obiceiurilor de iarnă care se practică în Ţara Lăpuşului sunt legate de prosperitatea, sănătatea oamenilor şi a vitelor, norocul, fertilitatea solului, muncile agricole, căsătoria tinerilor şi fericirea gospodăriei. Am întâlnit în satul Dămăcuşeni, unde sătenii sunt majoritatea de religie reformată, un obicei străvechi de iarnă, nemaipracticat în alte zone numit Cinstirea Evelor şi în maghiară Evázás. În Dămăcuşeni, cu trei-şase săptămâni înainte de Crăciun, se alegeau patru băieţi care aveau şi posibilitatea să plătească şi să cazeze muzicanţi şi aceştia trebuiau să aibă şi drăguţă. Şi mergeau băieţii după muzicanţi, băieţi care o ştiut să cânte bine, ca lumea. Şi se alegeau căpitanul mare şi caporalul mare. Căpitanul trebuia să fie prezentabil, drăguţa lui să fie cineva în sat, căpitanul de obicei găzduia şi dădea masa la muzicanţi. Şi veneau toţi la casa căpitanului venea toată lumea şi veneau şi drăguţele. Şi trei-patru băieţi îl ridicau pe căpitan şi strigau: Să trăiască căpitanul! Apoi o ridicau pe drăguţa căpitanului şi strigau: Să trăiască căpităneasa! Şi aşa procedau şi cu caporalul şi drăguţa lui. Şi ăştia patru erau consideraţi a fi deasupra tuturor în sat şi aveau datoria de a conduce toate sărbătorile de iarnă din sat. Ei le şi organizau. Mergeau cu sania până în Reteag după muzicanţi şi îi cazau la gradaţi, mai cu seamă la căpitan. Şi muzicanţii trebuiau şi plătiţi şi se ajutau gradaţii între ei şi fetele, familiile fetelor. De la bal veneau muzicanţii, ţâganii acasă la fete să mănânce. Se înţelegeau fetele între ele, azi îi ducea una la ea să mânânce, mâine îi ducea alta la ea, nu tot căpitanu' să-i ducă. Tăt pă rând am dat tăţi. Nu te-ai legat de aşa ceva dacă n-ai avut posibilitatea, dacă n-ai avut porc tăiet. În 23 decembrie în calendarul nostru reformat e ziua Evelor. Şi gradaţii se împărţeau în două cete şi mergeau la tot satul. Prima dată o mărs la preot, la primar şi la drăguţa căpitanului. În 23 decembrie umblau numa' la case unde erau fete şi în 24 decembrie mergeau la femei. Şi api' jucau, se învârteau un pic cu fata. Zicea căpitanul o poezie de cinstire a femeilor, o binecuvântare de către Dumnezeu a femeii. O intrat căpitanu' şi caporalu', muzicanţii, şi alţi băieţi câţi o încăput acolo în casă. Caporalu' o venit cu o panglică şi o sărutat fata şi o legat-o cu panglica pă fata gazdei. Şi căpitanu' şi caporalu' ziceau fiecare câte o poezie când intrau. Şi erau serviţi cu horincă şi cu prăjitură. O băut cât o băut şi restul o pus într-o damijană. Şi când s-o umplut, o adus alta goală. Şi aşa şi-o strâns horincă pentru Crăciun. Şi în 24 decembrie méré la fiecare casă, la tătă lumea. Atuncia s-o-mpărţât în două cete. Doi muzâcanţi pă dreapta, doi pă stânga. Că dacă mergeau la fiecare casă, era mai fără spor. În 24 decembrie nu intrau în casă. Afară zâcea căpitanu' o poezie. Apoi dacă era şi fată în casă, îi mai invita să intre. Primeau bani şi mergeau mai departe. Unde erau invitaţi să intre în casă şi jucau un ptic. Apoi trei zile făceau joc la Crăciun cu muzicanţii ceia. Merea tătă lumea la joc de la mic la mare. Da' fata n-o mărs niciodată sângură la joc. Dacă o chema băiatu' la joc se ducea, da' însoţită şi de cineva din familie. Băiatu' vinea după fată s-o ceară de acasă. Acolo la bal n-o mâncat şi n-o băut nime. Dacă o vrut să beie, o mărs feciorii la bufet. Gradaţii le făceau cadou la fete un fus şi un mai cioplit. Era vopsit şi frumos ornamentat. Şi fetele le ofereau fulare, mânecări, struţ de pus la pălărie, o batistă cu numele feciorului brodat pă ié. Când o fo' ridicaţi în grad, ei o devenit conducătorii tinerilor. Şi atuncia toată lumea era acasă, nu mergea nime' la muncă în străinătate, erau 50 de tineri în sat. Nu era uşor să-i conduci, să-i organizezi; ei conduceau toate evenimentele astea de iarnă începând cu gradaţii, aducerea muzicanţilor, Crăciunul, Revelionul.


Nașterea Domnului

Cursul anotimpurilor determina momentul sărbătorilor. Încă din negura timpurilor, riturile de mulţumire şi de sacrificiu erau celebrate imediat ce soarele atingea punctele semnificative de pe orbita sa, adică solstiţiile de iarnă şi de vară. Cea mai mare importanţă a fost acordată solstiţiului de iarnă, perioadă a anului în care zilele încep să devină mai lungi. Orientalii îi închinau un cult lui Mithra, divinitate a luminii, simbol al castităţii şi al purităţii; el combătea forţele malefice. Astfel, 25 decembrie devenea cea mai importantă sărbătoare a anului mithraic: se sărbătorea renaşterea zeului neînfrânt. Biserica pentru a împiedica acest cult păgân, nu a ezitat să-l proclame pe Iisus Hristos sol invictus (zeu, soare, neînfrânt). După teama înfrigurată a condamnării lui eterne la întunericul cosmic şi totodată spiritual, omul a resimţit bucuria răsăritului unui soare, care, pentru el a revenit pe pământ plin de lumină, căldură-fizică şi morală mai ales. În bucuria naşterii lui Hristos se mai resimte încă şi astăzi ecoul îndepărtat şi profund al bucuriilor din vechile legende cosmice. În datinile săvârşite cu prilejul acestei sărbători, se observă cum peste stratul primitiv de credinţe populare s-au aşezat reflexe creştine. Unele cuprind şi reminiscenţe ale riturilor păgâne, altele nu conţin nici un element creştin, ci sunt răsunete ale riturilor păgâne din vechime. De aceea, în ajunul Crăciunului se cunoaşte obiceiul aprinderii în vatră a unei buturugi întregi, care era păzită să nu se stingă întreaga noapte. Obiectul este legat de semnificaţia solară a sărbătorii Crăciunului, vatra constituind actul ceremonial al aprinderii butucului, liantul dintre om şi cosmos, în momente de criză cosmică (solstiţiul de iarnă). Scormonitul în foc vizează aceeaşi funcţie solară a focului prin potenţarea forţelor lui. Arderea lemnului are şi o funcţie sacrificială, distrugerea totală prevestind regenerarea. Practica butucului aprins în noaptea de Crăciun capătă şi o funcţie fertilizatoare. Astfel, în satele lăpușene, obiceiul este de a arde o creangă groasă în noaptea Crăciunului, întrucât se crede că fără ea casa rămâne săracă tot anul. În perioada postului are loc o campanie de purificare pe care creştinul o aşteaptă cu sete anticipată. În acest timp, el trăieşte mai mult pentru Dumnezeu, decât pentru el, ceva înalt, lăuntric şi totuşi realist pătrunde în viaţa lui. Acum se poate vedea cum plasma umană, inspirată de creştinism, caută să evadeze, din pământescul trecător şi să se retragă spre dumbrăvile duhului. Acum creştinul se închină în faţa tainelor lumii veşnice, acum sufletul său e torturat de nevoia curăţirii care-l zguduie, aşa cum vântul puternic răsuceşte arborii, acum nădejdea lui caută spre cer, ca florile sub soare. „Prosperitatea gospodăriei, roada câmpului în anul care vine, înmulţirea dobitoacelor, sănătatea şi norocul oamenilor, toate sunt asigurate prin rituri magice, acte religioase, frecventarea bisericii. Rugăciunile constituie preocuparea principală din fiecare clipă, lectura sfintelor scripturi aduce altarul în casa şi inima omului, sufletul se potoleşte, se purifică şi se înalţă. El se simte uşurat de povara păcatelor, zarea orizontului senin, plin de speranţă, optimism îi dă încredere.”
Cu o săptămână înainte de Crăciun, sătenii se pregătesc pentru marea sărbătoare a Nașterii Domnului. Pregătirile pentru colindat, culminează în cele două zile anterioare sărbătorii, se prepară mâncărurile, se împodobesc interioarele locuinţelor, se văruiesc casele, pe pereţi se atârnă blide cu ştergar, pe masă se întind făţoi rupturite pe pat se aşază perini ornamentate, casa se împodobeşte cu crengi de brad, busuioc, bărbânoc. În unele sate se zice că-i blăstămată femeia care nu pune de Crăciun pe masă făţoaie rupturită, pe pereţi şterguri şi pe pat perne. Elementul care imprimă strălucire interiorului casei pe timpul sărbătorilor de iarnă este bradul de Crăciun. Anica Butcure din Cupșeni ne descrie ritualul: Este tăiat şi adus de la pădure de către gazda casei în prag de sărbătoare. Se împodobea cu biscuiţi de casă, covrigei, mere, nuci, alune, bomboane din coţcă de miere, vată, beteală. Legam tăţî pă brad, şi tata îl aducea din pădure, găurem nuci, mama cocea covrigei şi biscuiţi. „Bradul, copacul veşnic verde, în zonele centrale şi nordice ale Europei, e una dintre variantele cele mai frecvente ale Pomului vieţii şi ale Arborelui cosmic. E considerat copac-totem al protoromânilor. Simbolizează viaţa veşnică, tinereţea şi vigoarea, mândria, curajul şi verticalitatea (masculină). În această ipostază, e prezent la sărbătorile de iarnă, bradul împodobit având rolul de Pom de Crăciun – simbol al reînnoirii anului.” „Pomul vieţii întruchipează fie visul irealizabil al tinereţii fără bătrâneţe, şi al vieţii fără de moarte, fie un vechi mit ce întruchipează legendele şi credinţele multor popoare, constând dintr-un copac a cărui sevă miraculoasă este un elixir al vieţii. Fecioara Maria considerată arborele vieţii, a fost binecuvântată de Duhul Sfânt care i l-a dăruit pe Mântuitor ca Fiu al lumii.” La un moment dat, în Noul Testament, Iisus apare nu agăţat de o cruce, ci de un copac. Este o referinţă la povestea unde Adam şi Eva au mâncat fructul interzis din copacul Grădinii Raiului, aducând astfel păcatul şi moartea în lume. „Ca pedeapsă pentru greşeala lor, au fost izgoniţi din Rai. Acceptând să fie crucificat şi, în acelaşi timp, iertându-i pe cei care L-au crucificat, ridicându-se din morţi şi aducând speranţa reînvierii, Iisus a anulat condamnarea lui Adam şi a Evei. Crucea pe care a murit astfel, a devenit Copacul vieţii.
Ajunul Crăciunului reprezintă ultima etapă a pregătirilor. O grijă importantă a colindătorilor este pregătirea îmbrăcămintei pentru ziua de Crăciun, fiecare sătean trebuie să îmbrace o haină nouă, ca simbol al regenerării spirituale. Pregătirile sunt în toi, se prepară meniul tradiţional pentru ziua de Crăciun, care se va servi de abia după 12 noaptea: caltaboși, cârnaţi, o tigaie de coaste, carne cu tocană, ptiroşte, colaci, colăcei, cocuți, pupi. În ajunul Crăciunului încă meniul era de post: fasole, cureti călit.
Pregătirile pentru colindat debutau cu organizarea cetelor de colidători, numite rânduri de colindători, acestea fiind constituite din copii, feciori sau din cei căsătoriţi. Îniţiatorii colidatului sunt copiii mici. De aceea, nu se întunecă bine şi încep să răsară la ferestrele sătenilor copii colindători cu trăistuţele pe umăr. Inocenţa vârstei oferă garanţia sigură a eficienţei urărilor. Cei care încep colinda sunt băieţii, grupurile de fetiţe apar mai târziu. O fetiță care intră prima în casă în ajun de Crăciun, se crede că aduce sărăcie, urările băieților sunt considerate a fi de bun augur. Colindătorii sunt răsplătiți cu daruri simbolice, cu rolul de a influența abundența, norocul, prosperitatea, dragostea: nuci, mere, colaci. Colacii ne apar ca simbol al hranei esențiale și al trasformării spirituale. Gestul ritual de a dărui sau de a primi colaci de Crăciun leagă sufletul gazdelor de cel al colindătorilor. Colacii din grâu, reprezintă un simbol solar, sunt jertfa vegetală, pâinea sacră, hrană a nemuririi. „Spicul de grâu are o emblemă a lui Osiris, simbol al morții și al învierii sale. Atunci când apostolul Ioan vestește slăvirea lui Hristos prin moarte, recurge la simbolul grăuntelui de grâu: Iar Iisus le-a răsuns, zicând: A venit ceasul ca să fie preaslăvit Fiul Omului.”
În Dămăcuşeni, copiii colindau în 25 decembrie dimineaţa de la ora opt la zece. Apoi ceilalţi mergeau la colindat în 24 decembrie, care la cine o vrut. S-o adunat şi s-o înţeles, care la cine merge la colindat sara. La noi slujba de Crăciun din 24 e la ora patru după-masa. Şi api' seara mergeam la colindat. Feciorii la fete, tinerii cu tinerii, oamenii căsătoriţi, mergeau de asemenea împreună. Mergeau de la unu' la altu'. Când colindătorii nu sunt primiţi în casă la colindat zic:


De nu ne daţi cârnaţu'
Vă rupem târnaţu'!


Localitățile Peteritea, Vima Mică, Vima Mare prezintă similitudini etnoculturale cu Țara Chioarului. Am întâlnit câteva colinde interesante, printre care și o variantă colind a baladei Miorița:

Coborât-o di la munte

Coborât-o di la munte,
Viță verde iederă,
Tri păcurari cu oi multe
La oi le dădură sare,
Când gustară ii mai bine,
Oaia ochișică vine.
Tăt cu picioru le face,
Ce vede ii nu îi place.
Vin hoții di pă izvoară,
Cu săcuri și cu topoară,
Pă păcurari să-i omoară
Păcurarii și-o stigat,
Câinii și i-o alungat:
Păste-un deal și păste-o vale
Aproape de-o apă mare
Și de-acoale până-n sară,
Dădu oile-n porneală.
Păcurarii pângă ele,
Tăt zâcând din fluierele.


Mândru-și cântă-on cerb în codru

Mândru-și cântă-on cerb în codru,
Dimineața lui Crăciun.
Nime-n lume nu-l aude
Num-o dalbă-mpărăteasă
De pe-o dalbă de fereastră.
La-mpărat o alergat,
- Da-nălțate împărate,
De doi ani și jumătate,
Mândru-și cântă-on cerb în codru.
Împăratu s-o sculat,
Pușca-n mână și-o luat,
Jos la codru-o alergat.
Află cerbu hodinin
Sub tufă de rujmalin.
Întinsă pușca să-l împuște:
- Ho, ho, ho nu mă-mpușca,
Că io nu-s cine gândești,
Că io nu-s fiară din codru
Nouă ani și nouă luni,
Eu anii plini-mi-i-oi,
Jos la țară traje-m-oi,
Mesă mândre-ntinde-v-oi
Și săracii strânje-v-oi.