Interviu cu romancierul Vasile Moiș, autorul romanului fluviu ”În spatele ușilor deschise”, care va cuprinde, în final, douăzeci de volume

Domnule Vasile Moiș, aș începe interviul nostru cu o întrebare clasică: cine este Vasile Moiș, de unde vine și cum a ajuns să se implice, la vârf, în politica României, după evenimentele din decembrie 1989?
Provin dintr-o familie cu adânci rădăcini în istorie, foarte bogată, cu domenii întinse în dreapta Tisei, până în Munţii Tatra. Voievodul Moiş a ajuns Palatin al Ungariei pe vremea regelui Béla al IV-lea.

Educat la înaltele instituţii de învăţământ catolic ale vremii şi având talente diplomatice şi militare excepţionale, voievodul Moiș de Biserica Albă, a intrat în serviciul Curţii Regale Maghiare şi a devenit omul de încredere al regelui Béla al IV-lea, care l-a ridicat la rangul de Palatin al Ungariei. La 1245, voievodul Moiş de Biserica Albă s-a căsătorit cu Sabina, fiica regelui Béla al IV-lea şi a primit de zestre feuda Izdenech-Sumigh, din Croaţia, precum şi domenii întinse în Transilvania. Elisabeta, fiica voievodului Moiş de Biserica Albă, s-a căsătorit cu Nicolae, voievodul Transilvaniei. Prin Actul din 15 noiembrie 1270, Ştefan al V-lea, regele Ungariei, i-a concedat voievodului Nicolae, pentru servicii credincioase, domeniile Vama, Prilog, Oaş, Sárköz şi Ujváros (actualmente Livada şi Oraşu Nou, judeţul Satu Mare - n.a.). Simeon, fiul voievodului Nicolae, căsătorit cu nobila Caterina, castelana de la Mediaşul Aurit, avea să stăpânească, în afară de domeniile din Croaţia, partea dreapta a Someşului, respectiv actualul judeţ Satu Mare, jumătate din judeţul Maramureş şi toată Zacarpatia, aflată actualmente în componenţa Ucrainei. După tragicele evenimente din veacul al XVIII-lea, Uniaţia, Războiul Curuţilor, Contrareforma şi mişcările ţărăneşti, familia a decăzut şi clanul Moiş s-a răspândit în cele patru vânturi. La începutul secolului XX, mulţi descendenţi ai familiei au emigrat în SUA şi Canada, unde şi-au întemeiat un rost, ducând cu ei dorul nestins de ţară şi de neam. Cei care au rămas în dreapta Tisei au avut de îndurat tripla asuprire, ungurească, rusească şi ucraineană, păstrându-şi cu mare greutate limba şi tradiţiile. Nici urmaşii din Ardealul de Nord ai voievodului nu au dus-o mai bine. M-am mândrit întotdeauna cu obârşia mea, cu străbunii mei, care nu şi-au plecat niciodată capul în faţa stihiilor istoriei. Prin voia lui Dumnezeu Atotputernicul, am fost implicat, la rândul meu, în tumultuoasele evenimente care au urmat căderii Comunismului. După o copilărie traumatizată şi plină de lipsuri, urmând chemarea strămoşilor mei, am reuşit prin propriile mele puteri să mă ridic împotriva destinului care mi-a fost hărăzit. Am participat la elaborarea primei Constituţii democratice, referendată în 1992, sunt autorul, printre altele, a Legii Stemei şi a Sigiliului de Stat ale României şi al Legii Sărbătorii Naţionale. Am fost şeful Delegaţiei Parlamentare a României la Consiliul Europei şi am semnat, în numele României, înfiinţarea Adunării Parlamentare a OSCE. În calitate de vicepreşedinte, am condus şedinţele Adunării Constituante şi ale Senatului României, participând la elaborarea celor mai importante legi, care au asigurat instaurarea în ţară a unui stat de drept şi a unei democraţii reale.

Următoarea întrebare vine în mod logic: cum ați devenit romancier?
Pe vremea când eram vicepreşedinte al Senatului României, discutam adeseori cu academicianul Alexandru Bârlădeanu, preşedintele Senatului, despre nenorocirile pe care le-au adus ţării comuniştii dogmatici şi despre soarta unui întreg popor, redus la stadiul de sclavie, transformat într-o masă amorfă, fără coloană vertebrală, îngenuncheat şi înfometat, dar, mai presus de toate, lipsit de orice speranţă. În timp ce bolşevicii, veniţi de la Moscova şi liota de activişti de partid autohtoni, unul mai imbecil decât altul, se bătea pe ciolan şi pentru acapararea proprietăţilor rămase de pe urma celor deportaţi şi întemniţaţi, floarea intelectualităţii române se stingea la canal. În Ardeal, horthyştii, „convertiţi” la comunism, îşi continuau nestingheriţi opera de maghiarizare a populaţiei autohtone şi de lichidare a fruntaşilor satelor româneşti. Mii de martiri n-au avut parte de un mormânt şi de o cruce la cap. Uneori, stăteam de vorbă cu bătrânul academician până când lumina lăptoasă a dimineţii îşi făcea apariţia la orizont. Alexandru Bârlădeanu m-a îndemnat să scriu, convingându-mă să aştern pe hârtie evenimentele cărora le-am fost martor, fără să uit de lichelele şi de jigodiile, întâlnite la tot pasul şi în toate mediile, de nemernicii care au făcut atâta rău acestui popor. În prima fază m-am gândit să public jurnalul pe care l-am ținut zilnic, începând cu primul an de liceu, dar m-am răzgândit și am preferat genul epic. Romanul, ca specie literară, mi-a dat posibilitatea să-mi valorific nu numai cunoștințele de istorie, filosofie, religie, economie și cosmogonie, dobândite de-a lungul timpului, ci și să dezvălui contemporanilor și generațiilor viitoare substratul unor evenimente și, mai ales, mecanismele deciziilor politice, luate la nivel local, european și mondial. În acest context aș dori să mai fac o mărturisire sinceră: memoriile se publică, de regulă, după dispariția fizică a autorului lor, pentru foarte multe motive, dintre care esențial este impactul asupra contemporanilor. Ori, eu am vrut să public cărțile mele în timpul vieții, nu pentru a plăti polițe ci pur și simplu din respect pentru neamul meu, care trebuie să fie informat corect cu privire la propria lui istorie, așa cum am mai spus-o.

Dacă ar fi să concentrați crezul dumneavoastră ca om al cetății, dar și ca om politic, cum ar suna sub formă de cugetare?

 
Crezul meu l-am expus la începutul primului volum din ciclul ”În spatele ușilor deschise”, care are ca subtitlu ”Fatalitate și blestem”: Viaţa seamănă cu o călătorie pe mare. Curenţii şi vânturile te duc în direcţii necunoscute şi nedorite. Uneori, din cauza uraganelor, corabia eşuează pe bancuri de nisip ori se zdrobeşte de stânci şi trebuie, dacă mai ai puterea, să iei totul de la început.

Domnule Vasile Moiș, v-aș ruga să dezvăluiți cititorilor noștri care este tâlcul titlului ciclului romanesc „În spatele ușilor deschise”?

Titlul generic este, desigur, o parabolă. Așa cum icebergul are doar o treime din volum deasupra apei, dar creează marinarului senzația că-l vede în întregime, așa se întâmplă cu realitatea virtuală. Oamenii au senzația că în spatele ușilor deschise văd un adevăr absolut, în realitate, în spatele acestora se ascunde o altă lume, nebănuită. Prin romanele mele am încercat să devoalez tocmai lumea reală, care se ascunde în spatele ușilor deschise.

Subtitlurile volumelor publicate până în prezent conțin cuvântul fatalitate: „Fatalitate și blestem”, „Fatalitate și voință”, „Fatalitate și credință”, până la „Fatalitate și avatar”, subtitlul volumului 10. De ce fatalitate?

Cuvândul fatalitate are un conținut semantic și filosofic de-a dreptul fabulos. Vă aduc aminte că Victor Hugo și-a conceput celebrul roman, „Cocoșatul de la Notre Dame”, pornind de la cuvântul fatalitate, scrijelit cu litere grecești pe un perete din subsolul catedralei pariziene. Fatalitatea face parte din viața ființei umane, indiferent de poziția socială pe care aceasta o ocupă. Fatalitatea nu trebuie confundată cu destinul. După o experiență de o viață, înclin să cred că viața ființei umane este guvernată, cel puțin parțial, de fatalitate. De aceea acest leitmotiv revine obsesiv în paginile cărților mele.

 

Când ați purces la elaborarea acestui roman fluviu, o operă literară de mari proporții, ați avut în minte un anumit model?

 

Cu spiritul dumneavoastră critic ați observat, sunt convins, că romanul meu nu seamănă, în mod special, cu nici o carte similară publicată în România. Am citit cu atenție marile romane ale literaturii universale, operele lui Balzac, Dostoievski, Pasternac, Ginghiz Aimatov, Dreiser, Hemingway, Dickens, precum și operele scriitorilor sud-americani, a căror lectură m-a influiențat într-un fel sau altul. Am adoptat, de exemplu, stilul minimal al lui Hemingway, pentru a face mesajul cărților foarte ușor de înțeles.

Potrivit unor critici literari, romanul „În spatele ușilor deschise” poate fi comparat cu cele opt volume ale lui Constantin Stere, din ciclul „În preajma revoluției”. Scriitorul basarabean a elaborat acest roman-fluviu, de inspirație autobiografică, într-o manieră oarecum inedită în epocă, nu asezat la masa de scris, ci dictându-l cu fervoare unor colaboratori și prieteni, cel mai important fiind L. Leoneanu. În momentul în care am început să pun în pagină proiectul meu beletristic, nu m-am gândit să-l concurez pe Constantin Stere.

Fără să vreau, unele scene din cărțile mele seamănă cu paginile naturaliste ale lui Zolla sau cu grotescul secvențelor din Infernul lui Dante. Spre deosebire de genialul florentin, eu nu mi-am ostracizat inamicii politici în infern, din contră, i-am lăsat să se miște în mediul lor natural. Sigur că romanul meu nu poate fi încadrat în tiparul romanului realist deoarece am amestecat ficțiunea cu adevărul istoric și cu detaliile autobiografice. Am evitat, însă, discursurile filosofico-ideologice excesive, ca și mesianismul politico-social, care ar fi putut deveni un balast didacticist. Am încercat să nu cad nici în capcana izbucnirilor pamfletare, care pot duce scriitura la o simplă bârfă literară, subordonată setei de răzbunare personală. În acest caz, personajele ar fi fost simple păpuși, fără nici o personalitate, adică artificiale.Așa se explică faptul că romanul „În spatele ușilor deschise” sparge toate tiparele impuse de logica ficțiunii, colcăind de viață.

Domnule Vasile Mois, țin minte exact cum ati spus când ați lansat, la Satu Mare, primele patru volume din romanul „În spatele ușilor deschise” :„Lucrarea are nici mai mult nici mai puțin de 20 de volume, fiecare cu titlu propriu, de aproximativ 450 de pagini” Întrebabea mea: Când ati zis „douăzeci de volume” acestea erau deja scrise ori era vorba doar un proiect posibil de realizat?

 

În mod evident, a fost vorba de un proiect. În momentul în care am început redactarea primului volum, aveam deja materialul documentar și planurile pentru douăzeci de volume. În afară de evenimentele cărora le-am fost martor și pe care le-am consemnat în jurnalul zilnic, am strâns un volum imens de documente din marile biblioteci ale lumii, inclusiv din biblioteca Vaticanului. De-a lungul timpului, planul inițial a trebuit să sufere modificări deoarece viața a luat-o, de multe ori, înaintea operei mele epice. Cu cât trece timpul, însă, îmi dau seama că toate previziunile mele, fataliste, au fost corecte, din păcate.

În mica mea bibliotecă din Satu Mare am șase dintre volumele promise la lansare de către dumneavoastră. Am aflat că alte două volume sunt deja tipărite, dar în… calculatorul meu am deja volomul cu numărul zece. L-am citit. Poartă titlul „Fatalitate și avatar”, iar primul capitol începe cu un motto de George W. Bush: „Am propriile mele păreri, păreri ferme – dar nu sunt întotdeauna de acord cu ele.” Din scrierile dumneavoastră am priceput însă că aveți păreri nenumărate, ferme și faceți afirmații cât se poate de concrete, grave. Nu mă îndoiesc de faptul că dispuneți și de documentele doveditoare, de mărturiile unor oameni care există și care au trăit evenimentele descrise…
Cu toate că este o operă epică de mari dimensiuni, faptele narate sunt reale în proporție de aproape optzeci la sută. Pentru a facilita transmiterea unor mesaje sublimate, cărțile cuprind și ficțiune. Așa cum v-ați convins, din lecturarea primelor patru volume, eu am niște păreri foarte ferme, bine sedimentate. De aceea m-am decis să scriu această epopee fără inhibiţii, fără ipocrizii şi fără false pudori, ci aşa cum este însăşi viaţa. În contrast cu accentele fataliste, mi-am dorit, mai presus de orice, să închin un imn dragostei şi bucuriei de a trăi. Am constatat că viaţa îţi oferă urcuşuri şi coborâşuri abrupte, lumini şi umbre, bucurii şi tristeţi, pe care trebuie să ai curajul să le înfrunți. Nicolae Steinhardt spunea, în Jurnalul fericirii: „Pentru a ieşi dintr-un univers concentraţionar – şi nu este neapărat nevoie să fie un lagăr, o temniţă ori altă formă de încarcerare; teoria se aplică oricărui tip de produs al totalitarismului – există soluţia (mistică) a credinţei. În prezenţa tiraniei, mizeriei, nenorocirilor, urgiilor, năpastelor, primejdiilor nu numai că nu te dai bătut, ci dimpotrivă scoţi din ele pofta nebună de a trăi şi de a lupta”. O spunea un om care cunoştea valoarea libertăţii şi a dreptului fiecăruia de a trăi liber.

Așa cum ați remarcat, multe dintre dialoguri pornesc de la documentele de arhivă, deci de la o bază reală. Birocrația sovietică a avut un mare merit, ca și cea germană de altfel, a consemnat cu mare acuratețe toate evenimentele politice, de importanță majoră sau minoră, dându-ne posibilitatea să le reconstituim cu mare acuratețe, chiar și atmosfera în care s-au desfășurat. Discursurile ținute de personajul Ilie Ionescu la diferite adunări, ținute în Uniunea Sovietică sau în România, sunt reale și pot fi documentate, chiar dacă sunt îmbrăcate într-o haină epică.

Constat, într-adevăr și puțină ficțiune în romanul/romanele dumneavoastră. Mai mult, citesc dialoguri care, sunt convins, că au avut loc, descrieți lucruri, fapte reale, le atribuiți unor oameni „în carne și oase”, cu implicarea efectivă a naratorului… oferite cititorului ca realități ale trecutului nu prea îndepărtat dar și din prezent, la un mod cât se poate de spectaculos, fără înflorituri de conjunctură. Multe dintre personajele întâlnite în carte, pe întinderea a mii de pagini, sunt identificabile fără prea mari eforturi… doar cunoscându-le, cât de cât, știind cîte ceva despre faptele și acțiunile lor. Bune sau rele...

Sunteți un scriitor și un grafician foarte cunoscut, este normal să aveți un acut simț al observației. Într-adevăr, majoritatea faptelor și personajelor din acest ciclu de romane creează senzația, numită foarte plastic de francezi, deja vu. Așa cum v-am spus, în spatele operei epice se ascunde o muncă sisifică de documentare. De aceea cititorul avizat, așa cum sunteți dumneavoastră, are impresia că se uită într-o imensă oglindă în care sunt reflectate personaje și evenimente cărora le-a fost martor de-a lungul a zeci de ani. Nu am pretenția că sunt un judecător infailibil, din contră, așa cum spunea Publius Terentiu „homo sum, humani nihil a me alienum puto”, adică om sunt și nimic din ceea ce este uman nu-mi este străin. Mai în glumă, mai în serios, oamenilor politici li s-ar potrivi mai degrabă o parafrază a adagiului latin al lui Terențiu, pe care o regăsim în romanul „Frații Karamazov” al lui Dostoievski,

„Satana sum, humani nihil a me alienum puto”. Personajele romanelor mele par foarte cunoscute pentru că ne întâlnim cu astfel de indivizi la tot pasul.

Sunt curios să aflu din gura dumneavoastră cum l-ați conceput pe Ilie Ionescu, unul dintre numeroasele personaje întâlnite „În spatele ușilor deschise”, ca pe un erou real ori este doar un erou „împuns de vacă?”

Aveți simțul umorului, trebuie să recunosc acest fapt. Îmi place eticheta erou împuns de vacă, spune mai mult decât o mie de cuvinte. Personajul Ilie Ionescu este unul foarte complex și complet. Îl urmăresc de pe vremea când era brigadier pe șantierul „Bumbești-Livezeni”, trecând pe la Universitatea „Lomonosov” din Moscova și apoi toată activitatea lui politică, de la secretar al organizației de partid a studenților români din URSS până la funcția supremă în România de după Nicolae Ceaușescu. Colaborarea lui cu serviciile de informații sovietice este o constantă a întregii sale vieți. Educația lui în spiritul internaționalismului proletar și credința nestrămutată față de Moscova, îl duc până la umilință și servilism. Nutrește o ură feroce față de toți dușmanii comunismului și se consideră, fatalmente, omul providențial, ales de către sovietici să-l îngroape, la propriu, pe Nicolae Ceaușescu și pe coana Leana, tocmai pe protectorii săi. Ilie Ionescu este un om inteligent, în felul lui, „are foarte multă minte, dar nu este toată bună”, vorba unui ardelean hâtru. La final, cititorul va rămâne cu un gust amar. Își va da seama că Ilie Ionescu a fost blestemul fatal al acetui popor român, care își va irosi zeci de ani pentru a scăpa de moștenirea lăsată de acest personaj malefic, cu zâmbetul perfid al unei hiene sătule. Cred că definiția comunistului dată de către Winston Churchill, potrivit căruia „comunistul seamănă cu un crocodil, când cască gura nu știi dacă zâmbește sau se pregătește să te înfulece” , i se potrivește cel mai bine lui Ilie Ionescu.

„În spatele ușilor deschise” este un roman de istorie contemporană, acțiunea începe cu ceva vreme înainte de evenimentele din ’89 și continuă încă… Curiozitatea mea și a multor cititori, cred: unde a fost avocatul Vasile Moiș atunci când, la Timișoara, a început sfârșitul comunismului în România?

 

Așa cum se poate citi în paginile volumului trei, „Fatalitate și voință”, Valeriu Moraru, un personaj alter ego al autorului, a participat activ la toate evenimentele de la Timișoara și apoi la cele din București. Spre deosebire de cei care doreau răsturnarea regimului Ceaușescu, eu am fost preocupat de dirijarea evenimentelor pe un făgaș normal, adică revolta generală să nu degenereze într-un război civil, așa cum au plănuit cercurile hungariste, care să ducă la secesiunea Transilvaniei, în perspectiva alipirii ei la Ungaria. Când au izbucnit tulburările de la Timișoara, potrivit unui scenariu care aveau să ducă la lovitura de stat, care s-a realizat pe fondul confiscării revoltei populare de către grupul lui Ilie Ionescu, soarta lui Ceaușescu era pecetluită, el și-a făcut-o cu mâna lui, cum spun românii, și nu-l mai putea salva nimeni. Autorii loviturii de stat au fost preocupați de preluarea puterii și a pârghiilor economice, dând impresia masei largi a populației că participă la făurirea istoriei. Manipularea, gândită în centrele specializate de la Moscova și din Occident, pusă în practică prin mass media europene și internaționale, și-a atins obiectivele. O țară întreagă a căzut în capcana ușilor deschise, crezând că după căderea regimului Ceaușescu în România va fi un adevărat paradis. Desfășurarea ulterioară a evenimentelor a dovedit că au fost mulți chemați, dar foarte puțini aleși! Personal nu mi-am făcut iluzii. Am fost printre puținii români care au avut acces la informații de la cel mai înalt nivel, provenite din cancelariile și mediile oculte occidentale, știind de la început că puterea va fi preluată de către oamenii Moscovei, susținuți de principalele capitale europene și atlantice. Ca de fiecare dată, fatalitatea a dominat scena!

„Sursa” de inspirație în pregătirea viitorului romancier, a romanului său „În spatele ușilor deschise” nu poate fi alta decât poziția de vicepreședinte al Senatului României, din prima legislatură a țării eliberată de comunism. Cred asta mai ales pentru că președintele de atunci al Senatului, una dintre instituțiile democratice fundamentale ale României, a fost pur decorativ. Am dreptate?

Aveți dreptate numai parțial...! Materia primă a romanelor, ca să folosesc un termen uzual, provine din două surse: una o constituie marile biblioteci ale lumii, iar cea de-a doua este cantitatea enormă de informații pe care le-am primit, este adevărat, în calitate de vicepreședinte al Senatului României. Academicianul Alexandru Bârlădeanu, președintele Senatului era bătrân și bolnav, motiv pentru care tot greul a căzut pe umerii mei. Primul Parlament al României a fost, în primul rând, o Adunare Constituantă. Mie mi-a revenit sarcina prezidării unui număr important de ședințe a Adunării Constituante. Apoi, am condus Senatul, camera superioară a Parlamentului, când a elaborat cadrul legislativ necesar dezvoltării democratice a țării. Am prezidat adoptarea celor mai importante proiecte de legi, printre care legea reconstituirii dreptului de proprietate asupra terenurilor, legea privatizarii și am inițiat legea declarării zilei naționale 1 Decembrie și legea stemei și a sigiliului de stat. Timp de câțiva ani am fost în centrul puterii de la București, fără să pot influența, în mod decisiv, unele dintre deciziile politice majore cum ar fi reforma radicală a administrației publice sau a justiției. Am contribuit însă, în mod substanțial, la orientarea politicii statului român spre structurile europene și euro-atlantice. Datorită relațiilor mele personale, am avut acces nemijlocit la cancelariile euro-atlantice și la structurile de putere mondială unde s-au luat decizii majore pentru viitorul României. Ca să revin la întrebarea dumneavoastră, da, într-adevăr, am avut șansa ca, în calitate de conducător de facto al Senatului României, să am acces la informații pe care nu le-aș fi putut obține niciodată din altă postură.

Ați ales bine editura căreia să-i încredințați tipărirea romanului dumneavoastră și a celorlalte cărți semnate: Vasile Moiș?

 

Ca scriitor, v-ați convins că publicarea unor cărți de beletristică, în condițiile în care banii și cititorii sunt tot mai puțini, este o mare problemă. Am publicat primele patru volume la Editura Dacia XXI, care, din păcate, a dat faliment, iar patronul ei, poetul Ioan Vădan, a trecut în neființă mult prea devreme. Am continuat cu o editură din Cluj Napoca, Ecou Transilvan, care mi-a tipărit volumele 5 și 6 în condiții grafice de excepție. Patronul acestei edituri, d-na Nadia Baciu, este un om de toată isprava. Din păcate, distribuția cărților, după privatizarea și dispariția librăriilor tradiționale, rămâne o problemă nerezolvată. În condițiile în care, aproape fără nici o publicitate, publicul larg a aflat despre această saga epică și sunt foarte multe solicitări, este nevoie de o reeditare a primelor volume, în măsura în care voi găsi fonduri și o editură dispusă să facă o prezentare corespunzătoare.

Dacă ar fi s-o luați de la capăt, ați gândi altfel partea ținând de promovarea cărților dumneavoastră? Credeți că „În spatele ușilor deschise” era posibil ca să ajungă în mai multe biblioteci, în marile biblioteci ale României, la mai mulți cititori?

 

Mai mult ca sigur aș gândi altfel acțiunile de promovare a cărților mele. Nu mă gândesc la o ambiție personală ci la dorința ca publicul larg să fie informat cu privire la resorturile și personajele publice care s-au aflat la originea marilor decizii politice, care au făcut atâta rău României. Românii trebuie să-și cunoască istoria reală, fără fardări sau cosmetizări și mai ales fără falsificări. Istoria Românilor a fost scrisă, aproape întotdeauna, de către venetici sau de către străini, care urmăreau cu totul alte scopuri decât respectarea adevărului istoric. Puținii istorici, care s-au încumetat să scrie despre adevăratele evenimente istorice, au fost puși la stâlpul infamiei, ceea ce se întâmplă, de altfel și azi. Eu sunt un adept al teoriei ciclicității istorice a lui Osvald Spengler, ceea ce înseamnă, până la urmă, tot un fel de fatalitate. Declinul Occidentului, opera istorică de căpătâi a lui Spengler, s-a extins la nivelul întregii civilizații umane, care pune în pericol însăși viitorul Planetei Albastre. Așadar, poporul român, un popor european prin excelență, este condamnat să repete aceleași experiențe istorice: corupție, trădare, acțiuni ale unor vecini hrăpăreți, agresiuni din parte super-puterilor etc. Cărțile mele insistă asupra faptului că inamicii cei mai periculoși ai națiunii române sunt românii înșiși. Pădurea nu poate fi doborâtă de un topor fără coadă! Să nu uităm că, de-a lungul veacurilor, majoritatea conducărilor politici au fost uciși de către colaboratorii lor cei mai apropiați, începând cu Burebista, asasinat de către tarabostes, în anul 44 î. Ch. și terminând cu Nicolae Ceaușescu, executat la Târgoviște, în Ziua de Crăciun a anului 1989, de către propriii lui protejați.

Probabil că o scăpare majoră de-a mea a fost faptul că nu am depus mai multe eforturi ca să-mi public cărțile în străinătate, în limbi de circulație internațională. Dacă volumele vor apare în Franța, Marea Britanie, Israel, Canada, Statele Unite sau China, altul va fi destinul lor.

Știți că există mulți români „cu operă” care nu știu nimic despre Vasile Moiș ori care au o părere contrară realității în ce vă privește?

România este țara tuturor posibilităților! Cărțile mele s-au născut din bucurii şi suferinţe, din speranţe şi eşecuri, de aceea se vor a fi un imn închinat dragostei şi bucuriei de a trăi. Când l-am vizitat prima dată, la mănăstirea Rohia, pe Nicu Steinhart, prietenul bunicilor mei, l-am întrebat, pe un ton plin de naivitate: care este lucrul cel mai important în viaţa unui om? Călugărul m-a privit cu blândeţe, după care a deschis Biblia, de care nu se despărţea nicodată, şi mi-a citit Capitolul 13 din Întâia Epistolă către Corinteni, a Sfântului Apostol Pavel. Când a terminat, a închis cartea sfântă şi m-a privit câteva clipe în ochi, după care mi-a spus cu vocea lui monotonă şi inconfundabilă: iubirea, fiule, iubirea este cea mai importantă pentru orice fiinţă umană. Ţi-am citit acest capitol din Sfânta Scriptură care mi se pare cea mai frumoasă odă închinată iubirii. Mântuitorul nostru Iisus Hristos, prin jertfa Lui pe cruce, a schimbat o lume. A schimbat legea veche a Talionului, legea răzbunării, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, cu o lege nouă, legea iubirii... Acesta este sângele Meu, al legii celei noi... le spune Mântuitorul ucenicilor, la Cina cea de taină.

Discuţia cu bătrânul călugăr, trecut prin purgatoriul închisorilor comuniste, mi-a rămas întipărită în suflet, pentru totdeauna. Mi-am amintit de ea în cele mai neaşteptate momente, de bucurie şi de deznădejde, atunci când eram în extaz, dar şi în agonie. Mi-am amintit de prietenul bunicilor mei când am fost în audienţă la Sanctitatea Sa, Ioan Paul al II-lea, când am fost invitat de preşedeintele SUA la supravegherea alegerilor prezidenţiale americane din 2004, dar şi când îmi vizitam părinţii rămaşi la ţară şi constatam, cu trsiteţe, că îmbătrânesc cu fiecare zi ce trece. Mi-am amintit de legea iubirii când haitele de năimiţi mă ponegreau în fiecare zi, în schimbul unui pumn de arginţi, prin tot felul de publicaţii imunde, din ţară şi din străinătate. Trebuie să recunosc, totuşi, că am fost un răsfăţat al destinului, că am ajuns dintr-un bordei mizer, fără geamuri şi fără uşi, să fiu al treilea om în stat, să mă întâlnesc cu cei mai puternici oameni ai planetei, să particip la cele mai fastuoase recepţii, păstrându-mi neatinsă bucuria de a trăi şi dragostea faţă de semenii mei. Am constatat că Marele Creator ne-a dat o viaţă pe care marită să o trăim, la cea mai mare intensitate.

Cum m-am așteptat, volumele mele au stârnit numeroase cuiburi de viespi, din țară și din străinătate, care au avut grijă să le acopere cu un lințoliu al tăcerii. Mai mult, unii binevoitori vorbesc despre cărțile mele fără să le fi citit, fiind tributari unor articole din presa de sub chiloți, cum o eticheta foarte plastic un poet român. Nu sunt dezamăgit pentru atitudinile și pozițiile unor ignoranți pentru că nu am avut nici un fel de așteptări din partea lor și nici nu am fost tentat să angajez polemici contra-productive, vorba unui proverb american: să nu iei la trântă cu porcul, vă murdăriți amândoi și lui îi place.

 

Când apreciați că va vedea lumina tiparului volumul cu numărul douăzeci al minunatului roman „În spatele ușilor deschise”?

Am hotărât să public în fiecare an câte două volume. Așa cum ați constatat, tocmai am terminat de scris volumul zece, ”Fatalitate și avatar”. Am material documentar și fișe pentru următoarele zece volume, care vor apare în următorii cinci ani, dacă mă vor ține puterile!

În afară de acest roman fluviu, ”În spatele ușilor deschise”, care va cuprinde, în final, douăzeci de volume, ce cărți ați mai scris?

 

Am început cu o istorie prescurtată a stemei României, „De la aquila helliaqa la stema României” în care am explicat publicului larg semnificația reprezentărilor din actuala stemă a țării. Printre volumele romanului fluviu, apărute deja, am scris mai multe cărți în colaborare cu profesorul Ion Corneanu: „Părintele dr.Vasile Lucaciu un apostol al Nemaului Românesc”, „Permanență și continuitate românească în Ardeal” și trei volume din ciclul „Intoleranță și crimă”, care vizează perioada Diktatului de la Viena. Anul trecut am publicat volumul „Ținutul Secuiesc între himeră și trădarea României”, o carte masivă, foarte bine primită de publicul cititor, în care am analizat, printre altele, conceptele europene de autonomie și problema artificială și falsă a Ținutului Secuiesc, un ținut fără secui, dizolvați în marea de maghiari.

Ar mai fi multe de întrebat, multe de spus de către un om care a trecut prin multe, care știe multe, un om dispus a spune oricui orice din ce știe… Totuși, iată-ne la ultima întrebare a acestui interviu. Ea sună așa: O viitoare istorie a literaturii române, a romanului românesc îl va avea în vedere și pe Vasile Moiș? Uite, la această întrebare răspund eu, scurt: Da!

 

Vă mulțumesc! Profit de ocazie să reînnoiesc rugămintea de a strânge toate operele dumneavoastră de grafică într-o expoziție itinerantă. Nu este cazul să vă flatez, dar aceste bijuterii ale artei plastice merită să fie cunoscute de către publicul larg. Vasile Mic nu este numai un poet talentat ci un plastician înzestrat cu mult har!