Poezia lui Ovidiu Cristian Dinică aparţine prin structură şi stil modernismului clasic, riscând o paradigmă care îl delimitează pe poet de cele două extreme, avangarda şi post modernismul. Autorul scrie meticulos şi-şi construieşte poemul ca un arhitect care mai întâi desenează şi apoi zideşte, având mare grijă să nu uite vreo muchie neşlefuită care să afecteze ansamblul.
În oraşul viu /Sunt curse canine /Între linii de tren ce merg /spre halta din cer (Orasul viu).
Volumul de debut al autorului, Roşu Alternativ, apărut în 2012 la editura PROSCOALA din Rm Vâlcea, se prezintă ca o ironie amară într-o solitudine îmbrăcată în derizoriu şi sub tutela unui sarcasm bine temperat. Acest poet discret şi cuminte, care păşeşte umil de teamă să nu deranjeze vreo emoţie, are un lirism meditativ care este traversat de o uşoară tristeţe, ca si cum mărturisirea catartică nu se poate întâmpla din motive neştiute, poetul făcând eforturi incomensurabile de a sonda ‘insondabilul’.

La capătul acesta al zilei eşti tu - /cea care mi-ai deschis uşa /fără să mă întrebi de unde vin /şi cu ce paşi am colorat timpu,... (Chipul Zilei).

            Chipul adevărat din spatele măştii e greu de ghicit, căci actorul se confundă cu spectatorul, iar regizorul dispare, lăsându-ne sub semnul incertitudinii. Acestui eu liric îi este teamă să fie deconspirat şi caută însingurat lumini şi umbre în locuri ascunse, orice prezenţă neavenită desacralizând taina şi zeul care o consacră.

Fata de aur va exista /dacă mâinile noastre /jucându-se o vor plămădi /din nisip şi mare. (Fata de aur).

            Şi într-o altă secvenţă, acelaşi totem este cumva sugerat doar pentru a trezi ideea că în subteranele mitului, există doar un om care visează.

Fata cu broasca pictată pe umăr /risipeşte ploaia în paşi adânc măsuraţi de stele, /În ochii săi este marea /iar la marginea acesteia galaxiile /de pe care pleacă corabii cu catarge sfâşiate. (Fata cu broasca)

            Chiar şi anotimpurile sunt impregnate de acelaşi surâs amar al omului care a traversat pustiul banalităţii cu fiecare clipă, într-o expresie de o încântătoare prospeţime.

...într-o toamnă cu inima cât o sală de curs, /cu ferestre prin care respira primăvara, /cu ochiade rostogolite spre pieptul de iepure tânăr /...printre bănci tocite pe care creştea lumina într-o toamnă ca aceasta inima mea a fost prinsă /la copiat de stele pe coperţi de caiet...(Toamna)

            Atunci când poemul se întinde pe spaţii mai largi discursul se diluează şi cade în locuri comune care îi dinamitează metafora incisivă (deschide-mi inima să fim parte din freamătul vremii sau m-ai căutat stingheră pe bolţi de gând ori partea de sus a unui cântec pe care amândoi îl ştiam etc.).

            Poemul lui Ovidiu Cristian Dinică este unul de respiraţie scurtă şi aşa trebuie să rămână pentru a găsi expresia fulger sau lama de oţel capabilă să şocheze prin insolit şi substanţă.

Cunosc un om care are în /inima sa o pasăre de argint; /în ea locuim noi, ceilalţi (Prietenul)

            În al doilea volum, Amintirile toamnei, apărut în 2014 la aceeaşi editură, PROSCOALA, Ovidiu Cristian Dinică continuă în aceeaşi tonalitate uşor meditativă, cu accente de melancolie bine temperată, dar şi cu metafore surprinzător de incisive pentru un poet “cuminte”.

Mai întâi /scot osul fiecărui cuvânt /...oasele le strâng /pentru cei veniţi târziu /să admire peisaje selenare/pe întinsul poemului (Poemul)

            Ca un “chirurg”, improvizat pentru o operaţie semantică în poemul fracturat de emoţie, aşază cu migală cuvintele la locul ştiut pentru a perturba echilibrul cosmic. Momentele zilei se ivesc tatuate grotesc şi naiv cu acuarele stridente, de parcă ar fi nişte copii dând din mâini absurd, pentru a dirija o muzică numai de ei auzită.

ritmul fanfarei divulga primele ştiri /vecinii şi-au găsit copiii purtând aripi albastre /vecinul de la şapte are urme de ruj /pe pervazul geamului /cu eleganţă îşi pune /ziua pe umeri asemeni unui costum nou (Dimineaţa)

            Regăsim aici ecouri din Ungaretti şi Montale, dar şi din Nichita Stănescu - din volumul Ochiuri şi Semne - în general, bine asimilate. Detectăm în poezia autorului o nelinişte ancestrală care de multe ori provoacă inspiraţia, ca si cum poetul caută liniştea pierdută într-un timp revolut, nemulţumit de turnura pe care o capătă cotidianul. El caută frenetic soluţii ca şi cum ar vrea ca poemul să-l salveze într-un fel miraculos. Autorul acestor poeme are o imaginaţie aproape onirică, de parcă ar locui tot timpul într-un vis de noapte, şi uneori, ziua mai coboară printre pământeni, să vadă cu ce se mai ocupă şi ce isprăvi au mai reuşit în acest răstimp. Viaţa lor o interpretează într-un fel aparte, numai de el înţeles, într-o cheie semantică proprie şi, evident, plin de originalitate.

În noaptea în care inimile /pătrund cerul /asemeni unor săgeţi/ voi turna cu răbdare /ciocolată de casă /pe bustul tău fierbinte (Tatiana)

sau

inima fagure sechestrat /se aruncă /în fibra ierbii /melcii trec strada cu timpul sub braţ /la interior /mersul târâş este asortat /umbrelor (Cotidian).

            Acest demers se aseamănă cu suprarealismul, curent cu care Ovidiu Cristian Dinică are multe afinităţi, şi el, poetul, oricum neînţeles, îşi construieşte propriul real, în care se aşază confortabil. Observatorul nu pare influenţat deloc de obiectul observat, el pune cap la cap imagini disparate şi le aduce într-o ordine numai de el ştiută; pare surprins de privirea scrutătoare a observatorului, ca si cum este deja făcut, şi autorul stă undeva la pândă pentru a nu scăpa instantul, pentru a-l memora şi apoi reda cu maximă fidelitate.

Este atât de cald în această vară /încât lumina /se ascunde în solzii metalici ai peştilor /şi zboară odată cu ei /până la capătul opus întunericului (Vara)

            Contemplaţia capătă uneori accente aforistice în ceea ce priveşte rezultatul acestui exerciţiu al spiritului curios să priceapă unde începe visarea şi unde se termină claritatea unei realităţi iluzorii.

Cu privire la ape /este o chestiune de ore /să trec fugar puntea /locuiesc în întrebarea cu răspuns închis /sub strat de zăpadă mi se pregăteşte desfrunzirea (Fuga)

            Va fi interesant de urmărit evoluţia acestui poet singular în peisajul liric vâlcean, unde se uzează în exces retorica fără substanţă, şi poezia fără o miză ideatică, pentru a-l face pe cititor să caute înţelesul ascuns. Poezia lui Ovidiu Cristian Dinică confirmă apartenenţa la modernism în “clasic” al termenului, în care poezia curată, necontaminată de miasmele postmodernismelor de ultimă oră nu pot avea o finalitate ideatică, mântuitoare. Această manieră de a scrie reiterează faptul că lirismul nu piere niciodată, în ciuda corului de casandre care îi bocesc nimicirea, aşezându-ne în faţa spectacolului sensibilităţii creatoare, într-un fel în care observatorul se transformă în obiectul observat. Asteptăm cu o fervoare controlată viitoarele apariţii editoriale şi nu numai ale lui Ovidiu Cristian Dinică, nădăjduind că evoluţia lui pe tărâmul lirismului pur, ne va surprinde de fiecare dată cu metafora insolită în tăietura ei diamantină, iar aşchiile de emoţii rezultate dintr-o tensiune interioară, nicicând deplin rezolvată în aşa fel încât, poetul renăscut din propria lui cenuşă să-şi ia zborul spre nesfârşitele plaiuri ale universului imaginar.