DANIEL CORBU – „PLIMBAREA PRIN FLĂCĂRI”, EDITURA CARTEA ROMÂNEASCĂ, 1988

Când am scris despre volumul „Intrarea în scenă”, Ed. Alba- tros, 1984, am ţinut să subliniez faptul că poetul Daniel Corbu, încă de la acea a doua să carte, „amenință” cu faptul că este unul dintre cei care-şi sudează simbolistic cărţile, că el nu scrie cărţi, ci o singură CARTE. Volumul „Plimbarea prin flăcări”, Editura Cartea Româ- nească, 1988, al treilea al său, că şi toate celelalte de… după, mi-a (re)confirmat impresia de atunci. Unul dintre argumente este însuşi finalul volumului la care m-am referit mai devreme:

„merg pe străzi şi cineva/ îmi pune mina în piept/ totul devine o năruire de litere/ mărunte IAR EU SE PARE CĂ MĂ PREGĂTESC/ PENTRU PAGINA URMĂTOARE”.

Ei bine, „pagina următoare” a poetului Daniel Corbu, deşi scrisă „la vreme”, abia după câţiva anişori buni a bucurat suflete.

Volumul „Plimbarea prin flăcări”, bine structurat tematic şi stilistic în trei cicluri, este, într-adevăr, chiar „următoarea” pagină din Cartea lui Daniel Corbu. Întâiul ciclu, „Repetiţia generală”, sugerează din start acest fapt. Certitudinea „atitudinii” poetului vine din însăşi repetarea câtorva din poemele incluse şi în volumele anterioa- re. Acestui fapt i se mai adaugă şi păstrarea în aceleaşi limite de sen- sibilitate şi înfrumuseţare, de reinvestire a cuvântului, cu care-şi în- cheia anterioara carte. Astfel spus: continuitate.

Prima parte „debutează” cu un motto cât se poate de sugestiv, cât se poate de relevant asupra a ceea ce urmează: „O nimica toată mi-am dorit/ şi pedepsit am fost cu prea multul” (Odysseas Elytis). Este un soi de avertisment asupra modestiei care-l caracterizează pe poetul nemţean, o ameninţare asupra faptului că el îşi trăiește în în- singurare şi fericită singurătate tristeţea stârnită de urâţenia unei lumi care-şi trădează din ce în ce mai mult valorile-i perene.

Resemnarea de care dă dovadă poetul, cu care se înveşmân- tează el, e pasul pregătitor pentru anunţarea aceleiaşi spaime de moarte: „Într-o casă singură un om singur/ repeta la nesfârşit un sin- gur cuvânt: fericire/ totul îl ademeneşte şi totul îi stă împotrivă” (Au- toportret în mers), sau: Am două mâini şi o singură inimă strâng pumnii/ pumnul liber/ în aerul liber exersam conversam” (Spre Mari- le Tomuri).

Sensibilitatea şi frumuseţea sufletească a acestui poet reiese cel mai clar şi mai bine din poemele cu un uşor iz biografic, în care el îşi îngăduie dese incursiuni în vremuri trecute, prilej cu care reinves- teşte momente (nu numai) din propria-i vieţuire, în care invocarea celor lui dragi îi permite stări de înnobilare sufletească.

Confesiunea sa are atunci foarte multă substanţă, mesajul e di- rect trecător în sufletul cetitoriului. Apropierea se face de la sine, cu de la sine putere: „în singurătate înălţam o casă cu pereţi de vânt/ cu acoperişul de ceaţă/ eu tata aveam o mireasă ce nu semăna cu a lor/ eu aveam un suflet de bejenie în plus/ îmi iubeam morţii cuvintele apoteozele furtunile” (Retorica). Sunt versuri în care poetul parcă a ţinut cu tot dinadinsul să sublinieze faptul că, nu numai sensibilita- tea sa deosebită, îl diferențiază de congenerii care-au renunţat la cre- ionările subtilelor rezonante sufleteşti în (de)favoarea citadinului.

Şi totuşi, această concluzie, deşi i-a bucurat sufletul, deşi i-a conturat o posibila unicitate, i-a provocat poetului multă tulburare: „dar eu sunt acea arătare ciudată/ care încă din copilărie lucra la- ndreptatul/ petalelor / erau poate seri lipsite de importanţă/ încercam să-nvăț câte ceva despre mine/ (pe atunci n-aș fi crezut că drumul cel mai lung/ e spre noi înşine) astăzi/ am ieşit să cuceresc lumea cu un braţ de metafore”.

Poetul găseşte în el puterea împăcării cu sine, dar şi pe cea a reîmpăcării cu lumea înconjurătoare: „astăzi vă mulţumesc zile lungi de octombrie/ vă mulţumesc autori iconoclaști cărţi apocrife/ vă iu- besc cimitire de îngeri biblioteci/ vă iubesc îmblânzitori de vulpi ai tinereţii mele/ veac de singurătate crimă şi pedeapsă eroi şi/ mormin- te moarte şi busolă/ cântări despre noi”.

O nouă „notă” aparte în acest volum al poetului Daniel Corbu: însemnele unei reflexivităţi, neregăsibilă în anterioarele-i cărţi, îşi fa- ce simţită prezenţa. Cu ajutorul acestui „tertip”, poetul străbate întu- necimile lumii, ale realităţii, chiar şi pe cele ale încotlonatului suflet:

„Se mai desfată carnea noastră visată de lei/ fruntea sprijină orizon- tul/ speranţa bate încet ca un clopot/ / dar îngropatul în cântec ce fa- ce” (Îngropatul în cântec), sau: „Câte trupuri s-au zvârcolit/ în iubire/ câtă dragoste s-a risipit asemenea pulberii/ câte dimineţi au sărutat victorii/ şi moartea ca un plâns străbătând imperiile/ de câte ori în- vinsă a fost/ până să mă aleagă o naștere” (Naşterea), sau: „Trebuia să ajung cu mult înainte locuitorii/ aşteptau mari apoteoze” (Circul provizoriu).

Marcantă e resemnarea (plină de detaşare) cu care poetul vor- beşte despre tot. Conştient că nu-şi poate prea mult influenţa desti- nul, poetul consemnează: „M-am născut în anotimpul friguros al în- trebărilor/ călătoresc mult/ ar trebui să spun:/ toate drumurile mele formează la un loc o victorie/ fără egal/ ar trebui să spun: undeva în adânc se pregătesc furtunile/ şi se caută ochi pentru lacrimi” (Bună seară), sau: „Te ştiu suflete al meu/ care în fiecare clipă mă-nvingi învingându-te/ te ştiu suflete al meu/ aşa cum credinciosul îşi cu- noaşte morţii familiei/ cum apostolul îşi cunoaşte ucenicul/ şi inima proscrisul” (Poemul de seară), sau: „Locuieşti în aceeaşi casă cu mi- ne/ răspunzi la acelaşi număr de telefon traversăm/ aceleaşi nopţi al- be aceleaşi toamne îngenuncheate de rouă/ stăm în aceeaşi cameră în acelaşi pat ne iubim/ până la ziuă/(…)/ de ce doamna Moarte de ce” (Poveste).

Încetul cu încetul, frământările poetului încep să vină numai din lupta cu sinele său. Trecerea spre aceasta stare e lentă, aproape imperceptibilă: „Ştiu că n-am fost născut pentru prudenţă/ mâinile privirile gândurile mi-s publice” (Fratele meu zidul), sau: „De ce m- ai născut din carne când aş fi putut/ repeta piatra/ când aş fi putut fi copac sau spumă de mare/ şi suferinţa ar fi locuit departe de mine/ poate tu ai vrut să mă naşti stea/ şi iată-mă doar un trist adevăr care umblă prin lume” (Intrarea în miracol).

Dar, întru final, tot pe marea-i sensibilitate şi resemnare lasă poetul acesta accentul să cadă, avertizând asupra destinului său ar- tistic viitor: „toate adevărurile s-au spus/ e secolul douăzeci pune-ţi şi tu o mască/ într-o sală imensă la o masă veche/ jucăm mereu cu cărţile pe faţă/ şi pierdem pierdem” (Pune-ţi şi tu o mască).