Cristian Gabriel Moraru – „Ieşiri din profan” - vol. I

O carte jertfă este aceasta cu care bate la uşa sufletului Cristian Gabriel Moraru, o carte prin care defineşte excelent o trăire, o credinţă, un spirit.
Este o descătuşare senzitivă întru totul, o eliberare de energii pozitive, o lucrare ale cărei măreţii se văd - comparativ! - îndeosebi din prispa materialului, într-o lume în care sufletul nu mai este monedă de schimb, într-o lume aproape improprie visului şi poeziei.
Ei bine, ca din vremea persecuţiilor creştine vin cuvintele poetului, în ele regăsind închinarea, căutarea ajutorului şi odihnei, mulţumirea, obida, într-un astfel de cadru recreat născându-se primul volum al trilogiei „Ieşiri din profan”.


Nu ştiu cât este dorinţă de iluminare, de a se deschide spre tălmăcire la Cristian Gabriel Moraru, dar ştiu că este predominantă nota confesivă, de împărtăşire a propriilor trăiri şi simţiri, de parcă în sângele său, în respiraţia sa creştină s-ar face pe sine însuşi martor la o veşnică înmulţire a peştilor şi pâinii.
Un fior liric născut dintr-o îmbinare fericită de elegiac şi confesiv este nota care amprentează poemele scurte ale prietenului meu, astfel având la îndemână unealta cu care poate ciopli cuvântul, în piatra acestuia simţind şi având viziunea existenţei metaforei ce devine scară spre cer, cel puţin pentru el însuşi.
„Dumnezeu este în mine/Roi sălbatic de albine./Mierea-nţelepciunii Sale/O mănânc tihnit, agale,/Ca profetul din pustie./Post, mister şi poezie...” sunt versurile cu care poetul deschide provocarea lecturii, o mănuşă aruncată îndeosebi celor cu profunde trăiri şi cunoştinţe biblice.
În absenţa acestora lectura poate fi marcată de senzaţia unei anumite doze de puerilitate în unele versuri, de căutarea ostentativă a rimei, în detrimentul formei.
În realitate, cei avizaţi vor detecta uşor încărcătura biblică, o investiţie care dă greutate mesajului: „Dumnezeu e Tăria mea/Şi îmi luminează calea./După patruzeci de zile,/Care-s tot atâtea file/Scrise-n cartea vieţii pure,/Am tăiş ca de secure.” (Psalmul 2), sau: „Realitatea e un templu/În care Eu, Omul, contemplu/Cum se preling stropi de tăcere/Din rănile unor mistere./Ofrandă îmi aduc visele/Puntea ce leagă abisele” (Psalmul 5).
Această căutare ostentativă a rimei dăunează cursului melodios al poemului, afectând puternic fonetic, existând pericolul ca să se dispeze atenţia.
Pe de altă parte, consider a fi uşor nefericite ideile poetului de-a schimba începuturile poemelor, mie personal plăcându-mi mai mult şi considerând a fi mai pline de sensuri - din acest motiv! - primele două din volum.
Totodată, consider a fi periculoasă într-un astfel de demers liric hiperbola şi transformarea substantivului comun într-unul propriu, tocmai datorită substanţei şi tematicii cărţii, un context în care numai cele legate de divinitate ar trebuie astfel subliniate şi scoase în relief.
O altă dovadă vie a faptului că poetul a urmărit cu obstinaţie Ideea, calea după care şi-a conceput şi clădit volumul este şi schimbarea deasă de tehnică poetică în care-şi scrie psalmii, trecerile de la rimă încrucişată la rimă împerecheată fiind frecvente şi vizibile, deranjând uneori, deoarece contrastează flagrant cu „glasul melodios” al psalmilor biblici.
Dincolo de aceste stângăcii inerente începutului de drum - pe o astfel de cale însă, deoarece Cristian Gabriel Moraru şi-a deja binedefinit numele în poezie şi critică literară! - volumul acesta vine să demonstreze cu tărie filonul liric al unui judeţ binecuvântat de Dumnezeu, iar postura de continuator al mai marilor înaintaşi îi vine ca o haină de gală.
Misia pe care şi-a asumat-o poetul devine şi din acest motiv mai grea, iar dorinţa de-a simplifica, de-a traduce chiar, de-a face uşor accesibile evenimente şi pilde biblice amprentează scriitura: „Fiul de Foc a mers pe Pământ şi pe Ape/Cercetând totul îndeaproape/Şi propovăduind mereu Cuvântul Divin./A preschimbat chiar şi apa în vin,/După care S-a înălţat la Cer/Purtând pe umeri mantaua sacrului eter.” (Psalmul 3).
De aici şi până la sublinierea unei relaţii personale cu Dumnezeu mai e doar un pas, iar poetul nu ezită să-l facă, poemele în care transpare aşa ceva fiind de departe cele mai pline de sensuri şi cele mai consistente ale volumului.
Nota lor aforistică marchează, iar stilul de poem - fulguraţie de gând trădează multă introspecţie, înţelepciunea fiind necesară pentru încununarea unui astfel de demers liric.
Adevărate mărturisiri de credinţă vin să se releve cititorului, actul confesiv fiind dezvăluit cu eleganţă lectorului, deşi există percepţia general valabilă că întâlnirea cu Dumnezeu se face numai în intimitatea rugăciunii şi-a Sfintei Biserici: „Întru Tine nădăjduiesc,/Dumnezeule Preasfinte,/Să mă ajuţi să izbăvesc/Pe cei care se nevoiesc”, (Psalmul 9), sau: „Sfinte fără de moarte, de ce taci/Şi pe oameni nu-ncerci să îi împaci?/Prea există multă ură, vrăjmăşie./Între copiii Tăi, de-o mică veşnicie.” (Psalmul 8), sau: „Iubirea este înţelepciune,/Iară calea sa izvor de bine” (Psalmul 10), sau: „O inimă nelocuită de Dumnezeu/Este doar un pumn de ţărână deşartă” (Psalmul 11).
Sunt versuri de trecere dinspre (ad)notarea frământărilor proprii înspre (con)semnarea pulsaţiilor existenţiale ale lumii, poetul asumându-şi rolul de-a vorbi cu autoritate despre asta: „Lumea-i o metaforă,/Omul - măreţ simbol”, (Psalmul 13), sau: „Iartă-i, Doamne, pe cei ce refuză/Să primească lumina dragostei” (Psalmul 15), sau: „Doamne, ce minunat lucru ar fi dacă/Oamenii ar avea un strop de voinţă” (Psalmul 20), sau: „Omul, icoană a Dumnezeirii,/A păcătuit împotriva firii” (Psalmul 31).
Sunt versuri relevante şi revelatorii pentru sufletul ascuns între aceste coperţi, un suflet ce se „nemureşte în lima strămoşească”, unul care vrea „să schimbe lumea în care trăieşte”, motiv pentru care şi recunoaşte că a „pornit la război împotriva lumii cucerindu-se pe sine însuşi”.
E dovada iluminării unui spirit creator care, ca şi-n exemplul Christic se debarasează de sine însuşi, renunţă întru totul la cele pământeşti, acestea chiar ajung să îi repugne.
Mai mult în pofida propriilor frământări şi neputinţe devine mijlocitor pentru ceilaţi, rugându-se nu numai pentru sine ci şi pentru ei, astfel împlinind fericit misia creştină.
Ca atare, acest prim volum de „psalmi creativişti” - o referire subtilă a dorinţei (ne)împărtăşite a poetului de a se implica activ în (re)modelarea lumii - vine să pună încă o piatră din muntele de spiritualitate şi sorginte teleormăneană la temelia literaturii române şi universale.
Cred că printr-o mai mare aplecare asupra tehnicilor poetice de care uzitează în carte Cristian Gabriel Moraru va da mai multă forţă următoarelor volume, astfel ele devenind infinit mai unitate stilistic.