Când m-a sunat cu un an în urmă pentru prima oară și i-am auzit vocea în telefon, voce pe atunci complet străină, m-a anunțat laconic că soțul meu a fugit cu prietena lui.
„Știu“, am spus.
În fine, nu știam nimic despre el, cine este, sau cum se numește, ori cine anume era femeia, știam doar că soțul meu nu se mai întoarce acasă. Eram nefardată, nespălată şi nu apucasem nici măcar să mă pieptăn, deşi era ora unsprezece.
„Ați dori să ne întâlnim să vorbim despre asta?“


„Nu“, am spus.
„Nu vă pasă?“
„Nici cât negrul sub unghie.“
„Nu știu ce să cred despre dumneavoastră.“
„Nu trebuie să credeți nimic.“
„Nu vă iubiți soțul?“
„Nu.“
„Eu îmi iubesc prietena, înțelegeți? Aș vrea să discutăm despre ce s-a întâmplat.“
„Nu mă implicați în așa ceva. Lăsați-mă în pace.“
„Aveți o reacție ciudată. Nu înțeleg ce este între soțul dumneavoastră și dumneavoastră, dar nu pot să ascund că mă simt foarte iritat. Credeam că o să mă ajutați să îmi recapăt femeia.“
„Ați greșit. Ați gândit greșit. Ați calculat greșit. Nu știu ce să vă spun.“
„De ce nu vă iubiți soțul?“
„Nu e treaba dumneavoastră.“
Apoi am închis.
Am trântit de colo colo farfuriile prin bucătărie, încercând să fac ordine. Podeaua din bucătărie era plină de pete de mâncare. Tigăile erau așezate una peste alta într-un turn instabil. Peste tot resturi de ingrediente de la sesiuni de gătit mai apropiate sau mai îndepărtate în timp. Chiuveta era murdară și înfundată cu un amestec slinos de lucruri imposibil de identificat.
Apoi telefonul a sunat din nou.
Respira la capătul telefonului.
„Ce vârstă aveți?“
„Patruzeci și unu’.“
„Sunteți atrăgătoare?“
„Nu știu… Nu. Poate… Nu știu ce întrebare e asta.“
„Vreau să fac sex cu dumneavoastră.“
Am trântit receptorul în furcă.
A sunat din nou. Cu un efort uriaș, am străbătut holul. Am așteptat cu receptorul la ureche, respirația îi era la fel de egală. Bărbatul a rostit calm:
„Numele meu este Alessandro. Știu că numele dumneavoastră este Silvia.“
Am tăcut, așteptând. Știa însă că sunt acolo, la capătul firului.
„De ce vă urâți soțul?“
Am făcut o pauză mai întâi.
„Nu îmi urăsc soțul. Asta este o presupunere pe care ați făcut-o de unul singur.“
„V-a dezamăgit că a fugit cu prietena mea? “
„Nu.“
„De ce nu v-ați despărțit de el dacă îl urâți?“
„Pentru că nu îl urăsc.“
„Nu trăim în evul mediu.“
„Nu.“
„Câte kilograme aveți?“
„Ceee?!“
„Am întrebat câte kilograme aveți. Ce înălțime?“
„Nu știu ce legătură are asta cu conversația noastră.“
„Haideți să ne vedem. Mă simt foarte atras de dumneavoastră.“
„Nu, mulțumesc.“
„De ce nu? Daţi-mi un motiv.“
„Vreţi să futeţi cu violenţă femeia celui care v-a luat iubita.“
„Da. Vedeţi ceva greşit în asta?“
„Sună a viol.“
„Oh, doamnă, o voi face încet, delicat şi pasional, şi atât de bine, încât vă veţi întreba de ce iubita mea a plecat cu soţul dumneavoastră. Vreau să vă dovedesc că nu de asta.“
„Nu trebuie să-mi dovediţi nimic.“
„Aveți prietene?“
„Nu.“
„Să înțeleg că vorbiți cu mama despre problemele dumneavoastră?“
„Nu mă înțeleg cu mama.“
„Vedeți? Aveți nevoie de mine. Eu sunt singura dumneavoastră șansă să treceţi cu brio peste această criză existenţială. Cine credeţi că vă poate înţelege mai bine decât mine? Nu suntem oare în aceeași situație?“
Am râs.
„Nu cred, domnule, sincer vorbind, să am nevoie de dumneavoastră…“
„Spune-mi Alessandro.“
Am tăcut. Totuși nu am închis. Vocea lui baritonală avea un oarecare efect. M-am trezit întrebându-mă cum arată. Trebuie să fi fost de vârsta mea, nu îl credeam în stare pe soțul meu să umble cu femei mai tinere. Oare era brunet? Trebuie să fi fost brunet, Alessandro era un nume italian. Era scund, era înalt? Vocea aceea se apropia de mine într-un mod nerușinat. Era ceva neobișnuit. Nu o situație cu care să te lovești zilnic. Eu, ca orice femeie care nu mai era tânără, nu mai cunoșteam așa o obrăznicie de secole. Trecuse prea mult timp de când eram căsătorită, îngropată sub temelia căsniciei, un șoarece gri fără nicio culoare și nici un apetit.
„Ce faci mâine?“, m-a întrebat vesel.
„Mâine dimineață trebuie să fiu la doctor“, am spus, și nu mințeam deloc.
„Iar după aia?“
Am tăcut. După aceea aveam să mă târăsc spre casă, aveam să descui ușa casei, să pătrund în liniștea mormântală și aveam să aștept. Fără să aștept nimic. Nu era nimic de așteptat.
„Eu am un metru șaptezeci și opt, șaptezeci de kilograme, păr gri, ochi verzi. Voi purta o cămașă roz, ca să fiu sigur că mă recunoști și că nu mai e nimeni ca mine acolo. Te aștept în Marienplatz.“
Am pus telefonul în furcă. M-am îndreptat spre bucătărie. Am început să umplu mașina de spălat vase. Am luat farfuriile una câte una și am vărsat resturile în gunoi ajutându-mă de o furculiță. Unele zăceau așa de o săptămână și erau greu de curățat de resturi. Șervețele mototolite, pahare cu conținut neclar. Când mașina a fost plină până la refuz, am apăsat pe butonul de pornire și am privit în jur. Trebuia să repet același proces de încă două-trei ori pe puțin. Cratițele erau partea cea mai dificilă, dar nu mă puteam hotărî să spăl nici măcar o parte din ele de mână.
Ronțăind la un morcov, m-am reîntors în dormitor.
Dormitorul nu era mare, dar aveam un pat uriaș, din lemn natur. Partea lui de pat era neatinsă. De sub pat se vedea o pereche de șosete care îi aparțineau. Pe noptiera mea, într-o vază mică de sticlă violet, caraghioasă, care probabil era gândită ca suport pentru o lumânare pătrată, era trandafirul de plastic pe care îl câștigase pentru mine la un târg. Trăsese cu pușca în baloane colorate.
Am stat așa fără să fac nimic până când ceva m-a trezit din reverie.
Afară, ca la comandă, începuse să plouă torenţial.

A doua zi, casa se afla într-o situaţie mult mai bună. Ştefan, a observat nedumerit că am făcut curat şi m-a întrebat dacă vine cineva la noi. Altă explicaţie nu avea pentru această schimbare subită de situaţie. Cu siguranţă ceva trebuie să se petreacă fără ştiinţa lui. I-am spus că nu, absolut nimeni nu are de gând să vină în vizită la noi. I-am pus în palmă o bancnotă de cinci euro şi i-am agăţat cheia de gât. L-am anunţat că merg la doctor şi că s-ar putea să întârzii un pic. Dar să nu îşi facă griji. Să intre în casă ca de obicei. Să se dezbrace. Să se spele pe mâini şi să mănânce ceva. Dar să nu găsesc borcanul de Nutella gol, l-am avertizat. Apoi să treacă la lecţii, că îl verific. Şi mai ales o să îl ascult să văd dacă şi-a învăţat pentru a doua zi. Ştiam că şansele erau mici după o noapte în care amândoi stătusem treji pentru că vecinii de deasupra vorbiseră tare şi făcuseră mult zgomot. Dar trebuia să îşi dea silinţa. Încercam să evaluez cât de obosit ar putea fi el. Cu somnul lui adânc de copil, avea un mare avantaj. Eu umblasem prin casă, iar de câte ori încercam să adorm, izbucnea cineva într-un hohot de râs deasupra, sau trăgea un scaun pe parchet, ori o conversaţie atingea un punct culminant. Încercasem să mă uit la televizor, dar nu era mare lucru de văzut. În final privisem un film de Almoldovar înregistrat cu mai multă vreme în urmă.
După ce-a plecat spre şcoală, m-am dus să iau trenul spre München, dar era târziu, trebuia să îmi cumpăr bilet şi nu aveam decât o bancnotă de douăzeci de euro, pe care automatul nu mi-o primea. Am ieşit din gară, dar în magazinul care vindea bilete pe lângă sendvișuri, ziare şi alte nimicuri, era o coadă uriaşă, nu-mi puteam imagina la ce. Am coborât înapoi în grabă în tunelul care ducea spre staţie, iar pe peron m-am adresat unui tânăr, întrebându-l dacă are să îmi schimbe banii, să-mi pot lua bilet. S-a scotocit prin geantă şi în portofel, dar nu avea.
Am riscat şi m-am urcat fără bilet. Tânărul s-a aşezat în faţa mea pe banchetă şi mi-a vorbit tot drumul. M-a întrebat unde mă duc, de ce, unde locuiesc, mi-a zis că jucase într-o piesă de teatru pusă în scenă de amatori exact în teatrul lângă care locuiam eu. Am vorbit mult cu el despre pizza. Despre restaurantul de lângă gară şi despre celelalte restaurante italieneşti de la noi din oraş şi ne-am dat cu părerea despre care pizza era mai bună. Mergea acum în München să mănânce pizza cu prietenii pe undeva prin centru. Părea să se hrănească exclusiv cu pizza. Înainte de a ajunge la Ostbahnhof, m-a întrebat dacă sunt pe feisbuc. I-am spus că da, dar că nu sunt aşa activă. Că am doar nouă prieteni. Într-un final a prins curaj şi m-a întrebat cum mă cheamă. Silvia, i-am răspuns. Roşu la faţă, privindu-mă printre gene, a repetat după mine: Silvia. Apoi s-a ridicat fără să-şi ia la revedere şi a dispărut, de parcă numele meu îl jignise cumva, sau pur şi simplu nu îi plăcuse.
Am coborât şi am luat-o spre cabinetul doctoriţei.
Pentru că era sfârşitul lui mai, vremea abia începuse să se încălzească. Apăruse soarele, ploaia se oprise, frigul se retrăsese să facă loc unui val de aer mai cald. Primăvara începuse să se arate, mirosul de ierburi şi flori era mai pregnant ca niciodată. Prin aer pluteau pufi şi avea o notă de fierbințeală umedă. Purtam o fustă roz închis, un tricou mov şi un pulover cu nasturi. Nu erau mare lucru, erau niște joarse cumpărate cândva la reduceri şi nici măcar nu le purtasem până atunci. Nu eram mulțumită de cum mă prezentam, dar altceva mai bun nu găsisem în dulap. Eram fardată puternic, gândindu-mă să par cât mai atrăgătoare, nu aşa de severă ca de obicei. Să şterg acea expresie de duritate de pe chipul meu sub un strat gros de pudră şi părea că îmi reuşise. Tensiunea acea nervoasă, ca în pragul unei căderi nervoase, nu se mai vedea. Nu îmi pusesem dres, iar sandalele de vară cu toc poate erau nepotrivite pentru acea vreme. Era cald şi bine, dar un ton de răceală tăioasă îşi făcea simțită prezența din timp în timp, mai ales la umbră. După ce mi-am rezolvat treburile la cabinetul doctoriţei şi mi-am reîmprospătat machiajul în baie, am luat metroul de suprafaţă spre Marienplatz.
Piaţa era plină de turişti. În dreptul magazinului Swatch nu se afla nimeni care să arate conform descrierii. Ajunsesem prea devreme. Am hotărât că nu dă bine să ajung eu prima la întâlnire, aşa că am intrat prin magazinele din apropiere. M-am uitat la rochii şi la pantofi. Am petrecut cele douăzeci de minute rămase până la momentul întâlnirii pipăind stofele hainelor de pe umerașe, întrebându-mă dacă nu aș arăta prea pretențios în ele, sau cum aş arăta. Prețurile mi se păreau mari şi îmi puneam întrebarea dacă e cazul unei astfel de investiţii. La urma urmei aveam patruzeci şi unu de ani, nimic din ce aş fi putut purta nu mă făcea mai tânără. Deodată mi-am dat seama că gândesc ca un om care a renunțat șa viață, care s-a dat de mult bătut.
M-am apropiat de locul stabilit dintr-o cu totul altă direcţie decât cea din care venisem iniţial şi l-am văzut. Stătea acolo nemişcat, dar am știut imediat că este el. Purta o cămașă roz și pantaloni de costum. Fără cravată, iar cămașa era deschisă la ultimul nasture. M-am oprit la câțiva metri de el, m-am înțepenit pe picioare și am așteptat. Avea să mă placă? Eu încă nu-mi dădeam seama dacă-l plac, dar plăcutul nu juca nici un rol aici. Deodată mi-am dat seama că mă privește cu coada ochiului. Mă recunoscuse și el, nu știu de unde. Probabil pentru că îl priveam în felul în care îl priveam, era logic că nu puteam fi decât eu. Cu o siguranță de sine cumva trucată, genul contrafăcut, învățat în Meeting-urile de la job, a venit spre mine și mi-a întins mâna.
„Mă bucur să te întâlnesc. Sincer, nu mă așteptam să vii.”
Zicând asta, dezgolise o dantură albă, perfectă. Un șir de dinți lungi și drepți, care îl făceau să pară un animal de pradă. O vulpe, sau chiar un lup. M-am hotărât la o vulpe. Probabil că era conștient de atu-ul său, pentru că a păstrat acest rânjet pentru multă vreme.
„De ce ți-aș fi dat întâlnire dacă nu aveam de gând să vin?“, am întrebat.
„Nu știu, păreai foarte furioasă. Întâi ai respins complet ideea de a mă cunoaşte. M-am întrebat la un moment dat cine anume te crezi. Dacă eşti vreo fotomodeală sau vreo înfumurată. Sunt surprins plăcut de cum arăţi, nu înţeleg de ce n-ai fost în stare să-ţi ţii soţul acasă. Dar tot cred că ești o cățea arogantă… Și nebună pe deasupra.“
„De unde ai tras tu concluzia că sunt nebună?“
M-a privit în tăcere o secundă prea mult. M-a măsurat scurt din cap până-n picioare.
„O să mă gândesc foarte bine la asta și o să-ți trimit prin e-mail până diseară o listă cu motivele pentru care te consider nebună.“
„Să nu uiți să faci asta neapărat“, am spus enervată.
Bărbatul acela habar n-avea cum să se poarte cu o femeie. Probabil că și el era deformat de relația îndelungată cu o singură persoană și n-avea nicio idee cum să te porți la o întâlnire. Se purta cu siguranța și directețea pe care doar o relație de zeci de ani le aduce cu sine și le impune ca normă. Puteam începe să fac eu la rândul meu o listă cu motivele posibile pentru care el nu fusese în stare să-şi ţină femeia acasă. Nu aşa se face? Ochi pentru ochi?
„Unde vrei să mergem? “
 „Nu ştiu, decide tu”, i-am spus.
Ne-am tot îndemnat unul pe celălalt să decidem, până când eu i-am propus să mergem în Hofgarten. Trebuia să scurtez scena stângace a indeciziei. Am mers unul lângă altul fără să ne atingem, schimbând politețuri și banalități. Din când în când ne răsuceam să ne privim unul pe altul în ochi.
„Eu sunt italian din Toscana“, mi-a spus. „Am venit aici acum patru ani. Nu vorbesc germana prea bine. Mai exact, doar înțeleg câte ceva. Prefer să vorbesc în engleză. Mă bucur că vorbeşti engleza. Este un semn.“
„Un semn că ce?“
„Nu știu ce semn... Doar fac conversaţie. Spune-mi tu mie ce fel de semn e acesta. Voi femeile gândiţi aşa. Eu nu sunt superstițios, ori credincios, ori un visător. Sunt un om cu picioarele pe pământ. Foarte pragmatic. Deseori mi se spune că sunt foarte rece.“
În gând am mai adăugat încă un argument pe listă. Începeam s-o înţeleg pe noua iubită a soţului meu. Uneori nu ai de ales, ce să faci cu un aşa bărbat? Plus că aș fi preferat să existe între noi naivitățile de început dintr-o relație, minciunile și speranțele deșarte, și cuvintele fără noimă ori contact cu realitatea, când ce doi au așteptări nerealiste de la celălalt și se văd pe sine și pe celălalt drept persoane ideale. În Hofgarten, ne-am aşezat la terasă. Eu am băut o bere, iar el un ceai. În timpul discuţiei, care a devenit mai lejeră şi mai intimă după ce am băut berea, am izbucnit brusc în râs.
„Îmi aminteşti foarte mult de cineva”, i-am explicat.
„De cine?”
„De un bărbat.”
A părut măgulit de asta. Poate altcineva nu ar fi fost încântat să audă asta, nu și-ar fi dorit să fie un surogat pentru o altă persoană. De fapt, mult după aia mi-am dat seama că s-a simțit ușurat. A considerat că acest lucru i-a dat o șansă la mine pe care altfel nu ar fi avut-o, și că deja își calcula cum să-mi dovedească unicitatea sa, de care era absolut convins. Deja plănuia să-mi arate imposibila confuzie a sa cu o altă persoană de pe lumea asta. Și așa și era.
„Te porți ca el, vorbești ca el, folosești chiar și același cuvinte”, am continuat în necunoștință de cauză. „Ai același fel de a fi. Ai aceeași vârstă, ești născut în aceeași lună. Ai aceeași prezență.”
A râs. Ştia că mă înşel.
Pe drumul de întors spre Marienplatz, i-am cumpărat îngheţată. Eu mi-am luat stracciatella şi alune de pădure, iar pentru el căpşuni şi vanilie. Am stat pe suportul statuii din Piaţa Operei și am mâncat încet printre porumbeii care zburau în toate direcţiile pe lângă noi.
„Eşti o surpriză plăcută“, mi-a zis. „Adică aveam planul acesta în minte, dar nu ştiam cum arăţi. Nu pot să cred că ai patruzeci şi unu de ani. Asta te face cu trei ani mai mare ca mine. Şi îmi place şi felul tău de a fi, liniştit. Chiar dacă că ai izbucnit în râs mai devreme ca o nebună. Nu îmi plac femeile isterice.“
„Cum ţi-am spus, mi-ai amintit foarte tare de altcineva şi nu m-am putut abţine.“
„Mi-ai zis.“
„Plus că este o situaţie neobişnuită. Am venit la o întâlnire cu un necunoscut. Daca erai un criminal?“
„Nu suntem doi necunoscuţi. Soţul tău îmi fute iubita de un an. Ne cunoaştem deja. Prietena mea avea relaţii intime cu mine şi după aia cu soţul tău, iar el cu tine, deci indirect ne-am atins unul pe altul de nenumărate ori în acest an fără să ştim.“
„Am râs şi pentru că nu credeam că o să te plac. Şansele să plac un bărbat sunt mici. Crezi că există şi alt mecanism psihologic pentru care ne placem?“
„Eu sunt un bărbat, iar tu femeie şi acum suntem împreună în povestea asta şi trebuie să ne susţinem unul pe altul. Adevărul este că nici eu nu mai eram fericit cu iubita mea de mai multă vreme.“
„Cum aşa?“
„Nu ştiu. Mici chestii. Unele poate mari. Ne uitam la televizor la lucruri diferite. Ei îi plac serialele şi filmele romantice, mie filmele artistice şi documentarele. Uite, o să-ţi fac o listă cu ce filme îmi plac. Adică filmele mele preferate.“
Se oferea să-mi mai facă o listă. Şi nu m-am înşelat, aveam să primesc în timp o mulţime de liste de la el.
„Eu şi soţul meu ne uitam la lucruri diferite întotdeauna. Eu îmi înregistram ce doream să văd şi când găseam timp în timpul zilei, mă uitam.“
„Eşti avantajată, pentru că ai mai mult timp liber. Mă enervează enorm să văd filme romantice, mai ales când vezi al miilea film romantic. Toate sunt la fel de caraghioase. Plus că eu nu cred în dragoste.“
„Soţul meu se uită mereu el la filme romantice şi chiar şi plânge la ele. De multe ori l-am văzut ştergându-şi pe ascuns lacrimile sau plângând de-a dreptul. Nici mie nu îmi plac, mi se par artificiale şi siropoase. Nici eu nu cred în dragoste. Oricum ar începe o poveste, sfârşeşte mereu la fel.“
Pentru o clipă m-am oprit înmărmurită, întrebându-mă dacă într-adevăr nu cred în dragoste.
„Se pare că soţul tău se potriveşte mai bine cu iubita mea decât cu tine.“
În acest punct, am început amândoi să râdem. Probabil că ne-am gândit la acelaşi lucru. Ei fugiseră împreună dracu’ ştie unde, iar noi doi păream al dracului de compatibili.
După ce ne-am despărţit, am pornit alene spre stație. Era o zi frumoasă. Mă simțisem bine. Fusese plăcut să stăm unul lângă celălalt și să vorbim. Nu mă atinsese nici măcar o dată, deși ne întâlnisem în urma unei propuneri indecente. Ceea ce era bine. Făcuse ce trebuie.

Peste câteva săptămâni eu şi Alessandro am stabilit să ne vedem în parcul Nymphenburg. Nici nu mă mai gândeam la el. Mă gândisem că renunțase și mi-era destul de indiferent. Zilele curgeau cu voia sau fără voia noastră.
De dimineaţă m-am pregătit să plec la cumpărături, m-am urcat în maşină, am umplut coşul automat, sperând ca fiul meu, Ştefan, să ştie mai bine ca mine ce face. Să ţină o evidenţă a ceea ce am luat. La întoarcere am întâlnit lesbienele de la parter şi ne-am salutat unii pe alții. Ele s-au urcat pe bicicletă şi au dispărut în grabă în timp ce noi descărcam cumpărăturile. Amândouă îmbrăcate bărbăteşte cu polo-shirts, pantaloni scurţi şi tunse bărbăteşte. Doar dacă le priveai cu multă atenţie îţi puteai da seama că nu sunt doi băieţi tineri mai pirpirii.
Acasă am pus nişte apă la fiert să fierb nişte crenvurşti. Eu mi-am trântit nişte salată de fructe de mare peste salată verde. Era atât de bună, că m-am înveselit brusc. Apoi am mâncat nişte îngheţată de mango și mure de la Haagen Daasz. Băiatul şi-a mâncat crenvurștii în liniște cu chiflă şi muştar. Apoi am plecat spre München să-i luăm ochelarii cei noi. Îi crescuseră dioptriile foarte tare de la un an la altul. Eu doream să mă uit şi prin magazine. Am intrat într-un magazin de pantofi, apoi într-un magazin nou deschis în apropiere de Marienplatz, unde aveau în ofertă foarte multe rochii de vară. Am găsit o rochie roz şi habar n-am ce am găsit la ea atât de fantastic, dar deşi nu mai aveam timp să o probez, am cumpărat-o fără să stau pe gânduri. Era perfectă pentru zilele fierbinţi de vară. Când am probat-o acasă, mi s-a părut cea mai frumoasă rochie pe care am avut-o vreodată. Aducea cu o lalea întoarsă invers. Avea forma unui clopot şi pe centru, un pliu care forma două petale.
Apoi am băut pahar după pahar Amaro.
Apoi i-am pus cheia de gât băiatului şi am plecat în oraş.
De data aceea era rece, bătea un vânt foarte puternic. Vremea cunoscuse o schimbare dramatică în rău. Nu era o zi bună pentru plimbări în parc. Cerul atârna cenușiu deasupra noastră, prevestitor de rele şi descurajant. Totuşi exista ceva în aer, de exemplu copacii aveau frunze tinere, de un verde proaspăt, iarba creea un contrast straniu cu griul întunecat al aleilor și al cerului. Aerul, irespirabil de la vântul care aproape ne lua pe sus, poseda totuşi o prospeţime încărcată de potenţe necunoscute. Eu purtam o geacă cu ținte și capse, care-mi dădea un aer de adolescentă cu preferințe muzicale în zona rockului, și deși totul era negru în ținuta mea, pe dedesubt aveam un tricou roz cu un imprimeu ca din câteva tușe care reprezenta chipul unei femei cu o pălărie, într-o poziție șic, cu o privire seducătoare aruncată peste umăr. Miroseam a Panthere, un parfum de la Cartier. Făcusem o baie lungă de dimineață în săruri mirositoare, îmi spălasem părul, îmi dădusem cu cremă de corp, mă fardasem îndelung. Privisem pe geam ploaia, neștiind ce să fac, dacă să amân întâlnirea sau nu. Să îi scriu: Alessandro, afară plouă. În momentul în care m-am decis să fac asta, ploaia a părut să piardă din putere. Peste cinci minute, nu mai ploua deloc. Așa că acel mesaj nu a fost trimis niciodată.
L-am așteptat în stația de tramvai, în Notburgastraße, lângă pod, pe un vânt infernal care-mi tăia respirația. A întârziat, iar eu am stat acolo privind în toate direcțiile, dârdâind de frig sau încercând să mă încălzesc mergând, fără să mă îndepărtez prea tare de punctul de întâlnire. Am dat o raită primprejur din timp în timp.
De fapt, ulterior a reieşit că stătuse în maşină şi mă privise de la distanţă. Nu a avut nicio explicaţie pentru comportamentul lui. Am intrat în parc împreună și ne-am încălzit în restaurantul dinăuntru. El a comandat o bere, iar eu o cafea. Era plin. Noi ocupasem ultima masă liberă. Ceilalți mâncau, dar mie nu-mi era foame. Nici lui. Încă încercam să ne ghicim unul pe altul, ne adulmecam cu precauție, doar era a doua întâlnire și atât.
„Nu ai venit cu mașina?”, l-am întrebat.    
„Ba da”, a răspuns.
„Și chiar ai de gând să bei berea aia?”
A dat din umeri. M-am aplecat și am inversat băuturile între noi.
„Mă îngrijesc de binele tău. Nu te pot lăsa să conduci mașina după ce ai consumat alcool.”
Alessandro știa totul despre vinuri, despre brânzeturi și s-a autointitulat un expert în lacurile din Germania, așa că atunci, la a doua noastră întâlnire, în timp ce eu îl priveam zâmbind, sorbind încet din bere și lăsând alcoolul să-și facă treaba, aceea de a mă face pe mine să fac ceea ce în mod normal nu pot, a vorbit într-una despre brânzeturi. Despre soiuri și metode de fabricație și despre perioade de maturare.
Când am ieșit, l-am întrebat cu îndrăzneală dacă pot să îl iau de braț. Berea avusese efect. „Sigur”, mi-a spus. Aceea a fost prima oară când ne-am atins. L-am luat de braț, simțindu-i carnea braţului fermă sub pânză, iar antebrațul meu îi era lipit de cutia toracică. Apropierea fizică a fost încărcată de foarte multă emoţie de ambele părţi. Îl auzeam cu respiră accelerat.
Mai târziu ne-am încrucișat mâinile să ne putem ține de talie unul pe celălalt. Am mers în pas perfect sincronizat. Am străbătut parcul în toate direcțiile, am ales cel mai frumos loc și ne-am așezat pe o bancă. Ne-am sărutat ore în șir. Am privit rațele de pe marginea lacului cum ne privesc curioase, să vadă dacă avem ceva să le dăm de mâncat. Nu aveam. Ne-am sărutat îndelung, până ne-au durut gâturile să stăm așa răsuciți, apoi l-am încălecat, ca să stăm față în față, și ne-am mai sărutat așa vreo oră. Ne mai rezistând în poziția aceea din cauza durerii îngrozitoare în genunchi de la scândurile de lemn ale băncii, m-am ridicat spunând:
„Asta o să doară.”
El m-a corectat, înțelegând greșit:
„Nu, asta o să fie ceva frumos, care o să ne îmbogățească viețile.”
L-am privit surprinsă. Îmi mai spusese cineva acelaşi lucru, cu aproape aceleaşi cuvinte: Asta o să fie ceva frumos. Bărbatul de care el îmi amintea foarte tare. Doar că n-a fost deloc aşa cum a prorocit. Promisiunea a fost încălcată cu cruzime. Asta m-a blocat un pic, m-a inhibat într-un mod pe care nu i-l puteam explica lui Alessandro. Simţeam o confuzie la mine în cap, imaginea altcuiva se îmbina cu a lui, se suprapuneau, se intersectau, contururile se contopeau, mintea mea simţea că ceva poate greşit din punct de vedere moral avea loc în acel moment, dar mi-am spus că la urma urmei toată lumea are de câştigat de aici şi fiecare primeşte ceea ce doreşte. Că nu are sens să sap după răspunsuri. În ochii lui mi-am văzut refacerea, revenirea la normalitate, terapia ideală pentru tot ce se întâmplase în ultimii opt ani. Soţul meu dovedise gusturi foarte bune. Se încurcase cu iubita unui astfel de bărbat, pentru care simţeam categoric atracţie, şi care era atras la rândul lui de mine. Plecase lăsând în urmă un cadou important. Dezertase anii de iad dintre noi, se aruncase în braţele unei alte femei despre care habar n-aveam nimic, nici măcar cum arată, găsise ceva mai bun pentru el, în loc să încerce să supravieţuiască durităţii şi duşmăniei dintre noi, dar făcând asta îmi făcuse mie un foarte mare bine.
M-am gândit că mă trezisem de dimineaţă într-o stare foarte proastă, de parcă m-aş fi ridicat din mormânt. De parcă aş fi murit şi aş fi fost resuscitată la viață de o putere supranaturală. De parcă trebuia să-mi reamintesc mersul, vorbitul, respiratul. Păreau nişte vechi obiceiuri uitate. Dorinţa mea de a pune la loc capul pe pernă, de a nu mă ridica, de a nu respira, de a nu confrunta realitatea, de a nu accepta noua zi, de a o forţa să nu înceapă întrucât mă prindea complet nepregătită, fusese topită de imaginea acestui bărbat aproape necunoscut, care deja avea un plan şi dorea să îl pună în aplicare. Planul lui suna să ne iubim pentru că am fost părăsiţi. Să ne răzbunăm pe cei care ne părăsiseră combinându-se la rândul nostru. Întâmplarea făcuse că ne plăcusem, iar întâmplarea mai aducea ceva, aducea faptul că el semăna cu un bărbat din trecut. Iar eu mă aflam în acel moment în brațele lui. Planul funcționa. Poate că a doua zi aveam să mă trezesc altfel, în saliva lui, în buzele lui, în corpul lui, exista această promisiune.
Am străbătut parcul spre ieșire ţinându-ne de umeri şi talie, în pas sincron. Simțindu-ne unul pe celălalt, iar asta făcându-se să privim în jur cu ochi noi. Vieţile noastre erau schimbate pentru că ne ţineam de mână, ne schimbase viaţa acea întâlnire, o nouă perspectivă se născuse, o posibilitate neaşteptată, iar noi aveam s-o ducem la bun sfârşit. Nimic nu mai era ca înainte, iar asta a fost clar deja de la acea a doua întâlnire. Aveam nevoie unul de celălalt. Să ne ținem vii. Să ne menținem tineri unul pe celălalt. Să ne vindecăm unul pe celălalt.
Nici n-am apucat să ieșim din parc, că vremea s-a și îmbunătăţit, aşa, de la o clipă la alta. S-a făcut cald. Aerul era umed, dar se simţea foşnetul acela al verii, vesel, de frunze, de păsări, de insecte, de vânt tandru împletindu-se armonios în toate aceste ingrediente, în acest tot delicios. Vara aşteptată încolţea acolo deja, era grea de zgomote dulci şi arome. Ni s-a infiltrat în oase, contaminându-ne cu bine şi galben şi plăcere. Natura ne-a prins repede în jocul ei, cu verzurile ei adânci. Deodată m-am simţit ca şi cum aş fi prins putere să exist.
M-am simţit chemată la viaţă.
Am privit spre mâinile noastre împletite în timp ce el îmi povestea despre el, despre călătoriile lui, despre slujbă, despre planuri de viitor.
Tot sclipiciul acela! Soarele luminând doar o parte din frunze, iar ele încadrate de umbra celorlalte, tremurând în vânt. Lumini care pulsau pe traiectorii aleatorii. Dar nu numai că există acea muzică, dar şi vocile oamenilor sunau altfel pe acel fundal. Vocea lui Alessandro căpătase potenţe necunoscute. Vocile oamenilor sunau mai lente, mai sigure pe sine, mai pline, aveau o bucurie în ele, ca şi cum erau gata îmbibate cu ritmul verii în marş spre noi.
Apoi am plecat spre München Freiheit, la un restaurant italienesc care se numea Al Pacino. De cum am intrat, atmosfera ne-a izbit drept animată, copleşitoare. Chelnerii vorbeau tare în italiană, întâmpinând zgomotos clienţii. Am comandat baby-calamari cu legume. Am băut un pahar de Lugana, el şi-a luat vin roşu. Am vorbit despre vrute şi nevrute. Chelnerii vorbeau tare lângă uşă în italiană despre femei frumoase. În stânga noastră era un cuplu bizar. Ea plescăia când mânca şi lăcomia cu care se arunca asupra mâncării era foarte neplăcută. Arăta a prostituată, dar cu toate acestea, păreau un cuplu. Ea îi tot arăta din când în când pe ecranul telefonului chestii de pe internet pe care trebuiau neapărat să le cumpere împreună. El avea o înfăţişare neutră, putea fi orice. Putea avea orice meserie. Orice vârstă. De cealaltă parte a mesei noastre se aflau un bărbat şi o femeie care clar erau colegi. Între ei exista o relaţie profesională. O formalitate care nu mai putea fi înlăturată. Aveau amândoi peste patruzeci. Ea era masivă, el mic şi slab. Avea umeri înguşti şi chelie. Aspect caricatural. O postură de om nesigur pe sine, invizibil pentru femei, dar poate cu calităţi ascunse care îi permiteau să facă astfel de tentative ca cea de acum. După privire şi limbaj corporal, părea să fie dispus să continuie seara împreună cu acea femeie într-un loc mai intim. Când femeia s-a ridicat prima, mi-am dat seama că este cu mult mai înaltă decât el. Nu era numai de două ori în lăţime faţă de el. Dragostea asta uneori pare absurdă. Şi-a îmbrăcat haina cu gesturi energice care nu lăsau loc niciunei interpretări şi şi-a luat la revedere în cel mai oficial mod cu putinţă de la el.
După ce am plătit, am luat-o pe jos spre Odeonsplatz.
Am intrat spontan la un concert în Kunsthalle. Era un concert de pian şi poezie.
Un bărbat ne-a aşezat în grabă două scaune chiar în rândul al doilea. În dreptul meu era un tablou de Sorolla care se numea Barca albă. L-am privit multă vreme, în timp ce ascultam. Apa, cei doi copii în jurul bărcii. Lumina jucându-se lângă mine. Între timp, actorul a început să recite în engleză din Lorca:
The sea gathers its murmurs.
The olive trees turn pale.
The flutes of shadow sing
with the smooth gong of the snow.
Preciosa, run, Preciosa,
the green wind will catch you!
Apoi ne-am despărțit. Eu am luat-o spre metroul de suprafață, dar era blocat. Nu am înțeles dacă se aruncase cineva în fața trenului și murise, sau doar cineva mergea de-a lungul șinelor, anunțul era prea neutru. Am schimbat stația și am luat metroul spre Odeonsplatz. De acolo am luat U5 spre Neuperlach. Era aglomerat. Mulți se gândiseră să facă același lucru ca și mine. Să meargă până la Ostbahnhof și să vadă mai departe de acolo. Pe scaunul din fața mea stăteau două fete foarte tinere, una dintre ele cu o coafură retro, umflată, cu bucle mari. Amândouă purtau rochii elegante, mulate pe trupurile lor slabe. A venit repede trenul meu și am găsit loc să stau jos. Trecuse deja de 12. Mi-am privit telefonul. Aveam șaisprezece missed calls de la fiu-meu.

După câteva luni, mi-a scris să vin la el.
M-a așteptat în stația cea mai apropiată de locuința lui. Eu schimbasem două mijloace de transport şi făcusem o oră ca să ajung la locul de întâlnire. Era îmbrăcat la costum, ca de obicei, iar pe deasupra avea un pardesiu gri-albastru. Amândoi eram foarte solemni. Probabil că dinafară cineva ar fi crezut că mergem la o înmormântare a unui prieten drag, sau la o decernare a unui premiu pentru o întreagă carieră în lupta cu cancerul. Eram amândoi în egală măsură tensionaţi şi sobri. I-am povestit că stătusem în tren lângă o femeie care vorbise tot timpul despre slujba ei ca asistent social. Femeia povestise că are grijă de o fată obeză cu un tată în puşcărie şi un frate alcoolic. Că este în pericol de sinucidere în permanenţă şi că nu o poate slăbi din ochi nicio clipă. Că îi este frică până şi când merge la toaletă. Se întreabă dacă nu cumva fata s-a sinucis închisă acolo, pe veceu. Fusese abuzată sexual la şase ani, nu avea mamă, şi se automutila regulat. Alessandro a fost îngrozit de poveste. I-am spus că femeia povestea în aşa fel încât îi puteai ghici dispreţul, sila pentru fata pe care o îngrijea, dar şi înţelegere şi compătimire totodată. Munca pe care o făcea o consuma foarte tare. O ura pe fată din toate puterile. Neputinţa ei o înspăimânta, iar toate contradicțiile astea coexistau. Apoi deodată am tăcut, gândindu-mă că nu se potrivește o asemenea poveste în situația noastră.
După un slalom pe străduţe, am ajuns la el. Locuia într-un bloc cu şapte etaje. Serviciul lui se afla în apropiere, mi-a spus. Era un apartament cu două camere, aproape nemobilat. Nu știusem la ce să mă aștept, dar am gândit că poate este o locuință închiriată pentru astfel de aventuri. Dar nu era. Acolo locuia el. Mai întâi am rămas în hol, incapabilă să mă mișc de acolo. Mă copleșise spaima. Apoi el mi-a pus un pahar de vin roșu în mână, vorbind molcom, fără să se oprească, folosindu-și vocea în scopuri sigure, acoperind spaima mea cu o învelitoare fină de vorbe anesteziante. Cu toate acestea, primul sfert de oră l-am petrecut în hol. Mă descălţasem, dar orice altă operaţiune părea imposibilă pentru mine în acel moment.
„N-ai de gând să te mişti din hol?“, m-a întrebat.
„Ba da, doar că…“, însă nu îmi venea în minte nimic, nici măcar cât să îi explic ce simt.
El intrase în sufragerie şi îşi dăduse sacoul jos, îşi scosese de la gât legitimaţia de serviciu şi o aşezase pe masă. Puteam vedea ce face. În dreapta mea se vedea dormitorul. Mă aflam singură cu acel bărbat acolo şi deodată nu mai ştiam ce vreau. Dacă e bine sau nu ce fac. Dacă este într-adevăr ceea ce-mi doresc. Să fiu acolo, să fac acel lucru. Mă temeam de momentul în care aveam să-mi dau jos hainele. Acela era un lucru mare. Implica enorm de multe lucruri. Din trecut şi din viitor. Implica o vulnerabilitate pe care nu eram sigură că vreau s-o aduc asupra mea din nou. Era şi prea devreme, pe de altă parte. Simţeam că prin asta aveam să-mi trădez soţul într-un mod ireversibil, simţeam că astfel se termină ceva ce încercam în mod artificial să menţin de atâta vreme. Că tot acest timp în care încercasem să lucrăm la relaţia noastră fusese doar timp pierdut, iar asta sigilam eu acum. De atâtea ori fusesem în pragul rupturii iremediabile, dar că de data asta stăteam în faţa ei cu adevărat. Iar asta din cauza celui pe care-l aveam în faţă şi nu a lucrurilor pe care aveam să le facem unul cu celălalt.
„Nu mi-ai spus cum ţi s-a părut lista mea cu motivele pentru care te consider nebună“, mi-a amintit.
„Mai bine să nu vorbim despre asta…!“, am mormăit deodată amintindu-mi de acest lucru neplăcut.
A râs. Îi citisem e-mailul într-o pauză de la făcut şmotru prin casă şi nu-mi prinsese bine citirea lui. Nu crezusem cu adevărat că se va apuca să întocmească o astfel de listă. Crezusem că remarcase tonul meu sarcastic. Dar nu. Iar el era categoric omul listelor şi a lucrurilor bine etichetate şi odonate în categorii şi sub-categorii. Nu exista nimic neclar pentru el.
„Mă consideri nebună pentru că m-am întâlnit cu tine. Dar te bucuri că m-am întâlnit cu tine. Că aveam fondul de ten inegal întins pe faţă puteai să-mi spui pe loc, nu să merg până acasă aşa.“
„Erai dulce… Nebunia are farmecul ei. Nu am vrut să te supăr, am vrut doar să te amuz şi să-ţi arăt că nu poţi face nimic greşit în ochii mei. Apoi ai văzut că am scris şi o listă cu motivele pentru care te consider specială.“
Am zâmbit.
„Puteai să îmi spui şi că am eticheta de la pulover încă prinsă de el.“
A râs din nou. Apoi a spus pe un ton moale, citând din memorie e-mailul cu pricina părțile pe care eu nu le aminteam deloc acum:
„Neliniştea cu care te aştept la locul de întâlnire când tu nu ai sosit încă… Fericirea pe care o simt când îmi răspunzi la telefon sau la mesaje... Să îți descopăr faţa familiară sub gluga unei haine pe care nu o ştiu... Să te îmbrăţişez şi să te sărut când vii, în ciuda miilor de oameni din jur… Să te privesc în ochi în restaurant, în jur să fie nebunie, dar să nu îmi pot lua privirea de la tine… Sentimentul pe care îl am când îmi dai un ultim sărut inocent când ne despărţim. “
M-a îmbrăţişat. Mi-a luat paharul din mână şi l-a aşezat lângă telefon, pe dulăpior. Apoi a început să mă dezbrace încet până la lenjeria intimă, m-a ridicat în braţe şi m-a dus până în pat, în dormitorul inundat de soare, apoi mi-a adus și paharul. A rămas în picioare şi a început să se dezbrace la rândul său. Şi-a deschis câte un nasture de la cămaşă încet, apoi a aşezat-o pe spătarul scaunului din apropiere. Şi-a scos tricoul alb pe care-l purta pe dedesubt şi a făcut acelaşi lucru şi cu el. Şi-a desfăcut cureaua, fermoarul, apoi şi-a dat jos pantalonii.
„Ştii ce se spune despre italieni?”, am întrebat sorbind din pahar alene, în cot, tolănită pe pat. „Că sunt gălăgioși, vorbesc tare, nu ajung niciodată la timp.“
Aşa în picioare, gol puşcă, mă privea ca un băieţel dezarmat, luat prin surprindere în cel mai nepotrivit moment.
„Nu sunt gălăgios,” a spus după o clipă de confuzie. „Vorbesc pe un ton normal și îmi repugnă oamenii care țipă. Asta că nu ajung la timp, e adevărat. Dar am mereu o explicație raţională, nu o fac intenţionat, iar tu știi. Mereu mă ține ceva în loc, mă oprește să ajung la timp. Nu e vina mea. Este mereu ceva obiectiv.“
„Că sunt șoferi foarte proști, că nu respectă semnele de circulație, că vorbesc în continuu la telefon și că vorbesc foarte mult în general. Că folosesc mult gel de păr. Că sunt legați foarte tare de mamele lor.”
„Asta da. La mama!“
„Că sunt pasionali. Că sunt buni amanți.“
„O, crede-mă, italienii sunt la fel de proști amanți ca peste tot în lume. Sigur, nu eu, eu sunt cu adevărat cel mai bun, ceea ce îţi voi dovedi imediat.“
„Și că sunt violenți.“
„Eu nu sunt violent…“
“O româncă a fost ucisă de amantul ei italian acum câteva săptămâni. A împuşcat-o. Am aflat asta dintr-un ziar de scandal.”
“Ce rost au discuțiile astea despre naționalitate? Când văd un grup de italieni pe undeva, nu știu unde să mă ascund. Fug de ei ca de dracu’. Nu știu de ce mai aduci asemenea stereotipuri în discuție. Ce se întâmplă aici nu are nicio legătură cu țările din care venim. Aici suntem pe tărâm neutru, ne aflăm în Germania. Aici nu mai suntem nimic. Aici avem libertatea să fim orice dorim.”
„Şi eu la rândul meu fug de românii mei…! Din când în când. Crezi că am putea înființa un popor format doar din două persoane?”
„Nu ştiu. Putem încerca”, a spus şi s-a lungit lângă mine în pat.
Am petrecut împreună ore în şir. Am golit împreună, încet, sticla de vin. Din când în când am vorbit. Când am văzut cât de târziu se făcuse, am făcut un duş în grabă, m-am pieptănat, mi-am refăcut machiajul pe care el îl luase de pe faţa mea cu săruturile lui. Încăperea mirosea puternic a sex. Un amestec al ambelor trupuri, aromat, ameţitor, greu, animalic. De sudoare şi secreţii şi respiraţii.
Am mâncat baghetă cu Provolone în tăcere, în bucătăria mică şi ordonată, şi am dat pe gât ce ne mai rămăsese în pahare.
„Este ieşit din comun de curat aici”, am observat.
„Iubita mea se laudă că este o foarte bună gospodină.”
„Este”, am admis.
„A rămas așa de când a plecat.“
M-a privit ca să înregistreze pe chipul meu semnale despre ce ar trebui să răspundă, apoi a adăugat:
„Asta nu e o calitate pe care să o caut eu într-o femeie.”
Am zâmbit. Un bărbat care minte după sex, înseamnă că va suna şi după.
„Soţul meu va fi fericit cu ea”, am concluzionat.
El avea o şedinţă importantă în firmă şi era grăbit, așa că am luat liftul împreună şi am ieşit în stradă. Am pornit împreună înspre staţie, dar deodată, fără nici un cuvânt, fără să-şi ia la revedere de la mine, ori să mă privească măcar, a grăbit pasul şi a luat-o înainte. Curând l-am pierdut din vedere. Cândva a dat colţul în bulevard, iar când eu am ajuns la bulevard, el tocmai intra pe uşa marii corporaţii unde lucra făcând parte din managementul de top. Vedeam clădirea de la distanţă. M-am târât ca un animal pe moarte până în staţie. Am fost convinsă că acest fel abominabil de a te despărţi de cineva fusese semnalul că nu ne vom mai întâlni niciodată. Am fost convinsă că acela era sfârşitul. Că avusese ce îşi dorise. Se răzbunase şi cu asta nu mai aveam să ne vedem niciodată.

A doua zi nu am avut timp să mă gândesc foarte tare la ce se întâmplase, căci a trebuit să iau metroul de suprafață spre Berg am Laim. Nu a oprit în toate stațiile. A oprit doar în Riem și în Leuchtenbergring. De acolo am schimbat spre Ebersberg. Ultima oară trenul fusese aproape gol cu excepția câtorva indivizi dubioși, fără ocupație. Mi se făcuse frică, pentru că nu aveau la ei bagaje, ori genți și se holbau la mine, părând doar să facă în așa fel încât să își treacă ziua cu ceva, iar a călători cu trenul și a te holba la oameni necunoscuți era o reală ocupație. Dar în acea zi era multă lume, probabil pentru că era o altă oră, iar oamenii se îndreptau spre serviciu. Am ajuns la timp la cursul la care eram programată.
Mă înscrisesem ca șomeră la oficiul forțelor de muncă cu o săptămână înainte și după o discuție de o oră cu o angajată, hotărâse să mă trimită la acest curs. Dacă soțul mă părăsise și copilul era îndeajuns de mare să se descurce singur, era momentul potrivit să îmi găsesc o slujbă. Dar nu știam ce mai puteam face. La oficiul forțelor de muncă mi se spusese că în meseria mea nu mai puteam reveni. Publicitatea era pentru oameni tineri. Aveam puține șanse dacă nu mai lucrasem unsprezece ani. Nici alte sugestii de-ale mele nu mai intrau în discuție. Să lucrez ca bibliotecară aveam nevoie de studii care durau trei ani. Un job într-o galerie de artă este ceva ce aproape că nu există, mi-a spus această femeie. Nu a fost ușor să aud astfel de lucruri. Sentimentul ratării m-a copleșit. Am simțit vinovăție față de viața mea și față de mine. Căderea pe scara socială mi se părea fatală și definitivă. Cândva privisem cu superioritate slujbele ca aceea de bibliotecară. Între timp devenise pentru mine ceva inaccesibil. Nici nu-mi dădusem seama când anume se întâmplase o asemenea oroare. Să stau acasă fără să fac nimic, părea un scenariu de coșmar. Mă luptasem deja mai mult de zece ani cu izolarea socială și lipsa de sens.
M-am dus direct la adresa la care se ținea cursul. Nu a fost ușor să găsesc. De fapt, am găsit, dar intrând în clădire, parcurgând micul hol, deschizând ușa unde credeam că ar trebui să fie ce căutam, am dat peste o masă de fețe negre pe care le-am categorisit imediat. Le-am clasat într-un sertar al minții. Mi-am spus că nu este posibil să fie acesta cursul la care sunt trimisă.
M-am mai învârtit vreun sfert de oră dezorientată, apoi m-am hotărât să intru acolo și să întreb. Am deschis ușa, nu am apucat decât să spun: „Nu vă supărați_“, că am auzit o voce de bărbat rugându-mă să intru și să vin la el. Stând la un birou înalt, într-o cameră mică alăturată în care se mai afla doar o măsuță cu un platou acoperit de folie argintie, fără să dea de gol conținutul, un bărbat scund și gras, cu ochelari și piele închisă la culoare, mă aștepta.
I-am spus cum mă numesc și de ce mă aflu acolo. Mi-a cerut hârtiile de înscriere și le-a citit.
„Mă aflu în locul în care trebuie?“, l-am întrebat neîncrezătoare.
Mi-a spus că da și m-a rugat să iau loc în sală unde mai găsesc loc liber.
M-am reîntors în prima încăpere și am văzut două scaune neocupate lângă singurul bărbat de acolo care mi s-a părut serios. Eu nu apucasem să îmi spăl părul în acea dimineață. Aveam niște lațe slinoase, purtam blugi și un tricou alb cu flori mari. Cei din jur erau extrem de ferchezuiți, chiar dacă asta nu le ascundea condiția. Iar curând s-a dovedit că nu m-am înșelat deloc. Am aflat că aveam de fapt doi instructori. Unul dintre ei avea probabil doi metri și era blond, atletic, cu ochi albaștri. A ținut să se prezinte pe larg, să ne povestească ce facultate a terminat, să spună că a lucrat până acum șase ani în managementul mai multor firme, dar din cauza unui infarct a fost obligat să se retragă. Avea doi copii și era căsătorit cu o libaneză. Având în vedere că eu eram singura care îl putea înțelege, ceilalți abia vorbind câteva cuvinte în germană în cel mai bun caz, a fost straniu.
Cel mic și gras era grec, avea patruzeci de ani, ambele informații pe mine debusolându-mă, pentru că aș fi spus că are treizeci și aș fi crezut că e arab. Ne-am scris numele și adresele pe o listă. Apoi fiecare s-a prezentat, a spus ce educație are, unde a lucrat și ce ar dori să facă în viitor. Pentru că majoritatea celor de acolo nu știau germana și câțiva nici măcar engleza, le-au fost cerute buletinele pentru a fi trecuți pe listă și s-au căutat printre cei prezenți traducători.
În rândul din fața mea stătea un bărbat din Siera Leone cu frizură rasta. Avea patru clase. Cei doi pachistanezi, care lucraseră în agricultură, aveau patru clase. Bărbatul din Nigeria avea opt clase, făcuse pușcărie pentru un motiv pe care l-a șoptit în engleză și mergea la psiholog aici în Germania. Băiatul lângă care mă așezasem era sirian, iar părinții lui aveau o fabrică de materiale de construcții unde lucrase și el până când veniseră să îl ia în armată, iar în acel moment fugise din țară. M-am uitat la el, era așa pirpiriu și fragil, un pic mai înalt decât mine. Cum să trimiți așa ceva să lupte în război?
Cei doi tineri din Mali lucraseră în agricultură începând de la vârsta de cincisprezece ani. Unul avea patru clase, celălalt doar o clasă.
Curând aveam să îmi dau seama despre ce era cursul.
„Cunoașteți mentalitatea germană?“, a întrebat unul dintre instructori brusc, trecând la subiect. Apoi a început să vorbească despre punctualitate, despre cum să te îmbraci curat și cum trebuie să muncești pe rupte dacă vrei să ai o slujbă. Trebuie să stai peste program, să pui slujba înaintea oricărui alt lucru. Aici în Germania mentalitatea este cu totul alta decât în alte țări.
„Care este mentalitatea în România?“, mi s-a adresat, având în vedere că eram aproape singura care înțelegea.
„Aceeași“, am spus.
Apoi a început să spună că aici oamenilor le este frică de străini. Că nu știu dacă ei sunt buni sau răi. Mai ales dacă au piele închisă la culoare și cum nu trebuie să te mire că se sperie lumea de tine pe stradă.
„Dacă o bunicuță care n-a văzut un negru decât la televizor te întâlnește pe stradă, cum crezi că o să reacționeze?“, a întrebat spre noi.
Un bărbat care știa destulă germană ca să înțeleagă, dar nefiind în stare să facă propoziții, a răspuns cu un cuvânt pe care-l cunoștea: “Angst!”
„Exact!“, a spus instructorul.
Grecul a intervenit și el în discuție.
„Dacă merg pe stradă, eu care am piele de culoare închisă și merg încruntat, atunci lumea o să aibă cu totul altă reacție decât la Frank care este blond cu ochi albaștri. De mine o să le fie frică, de Frank nu!“
Concluzia la această discuție a fost trasă repede: “Dacă ești negru, trebuie să mergi zâmbind pe stradă.”
Apoi neamțul a început să vorbească despre mersul la toaletă și a ținut-o așa vreo jumătate de oră. Când se duce el la toaletă după un străin, e dezastru. Lasă în urmă o mizerie de nedescris și atunci nemții cred că toți străinii sunt la fel. A explicat cum trebuie să freci cu peria de resturi și că atunci când faci pipi, trebuie s-o faci așezat. Că în Germania bărbații fac pipi așezați. Că dacă un străin lasă veceul murdar, nemții gândesc că străinii per total nu sunt buni de nimic. Așa că trebuie să ne păzim reputația unuia celuilalt. Avem o imagine de impus. Noi, ca străini, ca grup. După aceea a continuat să vorbească despre cum în Germania oamenii sunt judecați după îmbrăcăminte și slujbă. Dacă are slujbă sau nu. Un om fără slujbă nu valorează nimic. Dacă nu ai slujbă, afară din Germania! Iar dacă nu știi germana, automat nu ai slujbă.
Spre ora zece, a mai apărut un cursant, un irakian tânăr, care a luat loc în rândul din față. Vederea mea a părut să-l impresioneze foarte tare și când vorbea se răsucea mereu către mine. Părea să îmi vorbească doar mie. Mi s-a părut straniu ca un bărbat să aibă o reacție atât de puternică la mine.
În seara aceea, când am ajuns acasă cu un maldăr de pungi cu haine, obosită și enervată, am găsit în căsuța poștală un e-mail de la Alessandro: „Sunt pe drum dinspre Naples spre Key West. Mă voi opri în Everglades, în alt punct, numit Shark Valley. Nu-ți fă griji pentru mine, nu e nici un rechin acolo, doar aligatori. În Key Largo voi închiria un caiac și voi vâsli printre mangrove. În Key West voi face o poză cu apusul soarelui și una în fața casei lui Hemingway şi ţi le voi trimite pe toate.”
Aproape că mi-au dat lacrimile de bucurie.
În zilele următoare am fost să îmi tund vârfurile, să mă vopsesc, am început să citesc articolele despre tratamente cosmetice, m-am uitat la tutoriale pe internet ca să învăț să mă fardez şi am petrecut zile întregi prin magazine. Încă nu mă puteam hotărî să dau prea mulţi bani pe haine, dar am scotocit cu grijă toate secţiunile de reduceri.
Și așa a trecut ca în zbor o lună de zile. Nici eu nu știam cum. Între cumpărat haine și învățat să mă fardez, între documentare despre crime și muzică în surdină cu care umpleam absența lui Alessandro. Așteptând un curs de management pentru birou unde fusesem trimisă de către instructorul grec după ce mă văzuse și a doua oară. Considerase că ar fi ceva potrivit pentru mine, ceva ce aș putea face.
Pe bărbatul din Irak îl întâlnisem și în tren când mă întorceam din München. Fericit că vin la el și îi vorbesc, mi-a scos actele lui cu mâni tremurânde să îmi arate cum îl cheamă, ce cursuri face, unde l-au trimis pentru alt curs de germană, unde lucrează, la ce școală are grijă de copii, el fiind profesor de sport. Locuia într-o sală de sport cu sute de alți refugiați de peste tot din lume și nu putea să doarmă noaptea.
Găseam regulat câte un e-mail de la Alessandro care cuprindea încă din titlu promisiunea unei bucurii: „Salutări din Islanda!” Sau: „Din Roma, cu dragoste!“. Îi urmăream traseul peste tot în lume. Mă uitam pe hartă să văd pe unde a mai ajuns. Această îndeletnicire mă făcea să visez. Am primit de la el selfiuri din Barcelona, din Paris, din Austria, de fapt, de aproape de peste tot. Doar în Asia părea să nu aibă drumuri.
Apoi într-o zi am început cursul de Management. În prima zi m-am trezit la 5.30 și m-am pregătit încet să plec. Nu dormisem ca lumea, mă trezisem des peste noapte, temându-mă că nu va suna ceasul. Era irațional, dar nu putusem face nimic împotriva acestui lucru irațional. Am luat metroul de suprafață și am ajuns cu jumătate de oră înainte. Privisem în tren fețele oamenilor. Proaspete, fără urmă de oboseală, și m-am gândit că mă voi obișnui și eu eventual. Am intrat într-o brutărie Bio și am comandat două croasante și un ceai verde. Aveam un sandviș și un măr, dar nu mâncasem de dimineață. Simțisem stresul până în măduva oaselor. Apa pentru ceai era prea fierbinte. M-am așezat la masă, am mâncat doar un croasant, iar pe celălalt l-am băgat în cutie lângă sandviș. Croasantul era crud înăuntru și avea un gust groaznic de cocă nedospită. Din ceai nu am reușit să iau decât câteva guri, și chiar și acelea mi-au ars tot cerul gurii. Asta s-a petrecut în aproximativ un sfert de oră. Apoi am luat-o de-a lungul gării și am ajuns la sediu trecând pe sub un pod. Am urcat multe trepte și am intrat. O femeie în jur de cincizeci m-a măsurat din cap până în picioare. I-am explicat pentru ce mă aflu acolo. M-a anunțat că acel curs s-a mutat în alt sediu. Grupa mea este foarte mică și are nevoie de mai puțin spațiu. O femeie despre care am aflat că este profesoara mea de engleză pentru afaceri a apărut încărcată de cărți și sacoșe, hârtie de xerox și alte lucruri și mi-a oferit să mă ia în mașina ei. Am luat o parte din materiale de la ea din brațe și am coborât scara la loc. Am mers până în parcare și ne-am urcat în mașina ei.
Primul lucru pe care l-a făcut după ce am ajuns, a fost să îmi dea un test. După ce l-am terminat în aproximativ o oră, m-a anunțat că aparțin grupei de avansați. Până la prânz am lucrat intensiv la engleză. Profesoara, Maddy, era o americancă scundă, plinuță, cu sâni uriași și păr grizonant, tăiat drept deasupra umerilor. Grupa, deși mică, era neomogenă și trebuia să se ocupe de fiecare separat. A avut în timpul cursului câteva ieșiri care m-au intrigat. Prima a fost în privința copiilor, când ne-a spus dezgustată că ea nu este pregătită pentru copii. Ne-a arătat expresia ei facială pentru cazul în care un astfel de mic terorist ar deranja-o în avion. Noi lucram oral la dialoguri imaginare pentru cazul unei plângeri în hotel, avion sau restaurant. M-am uitat la ea fără să-mi pot crede ochilor ce expresie monstruoasă adoptă, trăsăturile schimonosite într-o mască înfiorătoare și mi-am spus: femeia asta e nebună. Dar în timp mi-am dat seama că nu e. Am avut nevoie de o lună ca să ajung s-o admir necondiționat.
Dup-amiază am făcut management cu Frank, blondul care apăruse alături de grec la primul curs. M-a pus să lucrez la un referat despre stiluri de conducere împreună cu Jens, un bărbat peste cincizeci, înalt, osos, cu fața buhăită și ridată a unui alcoolic înveterat. În pauză, când am ieșit să îmi mănânc sandvișul, mi-am dat seama că una dintre colege este româncă. Fizionomia, gestica, accentul, comportamentul. Apoi când Frank m-a apelat cu numele de Simona, ea s-a răsucit spre mine și m-a întrebat de unde sunt. I-am spus că din București. Ea era din Timișoara. Avea două fetițe și era căsătorită cu un sas. Când i-am spus că ar trebui să las glumele mele sarcastice că nu le înțelege nimeni, m-a sfătuit cu năduf să nu mă las schimbată de către EI. Să rămân așa cum sunt. Ei fiind nemții. Aceste ființe reci și ciudate.
Am ajuns acasă atât de obosită, încât aveam senzația că umblu în somn. Mi-era teamă că nu mai ajung unde trebuie, că nu mai nimeresc casa. Aveam senzația că se poate întâmpla orice. Era clar că revenirea mea în viața profesională avea să fie foarte grea. După atâția amar de ani nelucrați, avea să îmi fie greu să mă adaptez la viața de angajat cu normă întreagă. Avea să îmi fie greu să mă trezesc dimineața și să rezist opt ore.
Câteva zile am făcut engleza cu Frank, americanca nu a venit. El nu știa engleza prea bine și mulți termeni i-am căutat pe internet. Ne-a arătat o ilustrație cu o casă văzută pe dinăuntru și ne-a pus să spunem ce vedem. Am fost mirată că și cei de nivelul meu au trebuit să piardă vremea cu așa ceva. Dar discuția a degenerat repede în orice altceva din cauza celuilalt român, Robert. A început cu glumele proaste, a povestit despre el și viața lui. Amintirile lui, viața lui, se comporta de parcă totul se reducea la el. A sfârșit prin a povesti că de ziua lui a primit o ofertă să lucreze în industria porno de la o fostă colegă.
Instructorul, Frank, ne-a întrebat dacă știm vreun recuperator de bani, pentru că a împrumutat cuiva șase mii de euro și nu i-a mai văzut niciodată înapoi. Acest prieten s-a mutat în Elveția, nu îi răspunde la e-mail-uri sau la telefon și după pozele pe care le pune pe feisbuc pare să-i meargă financiar excelent, așa că nu înțelege de ce nu îi dă înapoi datoria. Pentru că tot continua și fantaza cum ar fi ca prietenul lui să-și piardă degetul mic pentru început, i-am sugerat zâmbind să-și caute un italian pentru un astfel de job.
Anja, una din colege, fusese la interviuri cu o zi înainte și era indignată de cât de puțin erau dispuși să o plătească. I se oferiseră o mie trei sute de euro pentru normă întreagă, iar astea erau costurile ei fixe pe care le avea deja. Cum să lucreze doar ca să își acopere costurile fixe? Anja avea douăzeci și opt de ani, plinuță, șleampăt îmbrăcată, cu niște lațe blonde neîngrijite până la jumătatea spatelui, dar cu o pereche de ochi foarte vii, foarte apropiați unul de celălalt, de un bleu incredibil. Bleu pal, conturați de o linie albastru închis la exterior.
Yulia, rusoaica de treizeci și doi, abia vorbea germana și părea cam nebună. Ne-a vorbit vreo jumătate de oră într-o germană extrem de proastă cum atunci când ești mai disperat și ai mai multă nevoie, universul își vine în ajutor și îți oferă tot ce îți trebuie.
Jens, bărbatul cu care lucrasem eu la referat, venea din industria cinematografică și ne vorbea cu superioritate, cu dispreț și se comporta ca o vedetă. Avusese și un bar în Schwabing cu care dăduse faliment. Apoi locuise trei ani în Caraibe. Acum nu știa ce vrea să facă. Adriana, românca, mi-a confirmat că a venit de mai multe ori mirosind puternic a alcool la curs.
Marion, o femeie uzată de viață peste măsură, bătută de soartă, părea depășită de tot și de toate. Nu știa engleza și era prea înveninată ca să se mai integreze undeva, avea cincizeci și trei de ani. Gertraud avea cincizeci și doi. După treizeci de ani de căsnicie se despărțise de soț și acum trebuia să se întrețină singură. Douăzeci și opt de ani se ocupase doar de casă, abia știa engleza, iar acum trebuia să își găsească o slujbă.
Am mers acolo zi de zi, trezindu-mă cu greu la ora cinci. Uneori eram atât de obosită că nu mă simțeam în stare să ies pe ușă. Mă simțeam depășită de tot ce mi se întâmpla. Mi se părea prea greu. Din momentul în care plecam, eram îngrijorată dacă se descurcă Ștefan, mă întrebam ce face singur acasă. Îl sunam de nenumărate ori. Uneori nu răspundea cu orele și făceam scenarii de coșmar cu ce i s-ar fi putut întâmpla. Luptam să rezist. Să iau trenul și să ajung la destinație întreagă. Într-o dimineață fusesem atât de obosită încât încercasem să îmi pun o pereche de cercei și aproape că-mi făcusem altă gaură în ureche. Am plecat cu urechea umflată, sângerând. Toată ziua mi-am tras părul peste obraz să nu observe nimeni.
Vecinii de deasupra au tot continuat cu petrecerile, așa că am chemat de două ori poliția ca să pot dormi. Altfel nu aș fi dormit. Ștefan nu ar fi dormit. Eram amândoi treji și am așteptat poliția. Am aflat că sunt deja evacuați de către proprietar, dar că au o perioadă de trei luni în care trebuie să-și găsească în altă parte. Polițiștii mi-au spus să documentez și să îi dau în judecată. Filmasem cu mobilul pe balcon ce se auzea de la ei.
Mergeam în fiecare zi la curs și cumva rezistam. Mă îndopam cu power-bar-uri pentru sportivi, beam nenumărate cafele, luam vitamine și consumam nenumărate pungi cu dulciuri. Sticle de cola după sticle de cola.
Din fericire profesoara de Business English avea același drum cu mine spre casă. Așa că pentru o vreme am considerat că am noroc. După ce s-a încheiat cursul ei nu a mai fost așa ușor pentru mine. Am luat autobuzul cu care făceam mai mult pe drum. Era plin de refugiații care aveau curs de integrare sau de engleză în aceeași clădire cu noi. Irakianul lua și el același autobuz spre casă și stăteam mereu unu lângă celălalt. Vorbeam. Tăceam. Într-o zi a adormit pe mine.
Timp de o lună de zile Maddy m-a lăsat la mine în oraș în drumul ei spre casă și așa ne-am cunoscut mai bine.
„Cărțile ar trebui să fie gratuite!“, mi-a spus într-o zi butonând la bordul mașinii.
Așa e, i-am spus.
Asculta audio-book-uri, avea unul pregătit pentru când mă dădeam eu jos. Mi-a povestit că era împreună cu soțul ei de paisprezece ani. Se căsătoriseră de șase. El era neamț. Ea lucrase ca profesoară în Brooklin la un moment dat și mi-a povestit ce probleme a avut acolo. O parte din copii din clasă făceau parte din găști periculoase care se luptau unele cu altele. Unii nu veneau la școală și îi aduna de prin internet café-uri. Le lăsa mesaje pe mobil să vină la școală. Îi fusese frică tot timpul să nu îi afle nimeni adresa. A spus că pe unul dintre cei periculoși a reușit să fie salvat. A spus asta cu mândrie.
„Cum îi merge băiatului tău în școală?“, m-a întrebat într-o zi.
„Nu bine“, i-am răspuns. „Repetă clasa și are note slabe cu toate acestea. Nu știm ce se întâmplă. Nu vorbește cu mine. Nu este comunicativ.“
„Dar profesorii ce părere au?“
„Ce pot spune profesorii? El este potrivit pentru gimnaziu, dar nu are nimeni nicio explicație pentru rezultatele lui slabe. Am crezut că dacă o să aibă colegi noi se va schimba totul. Că scăpând de cei vechi, totul se va schimba.“
„Dar de ce crezi că au fost colegii problema?“
„Mereu am crezut asta.“
„A spus el ceva?“
„Nu. El tace mâlc. Dar nu a fost acceptat de către ei, nu s-a integrat. A avut mereu conflicte cu ei. Cu toate acestea și anul acesta tot un outsider a devenit. Iar eu trebuie să îl ascult la lecții să fiu sigură că își învață. Să îl controlez în toate. Să caut pe la el prin camera teste cu note proaste ascunse prin cele mai ingenioase locuri. Nimic nu s-a schimbat.“
„Băieții se maturizează mai greu. Și soțul meu are o poveste asemănătoare. Nu a început să învețe decât când era deja mare. O să fie totul bine, nu îți fă probleme.“
Apoi am vorbit despre colegi, Robert o intriga cel mai tare. Nu am vrut să îi spun că ieșisem cu o seară înainte la o terasă și că îmi povestise că îi fusese aprobat un împrumut de treizeci de mii de euro cu șapte ani în urmă și că atunci când a primit banii tocmai îl părăsise nevasta așa că s-a dus și i-a jucat pe toți șa poker și i-a pierdut. Iar acum că și-a pierdut slujba de un an, este în insolvență privată. Fiu-său, care are doar un an și jumătate, plânge după el la despărțire. El îl are patru zile și fosta lui prietenă, mama copilului, trei zile. Că a carat lăzi într-un depozit. A vândut pantofi. Că a fost trimis aici, la acest curs, ca să nu-și piardă banii de șomer. Că nu vrea și nici nu mai e în stare să învețe. Că e un băutor înrăit și un pierde vară și un om distrus. Și un afemeiat. Că ține în telefonul lui mobil poze pornografice cu diverse femei.
Apoi ea îmi povestea despre cum a învățat japoneza și despre anii petrecuți în Japonia. Îmi povestea despre locuri îndepărtate, despre oameni și despre soțul ei, Matisse.
Yulia, rusoaica de la curs, era cu adevărat un pic nebună. Îi murise mama de scurt timp, iar ea punea asta pe seama faptului că o lăsase singură în Ucraina. Femeia făcuse infarct, iar Yulia era convinsă că din cauza ei. Îmi tot repeta că îi trebuie psiholog. Eu îi confirmam că îi trebuie psiholog. Uneori o întâlneam în tren. Sau plecam împreună spre magazine. Mă deranja că mă punea să plătesc cu cardul meu ca să ia puncte și pentru marfa pe care o cumpăram eu. Acest lucru pentru mine avea ceva prea meschin.
Dar toți din grup nu vorbeau despre altceva decât despre bani. Banii erau subiectul principal. Cât costă și ce anume costă. Cât costă aia, cât costă ailaltă. Prețurile la tot. Prețul vieții. Salarii, chirie, transport, bani. Lisa, o femeie de patruzeci cu trei băieți, nu primea niciun ban de la fostul ei soț pentru că îl înșelase. Doar copii primeau alocație, iar ei abia după ce îl târâse în tribunal pentru că nu le plătise niciun ban timp de un an. Apoi l-a târât în tribunal ca să îl poată da la gimnaziu pe băiatul cel mare. Fostul ei soț nu a vrut, că a spus că acela nu e copil de gimnaziu. Apoi l-a târât prin tribunal ca să îi lase mașina pe care el i-o cumpărase, ca ea să poată duce copii peste tot unde avea nevoie. La doctor și la prieteni și la cursuri. A vrut să îi plătească două mii de euro pe mașină, bani pe care i-a retras din asigurarea ei de viață, dar el a vrut mult mai mult pe acea rablă. Până la urmă tribunalul a hotărât că mașina i se cuvine ei. Iar ea vorbea de asemenea despre bani, cât costă să îi scoată o dată pe lună la o șaorma în oraș pe copii, anume douzeci și cinci de euro. Este scump, zicea ea, dar trebuie să îi scoți undeva. Băieții ei nu zburaseră niciodată cu avionul, ne-a zis. Aflase despre niște oferte către Mallorca. Dacă mergeai cu bagaj de mână, primeai aproape pe gratis locurile rămase neocupate. Ea era o femeie înaltă, cu picioare lungi, roșcată cu pistrui, păr lung. Arăta ca o femeie bogată și împlinită și cu o viață perfecta. Problema era când îi ascultai povestea. Zece ani stătuse acasă cu copii, apoi devenise din ce în ce mai nefericită, soțul ei nu dorise să audă de consiliere matrimonială, iar ea și-a luat un amant. I-a spus soțului în față. A venit sfârșitul. Ea își luase și o slujbă și a vrut să divorțeze. După un divorț amar, și-a pierdut slujba pentru că băieții ei erau mereu bolnavi și era singura care se ocupa de ei. Iubitul ei a dispărut. O nouă slujbă se lăsa așteptată, deși trimitea zeci de e-mailuri zilnic. Băieții abia îl vedeau pe tatăl lor. El își găsise altă iubită și nu avea timp.
Iar asta m-a făcut să mă gândesc la mine. Încă aveam cartea de credit pe care mi-o dăduse soțul meu, dar după aceea nu aveam idee ce avea să se întâmple. Din ce aveam să trăiesc. Cum aveam să mă descurc. Dacă îmi voi găsi slujbă, dacă voi fi în stare să o țin, și dacă mă voi descurca cu foarte puțini bani. Încercam să mă mențin optimistă. Să nu mă gândesc. Dar adevărul este că mi se făcuse brusc frică.

Apoi, la sfârșitul verii, Alessandro mi-a propus să mergem împreună undeva în vacanță.
Am fost imediat de acord. Am ales Bucureștiul, pentru că fiul meu nu trebuia încă să afle despre existența lui. Îi serveam iluzia că tatăl său se va întoarce. Că este doar temporară situația și totul va fi din nou bine, deși trecuse un an. Asta părea să îi dea o oarecare speranță. Familia va fi reparată, readusă în plină funcționalitate și vom fi ca înainte. În Bucureşti aveam posibilitatea să îl pasez rudelor, iar eu să petrec timp cu Alessandro.
Aşa că ne-am pus planul în aplicare.
Am făcut bagajul având ca destinaţie oraşul meu natal. Am împăturit hainele noi, pe care le cumpărasem pentru noua mea viață. Cea perfectă. Ireproşabilă.
Am luat avionul spre România cu câteva zile înaintea lui Alessandro. Ștefan se bucura, ca de obicei. Se simţea bine în Bucureşti. A citit sau a butonat pe Nintendo tot drumul. Avea un fetiş pentru mâncarea din avion încă de mic, aşa că i-am oferit şi porţia mea. Oricum eu trecusem la o cură de slăbire drastică şi slăbisem deja câteva kilograme. Ștefan trecuse clasa, dar slabe speranţe ca în următorul an să poată face faţă materiei din ce în mai grele. Eram conştientă de asta.
Am ajuns în fierbințeala din București și nu am simțit altceva decât pură bucurie. Orașul văzut din goana taxiului părea ușor schimbat, dar recognoscibil și promițător.
Totul a parcurs bine în zilele în care l-am aşteptat cu o nerăbdare extatică pe Alessandro, nimic nu a umbrit acea anticipare febrilă. M-am plimbat prin cartierul copilăriei mele, Drumul Taberei, m-am aşezat la o pizzerie la Piaţa Moghioroş, am fost în parcul restaurat, am mers în centru şi mi-am luat cărţi. Am stat la taclale cu rudele, cu vecinii, m-am întâlnit cu câteva persoane cunoscute prin intermediul internetului şi am avut conversaţii fascinante. Când m-am întâlnit cu o doamnă într-un restaurant din Cişmigiu, la altă masă stătea un fost profesor de-al meu din liceu şi nu am rezistat să nu merg la masă la el să-l salut. Acum el era în vârstă, trecuse foarte mult timp şi îmi fusese teamă că nu o să mă mai recunoască, dar el ştia exact cine sunt. Vechi amintiri mi s-au reîmprospătat deodată, îndepărtate, pline de soare și liniște, şi m-am simţit fericită.
Apoi a sosit.

Când l-am așteptat pe Alessandro în aeroport în București, era sfârșitul lui august. Era aglomerat, iar eu băusem multe beri. Trei, poate patru. Stăteam în sala de aşteptare din aeroport, ameţită nici eu nu mai ştiam de la ce, bere, arşiţă, de la el. Aveam o geantă voluminoasă pe umăr, care atârna greu. Stăteam printre oameni şi mă simţeam fericită. Poate un pic vulnerabilă, iar asta nu îmi plăcea deloc. În dreapta mea vorbea la telefon un tânăr cu nimic descriptibil în înfățisare și noi toți din jurul lui ascultam fără voie. Spunea cuiva că avionul de München aterizase şi apar primii călători. Zicea pe un ton afectat că se întorc fetiţele de la produs din Germania, că tocmai vede una şi arată ca o mătură. M-am uitat la cine se referă, era vorba de o femeie în jur de treizeci de ani care putea fi orice, putea avea orice meserie din lume. Eram conştientă de lipsa conceptului de spaţiu personal la conaţionalii mei şi de lipsa de respect pentru orice. Cinismul, sarcasmul, toată acea putreziciune interioară care acoperea sufletele ca modalitate de autoapărare. Ca iluzie de putere într-o țară a neputinței.
Purtam o bluză cu barete subţiri, neagră, cu câteva paiete negre pe piept şi o fustă kaki. În picioare aveam sandalele italieneşti cu un design simplu, fără toc.
Apoi l-am văzut. Ieşise printre ultimii. Se făcuse gol în jurul meu, murmurul de voci se potolise. Mai erau prezente încă vreo două sau trei persoane în afară de mine. O senzaţie caldă m-a cuprins, suma amintirilor noastre comune, a gesturilor făcute în timp, a încrederii câştigate cu greu de-o parte şi cealaltă a baricadei. Purta o pereche de pantaloni alb-crem şi o cămaşă albă, haine pe care le-a purtat aproape zilnic cât a stat în Bucureşti. Avea un singur bagaj, mare, negru, care lucea şi părea construit să reziste la bombardament.
După ce m-a îmbrăţişat câteva minute lungi, mi-a spus:
„Arăţi altfel în Bucureşti. Ochii îţi ard.”
„Crezi?”
 „Da. Categoric. Ai altă privire.”
Așa era, în București totul era altfel. Eu eram altfel și totul era schimbat. Lucrurile aveau altă valoare, altă semnificație. Apoi a început să vorbească.
„Știi, am stat în avion lângă o femeie care semăna foarte tare cu tine. Avea acelaşi chip şi chiar aceeaşi formă a corpului cu a ta. Am vorbit un pic cu ea, mi-a arătat biletul ei, era în tranzit, mergea la Cluj. Avea aceeaşi piele fină şi albă ca tine. A citit aproape tot timpul o carte în engleză: Dincolo de bine şi de rău. Aşa că trebuie să ai o geamănă despre care nu ştii nimic.”
Mi-am mutat geanta de pe un umăr pe celălalt, ca să am timp să găsesc un răspuns potrivit.
„Nu înţeleg de ce ai încerca să mă faci geloasă. Sunt cea mai de treabă femeie pe care o s-o întâlneşti vreodată.”
A râs.
„Aşa e”, a admis până la urmă, cu un aer vinovat.
Am comandat un taxi la automatul din incinta aeroportului, am luat bonul, apoi am ieşit în aburul fierbinte de august. Ne-am urcat în maşină şi am pornit spre hotel. Ne ţineam în tăcere mâna unul altuia pe bancheta din spate. Şoferul de taxi a început să vorbească şi nu s-a mai oprit. S-a certat singur, s-a contrazis, a degenerat în politică, fără să-şi dea seama că mie numele pe care le rostea nu-mi spuneau nimic, ori că bărbatul de lângă mine nici măcar nu înţelegea limba. Vorbea despre lucruri necunoscute mie cu o virulenţă care mă rănea, iar însoţitorul meu considera asta total deplasat. I se putea citi pe faţă. Era vorba despre faptul că aeroportul avea de gând să aducă alte taxiuri proprii şi să nu mai permită firmelor de taxi de până acum accesul în aeroport. Când am ajuns în dreptul bisericii Kretzulescu, am zărit un bărbat pe care îl cunoşteam. Nu-mi venea să cred că îl văd din pură întâmplare! Era însoţit de o femeie mai în vârstă şi părea foarte supărat. Păreau tocmai ieşiți dintr-o dispută, atârna în mod clar deasupra lor un nor negru. Atât am putut vedea din goana maşinii. Alessandro m-a întrebat din privire ce este.
„O să găseşti asta poate amuzant, dar tocmai l-am văzut pe bărbatul cu care ţi-am spus că semeni, atunci, prima oară, când ne-am întâlnit. Pe care ţi-am spus că l-am iubit.”
O expresie fioroasă a apărut pe faţa lui Alessandro ca un val, a creat câteva tensionări de muşchi, a modificat un pic colţurile gurii, apoi a dispărut de la suprafaţă. Mi-am dat seama că nu trebuia să îi mai amintesc de asta. Că acum era total nepotrivit. Dar greşeala era deja comisă.
Ca să destindă tensiunea din aer, a rostit cu autoritatea cu care făcea infinite liste şi clasifica lucruri:
„El a avut şansa lui cu tine, dacă a dat greş, acum sunt eu cel norocos.”
Am intrat în hotel şi ne-am îndreptat spre recepţie. Era un hotel mic lângă Cișmigiu. Renovat de curând, cu un bar la parter, din care tocmai se auzeau voci de petrecăreţi. Am trecut prin holul elegant, în culori deschise și marmură pe jos, iar oglinzile ne-au reflectat imaginea. Exaltarea de pe chipul meu m-a surprins. Nu aveam nici un act de identitate la mine, nu mă gândisem la asta, fusesem prea ocupată cu alte lucruri, absorbită de starea euforică, de fericirea aceea nesperată, de vară, de mulţumire, de soarele bucureştean. Da, privirea îmi ardea, cum bine observase Alessandro,  palmele îmi ardeau, gândurile îmi frigeau terminaţiile nervoase, iar felul în care m-a privit recepţionerul a trecut complet pe lângă mine. În lift, Alessandro m-a întrebat:
„Ai văzut cum te-a privit?”
„Da”, i-am spus. „A crezut că sunt prostituată.”
„Şi permiţi aşa ceva?”
„Taci. Nu băga astfel de lucruri în seamă. În România toate femeile sunt prostituate.”
„Ce vrei să spui?”
„Tranziţia spre democraţie și economie de piață. Nu are sens să vorbim despre asta.”
Am făcut semn din mână să nu se gândească prea mult la asta.
Când m-am întors cu fişa completată înapoi la recepţie şi tânărul mi-a văzut vârsta, rânjetul cu subînţeles i-a dispărut de pe faţă. Eram prea bătrână ca să fiu prostituată, în concepţia lui. Nu mai eram nici mahmură. Nu mai purtam bluza care-mi dezgolea umerii, ci o bluză albă cu flori în culori aprinse şi mâneci din dantelă. Şi nici urmă de zâmbet. Sau bunăvoinţă. Ochii mei, reci ca gheața. Expresia mea obişnuită.
Apartamentul era pe colț, cu vedere la bulevard. Parchet negru, două camere frumos mobilate, în limitele unui lanţ hotelier. Baia, modernă și elegantă. Alessandro a găsit însă în următoarele zile o mulţime de inconveniente şi motive de nemulțumire. A făcut o întreagă listă. Deodată au apărut o mulţime de probleme cu camera, care nu fuseseră uşor de depistat la prima vedere, iar el mi le-a arătat pe toate, dar mie mi-a plăcut acolo şi m-am întrebat de ce caută defecte unde nu e cazul. Era mult spaţiu şi puteam privi de la unul din micile balcoane spre o clădire unde lucrasem cândva, cu foarte multă vreme în urmă. Mi se părea incredibil să mă aflu acolo. În cele patru zile, am stat ore în şir privind în stradă. Chiar şi noaptea, mai ales noaptea. Mă ridicam din pat, dădeam perdeaua la o parte în timp ce Alessandro dormea. Mă uitam în jos, în stradă.
Mi-era bine. Mi-era foarte bine. Nu-mi venea să cred că mi-este atât de bine. Încetasem de mult să am contact cu binele. Nici nu mai ştiam ce e. Un punct la orizont. Un mister. Habar n-aveam. Nu mai ştiam. Ce putea fi? Ce însemna el?
Apoi s-a întâmplat că, într-una din zilele petrecute acolo cu Alessandro, dimineaţa însăși m-a cuprins în braţele sale. M-a învăluit într-o bunătate surprinzătoare. Ca şi cum aş fi fost deodată binevenită în univers. Aerul proaspăt al dimineţii venind dinspre ferestrele larg deschise împrăştia parfumuri de prin camere, acumulate peste noapte. Totul sănătos. Aşa cum trebuia. Electrizant. Motivant. Ca un sărut depus pe fruntea ta de către lume.
Deodată sinteza existenţei mele nu a mai fost durerea.

În prima seară, i-am propus să îi arăt un pic împrejurimile. Am ieşit din hotel ţinându-ne de mână şi am luat-o pe Calea Victoriei spre Ateneu. Am mers încet, fără să ne grăbim. L-am lăsat să îşi facă propria impresie. Îl înnebunisem deja cu o mulțime de instrucțiuni înainte de a veni în București. Îi făcusem rost de bani româneşti şi îi spusesem cât să plătească, cu bacşiş cu tot, pentru cursa de taxi până la hotel în cazul în care se întâmpla ceva iar eu nu mai puteam veni. Învăţase câteva cuvinte în română din proprie iniţiativă. Făcuse rost de o hartă a Bucureştiului, citise tot felul de broşuri. Era un călător experimentat.
„Am văzut toată lumea”, mi-a spus. „Nu-ţi fă griji pentru mine”.
Dar eu îmi făcusem griji mai ales pentru că nu era un oraş care să-mi fie indiferent.
Străzile erau pline de oameni când eu şi Alessandro ne-am făcut prima plimbare prin Bucureşti. Începuse să se însereze, iar în oraş avea loc un festival de muzică simfonică. Cu Alessandro de mână, în timpul primii ieşiri, m-am simţit mândră. Bucureşti, iată, acesta este Alessandro. Alessandro, acesta este Bucureştiul. Acum staţi faţă în faţă în sfârşit. O parte importantă din mine, trecutul şi acest bărbat, viitorul meu. Am simţit o emoţie care mă copleşea, o senzaţie de bine generală. Acelaşi lucru simţea şi el, sau cel puțin așa mi se părea. Am străbătut centrul în grabă. Eram dornici să petrecem restul zilei în cameră, doar noi doi. Ne-am oprit la Intercontinental să cumpărăm pateuri. Vânzătoarea era foarte veselă, plăcută şi politicoasă. Ca şi cum acel oraş îmi oferea ceea ce-mi doream, doar latura lui bună. Nu aveam chef să mergem la restaurant, iar Alessandro s-a arătat de acord. Cumva am ajuns din nou la Sala Palatului şi ne-am aşezat să mâncăm ce cumpărasem. Era semi-întuneric. Când s-a ridicat să plecăm, mi-a zis să mai aştept puţin. L-am întrebat de ce. Ne sărutasem îndelung. Apoi am văzut de ce. I-am dat punga în care mai rămăseseră nişte pateuri să şi-o ţină în dreptul şalelor.
„Mă faci de râs în public”, i-am spus zâmbind.
„Asta eşti tu, mă faci să pierd controlul. Chiar și de la distanță, când mă gândesc la tine se întâmplă asta. Cred că ai o putere telepatică”, m-a contrazis el încurcat.
În acel moment am gândit că mulţi se întorc poate în oraşul natal bogaţi, cu succes în carieră, sau faimoşi, eu m-am întors cu italian de mână. Şi culmea, eram îngrozitor de mândră de el, mă simţeam mândră cu el de mână, mi se părea cea mai frumoasă realizare. Voiam să mă laud cu el la toată lumea. Cea mai incredibilă şi mai impresionantă realizare pentru mine. Aceea de a fi inspirat iubire.
A doua zi i-am adus sarmale şi vin românesc de acasă. A mâncat sarmalele, vinul doar l-a gustat. Din asta mi-am dat seama că nu i-a plăcut. I-am cumpărat altul, dar nici acela nu i-a întrunit standardele. Nu a exprimat asta verbal. Ci doar am presupus din faptul că nu l-a băut. Prima sticla de vin îmi fusese făcută cadou de către o rudă. Fusesem la ea după ce terminasem de semnat nişte acte la notar înainte de a veni Alessandro în Bucureşti, iar eu văzând colecţia de vinuri din sufragerie, am cerut o recomandare pentru un vin bun românesc. Iar această rudă m-a întrebat ce beau de obicei. I-am spus că îmi place Cabernetul Sauvignon, iar ea a deschis vitrina şi a scos de acolo acea sticlă. Le ţinea oricum de frumuseţe, soţul ei, fost băutor, acum foarte bolnav din cauza aceasta, nu făcea nimic cu el. Doar le privea. Din păcate vinul nu a avut succesul scontat. Credeam că îl voi convinge că vinurile româneşti sunt bune. Ţineam morţiş să îl conving că ceva românesc e neapărat bun. Iar el mi-a zis, înduioşat de efortul meu:
„Tu eşti lucrul românesc bun”.
Aşa că m-am gândit că până la urmă l-am convins cu ceva. Am dat pe gât paharul lui. Vinul mi-a inundat stomacul şi a devenit parte din corpul meu, iar el l-a sorbit de pe buzele mele şi de pe pielea mea şi a sorbit tot Bucureştiul în acest fel, acceptându-l.
„Mama a fost profesoară de istorie”, mi-a spus. „Tatăl meu a murit într-un accident de mașină când aveam nouă ani.”
L-am privit, cu paharul de vin plin din nou.
„Mama a fost foarte severă. Eu nu m-am înţeles niciodată prea bine cu ea. Deşi am fost copilul cel bun. Fratele meu, mai mic cu trei ani, a făcut toate tâmpeniile posibile. Cu toate acestea el a fost şi atunci şi a rămas şi în ziua de azi într-o relaţie cu mult mai apropiată cu ea.”
„Cum îl cheamă pe fratele tău?”
„Lorenzo.”
„Ce tâmpenii putea să facă un copil?”
„Oh… Nici nu ştiu cum să îţi povestesc. Era un copil problemă. Bătea pe toată lumea, era neascultător. Invăţa prost. Chiulea de la ore. Odată a dat cu piciorul într-un profesor. La adolescenţă şi-a lăsat părul lung şi se îmbrăca doar în negru. Era foarte violent. O dată şi-a bătut un prieten până l-a băgat în spital în stare gravă. Noroc că era copilul unor prieteni de familie şi s-a rezolvat fără poliţie.”
„Fratele tău chiar a fost un băiat rău!”
„Da, a fost. Dar mama l-a iubit pe el mai mult.”
„Făcea o diferenţă atât de mare încât să-ţi dai seama?”
„Da. O dată fratele meu a furat o motocicletă. Altădată a furat maşina poliţiei. A făcut toate tâmpeniile posibile, așa cum ți-am spus. A avut o mulţime de iubite, a intrat în multe belele. A umblat cu gaşca greşită. Probabil că a băgat în el toate drogurile posibile. Când îl apucau nervii, distrugea totul prin casă.”
„Şi ce face fratele tău în ziua de azi?”
„S-a linişit. S-a tuns. A început să se îmbrace normal. A studiat. Acum este manager într-o multinaţională în Elveţia. Îi merge foarte bine. Cum avem ocazia, ne vedem. Merg des la el. Sau ne întâlnim în Italia, acasă la mama. Ne înţelegem foarte bine.”
Apoi mi-a povestit pe îndelete despre Lili, pisica cea albă a mamei sale. Despre cât de mofturoasă este la pretendenţi şi cum nu s-a găsit niciodată un motan destul de bun ca să facă măcar o serie de pui. Cât de îngâmfată şi de nesuferită era. Faptul că eu aveam în mână un pahar de vin românesc, i-a dat apoi ocazia lui Alessandro să îmi explice pe îndelete fiecare soi în parte, ce gust are vinul când via este pe partea de sud, şi ce gust are fiecare vin făcut din struguri culeşi în perioade diferite a maturării strugurelui. Din diverse părți ale lumii.
Camera de hotel, cu aer condiţionat, nu ne-a rupt complet de lumea de afară. Am evitat să călătorim cu taxiul, pentru că mereu avea loc un moment stânjenitor, iar când coboram, Alessandro mă întreba ce a povestit tot drumul taximetristul, iar eu trebuia să îi spun că a înfrânt cancerul, a supraviețuit unui divorț, că mi-a povestit viaţa lui de la cap la coadă, că hârtia pe care mi-a arătat-o era diploma lui cum că a lucrat pe vremea lui Ceauşescu într-un un lanţ hotelier ca bucătar şi că era foarte mândru de asta. Acel taximetrist mă întrebase de mai multe ori obsesiv: „Ştii cine sunt eu? Ştii cine sunt eu?” L-am lăudat pentru aşa o realizare în viaţă, i-am urat mult curaj pe mai departe, i-am făcut câteva complimente pentru cât de tânăr arată, deşi eram de o vârstă destul de apropiată, poate el era cu zece ani mai în vîrstă, iar el mă lua drept mult mai tânără. Alessandro tăcea.
Dar mai ales după incidentul cu alt taximetrist. Dorisem să îl duc în Parcul Carol. Ne-am urcat la Unirii într-un taxi. Şoferul m-a întrebat de când nu am mai fost acolo, iar eu i-am spus că de foarte multă vreme. Îl auzise deja pe Alessandro vorbind cu mine în engleză pe stradă. Iar el m-a întrebat: „De cât, mai exact?” Iar eu i-am spus: „De cincisprezece ani, probabil.” Apoi s-a pus pe condus într-un mod foarte nervos. Îi urmăream gesturile repezi, atinse de electricitate, nefireşti, îl vedeam cum se uită pe stradă în dreapta şi stângă cu ochii ieşiţi din orbite. Simţeam tensiunea din trupul lui lung, descărnat. Mi-am amintit de cuvintele altui taximetrist care îmi povestise despre meseria lui, cum este, cum merge, cum a ajuns el implicat în asta, şi despre alţi colegi taximetrişti şi îmi spusese că foarte mulţi sunt pe droguri. Mă obișnuisem ca fiecare om pe care-l întâlneam în București să aibă o poveste lugubră de spus. În care se simțea sfârșitul lumii, disperarea și putreziciunea. Privirea fatalistă asupra a tot. Dar deodată mi-am dat seama că asta cu taximetriștii pe droguri nu era neadevărată.
„Era sub influenţa a ceva”, a zis Alessandro când am coborât, deşi ne înţelesesem deja din priviri pe bancheta din spate.
„Da”, i-am spus. „Iar acesta nu este Parcul Carol, este Parcul Titan”.
„Cum?!”
„Da, lasă, nu te gândi. Nu are nicio importanţă.”
Apoi am intrat în parc şi l-am străbătut de la un capăt la altul. Era vară, cald, ne ţineam de mână. Parcul fusese renovat complet. Nu mai era cum îl ştiam, chiar dacă fusesem foarte rar în această zonă a oraşului și aveam doar amintiri foarte vagi. Pe lângă noi au trecut două lucrătoare din parc vorbind tare despre bărbaţii lor, adunând gunoaie şi măturând. Când ne-au prins din urmă pe o altă bancă, a trebuit să ridicăm picioarele și să le lăsăm să măture sub noi. A părut o surpriză pentru Alessandro, sau am ştiut eu că e, pentru că el nu-şi exteriorizează trăirile în modul în care s-ar aştepta cineva. Chiar dacă era italian. El era un italian introvertit. Un altfel de italian, atipic. A scos un râs scurt, pe care și l-a înfrânt.
De pe o altă bancă unde ne-am oprit, am sunat la un restaurant pe care îl ştiam de pe facebook, dar nu răspundea nimeni. Atunci am intrat în contul meu de facebook şi l-am abordat pe un bărbat care lucra acolo. Mi-a răspuns imediat şi mi-a rezervat o masă pentru două persoane în acea seară. Restaurantul era în apropierea facultății mele, pe o stradă pe care eu o străbătusem de miliarde de ori. Poate din cauza asta îl și alesesem, dar mai ales știind că acel bărbat va avea o grijă specială pentru mine și n-o să fac nicio intoxicație, cu atât mai puțin Alessandro, ceea ce s-a dovedit absolut adevărat. Străbătusem cândva acea stradă dintr-un capăt în altul și invers, în diverse stări mentale, în diverse ținute vestimentare, de la punk la rock, la hippie și spre sfârșit îmbrăcată ca o doamnă. După revoluție, pentru noi se condensaseră toate perioadele posibile prin care restul lumii trecuse în perioade foarte lungi de timp. Experimentasem o istorie comprimată a restului lumii și nu întrutotul corectă în conținut, fără a reflecta realitatea acelor curente, ori înțelegându-le pe deplin sensul. Apoi renunțasem la tot.
Când am ajuns la restaurant, după un concert al lui Mircea Tiberian la o terasă în aer liber, bărbatul de pe facebook, cel care îmi făcuse rezervarea, a dat mâna cu mine în faţa barului, privindu-mă urât. Nu şi-a găsit cuvintele să schimbe câteva politețuri. Părea surprins neplăcut de întâlnire. Era ras în cap, slab, cu umeri laţi şi şolduri înguste. Atrăgător, dar mi-am spus că trebuie să îl scot cât mai repede din prietenii de pe facebook, ceea ce am și făcut la o lună după aceea.
Masa noastră se afla la intrarea în restaurant, lângă zidul clădirii, o masă mică pentru două persoane. Restaurantul era plin. Era un restaurant mic, cu specific franţuzesc. Avea o curte mică. O clădire veche, o mică vilă îmbătrânită în fundul unei curți. Mesele erau luminate doar de lumânările de pe ele, iar atmosfera aceasta intimă era accentuată de şansonetele franţuzeşti din fundal. Vocile se ridicau plăcut, ici şi colo. Vizavi stăteau la masă doi bărbaţi care vorbeau în engleză. Unul în vârstă, obez, care după accent părea australian, şi un tânăr îmbrăcat foarte modern, cu un fel ostentativ de a fi. Subțire, nervos, afectat. Îşi verifica telefonul mobil regulat. Părea un gest sub presiunea unui impuls obsesiv.
Purtam o rochie neagră. Fără mâneci. Deasupra sânilor avea un caro mare decupat în stofă, deși croiala ajungea până sub gât. O combinație de clasic, sobru, cu o atingere de provocare. Lui Alessandro i-a plăcut foarte mult acea rochie.
„Nu mi-ai spus niciodată dacă îți place noul meu tatuaj.”
Mi-a atins cu degetele umărul. Avusesem acolo un tatuaj făcut cu foarte multă vreme în urmă, dar se ştersese şi nu fusese unul grozav de la bun început. Îl regretasem din prima clipă. Aşa că îmi făcusem altul peste, undeva în München. Mă gândisem foarte mult ce mi-aş putea tatua peste tatuajul vechi, ceva care de data aceasta să mă reprezinte.
„O lalea neagră… Tu ești o lalea neagră! Cu un suflet întunecat, moale. Delicată, incredibil de frumoasă atunci când te dezvălui cuiva în intimitate.”
Am zâmbit. I-am prins mâna şi i-am sărutat degetele.
A comandat un vin franţuzesc. Am vorbit în timp ce aşteptam să ni-l aducă, ţinându-ne de mână peste masă. Apoi ne-a despărţit chelneriţa, când a aşezat sticla între noi. Ne-a așezat fiecăruia un pahar în faţă. A dărâmat sticla cu gesturile ei stângace, vărsând vin scump peste tăblie. Masa a fost inundată de lichidul roşu închis, ca sângele. Mi s-a scurs în poală. S-a scuzat. M-am temut pentru o clipă de Alessandro, dar el s-a abţinut, apoi am mâncat peşte şi linte şi am băut vinul. Am vorbit lung şi pe îndelete, Eram euforică de la toată această combinaţie, mâna lui pe antebraţul meu, mângâind uşor cu vârfurile degetelor pielea de acolo. Propriile cuvinte explodând uşor în aer, spunându-i lui Alessandro totul despre Bucureşti, despre cum am trăit aici, despre locurile din jur, despre cum le-am văzut eu, despre oameni, despre foștii mei prieteni de aici, despre foștii colegi, despre profesori şi despre cum era pe vremuri. Despre tot. Până când la un moment dat am pierdut controlul sub atingerea buricelor degetelor lui şi am scos un mic ţipăt.
Ştia că aşa îmi produce un orgasm, i-am spus pe drumul înapoi spre hotel, după douăsprezece noaptea, singuri pe stradă, după ce el mă terorizase toată seara că cei prezenți pe terasă s-au răsucit spre mine. Cu oroare, i-am amintit de filmul „When Sally met Harry”, doar că eu nu simulasem nimic, iar el mi-a spus: N-ai văzut că ne-a ocolit după aia chelneriţa şi nu a mai avut curajul să vină la masa noastră? N-ai văzut cum ne-au privit toţi? Cum ne-a privit prietenul tău de pe facebook? Iar eu am avut o mică prăbuşire într-o prăpastie din interiorul meu care se căsca din timp în timp, dar el m-a lipit de un perete în plină stradă şi m-a sărutat cu patimă, atingându-mi înfometat trupul, şoptindu-mi, fericit că mă poate absolvi de o suferinţă, chiar dacă cel care o provocase fusese tot el:
„Calmează-te, calmează-te, nu ne-a privit nimeni. Nimeni nu ştie ce s-a întâmplat. Nimeni nu ştie nimic despre noi.”
Când ne-am trezit, ne-am dus în Cişmigiu. Am dat o raită prin Centrul Vechi. Mi-a făcut poză lângă afişul cu Vlad Ţepeş de la Curtea Domnească susţinând că semăn perfect cu el şi aş putea trece drept fiica lui. Mai târziu, am făcut cumpărături în Mega Image-ul de pe Dorobanți. Seara am fost la un concert la Atheneu. I-am întâlni pe stradă pe câţiva dintre prietenii de pe facebook, cu unii am vorbit. Lumea era mică în Bucureşti. L-am văzut pe Marius Manole coborând de pe o bicicletă pe Calea Victoriei. Pe Gigi Căciuleanu venind din sens invers la Sala Palatului. M-a privit în ochi pentru o clipă.
Fiul meu a fost mulţumit de şederea noastră acolo. Rudele mele l-au plimbat prin parc, l-au lăsat să mănânce cât de multe dulciuri a vrut, să bea toate sucurile din lume, să facă ce vrea, când vrea. Ştiam asta, dar ştiam de asemenea că o perioadă de libertate totală îi va face bine. Cât am stat în Bucureşti, două săptămâni, probabil că nu a făcut decât un singur duş. Pe dinţi probabil că nu s-a spălat nici măcar o dată. A umblat în haine împuţite şi pătate, s-a trezit la prânz şi s-a culcat mult după miezul nopţii. S-a uitat la tot ce a vrut la televizor şi a jucat pe Nintendo cât a dorit. O dată l-am zărit în treacăt băgând mâna într-o farfurie cu mâncare pentru că îi era lene să meargă să-şi ia o lingură și ducând-o la gură. Sosul i se scurgea până la cot. Mai multe nu am dorit să ştiu. Am fost întrebată de ce nu obişnuieşte să tragă apa după el la baie. Exasperată, am răspuns că obişnuieşte. Patul lui era nefăcut şi plin de ambalaje de dulciuri, firmituri şi haine. Pisicile dormeau toate la el în pat. Se adunaseră vreo cinci. Una era din vecini.

Apoi ne-am întors.
Uşa mi-a fost deschisă de către soţul meu. Am rămas în prag, fără să ştiu cum să reacţionez. Rămăsesem cu cheia în mână, împietrită în gestul prin care doream să o introduc în broască. Am privit înăuntru, holul era spălat şi liber de lucrurile pe care le abandonasem eu în grabă acolo la plecare. Trebuie să fi fost deja în casă de câteva zile ca să fi avut timp să facă curat.
„Ce cauţi aici?”, l-am întrebat când mi-a revenit graiul. Vocea mea suna spart.
„M-am întors”, a spus simplu, în timp ce-l îmbrăţişa pe băiatul nostru.
Nu am ştiut ce să fac. Mă simţeam paralizată de gânduri haotice. Mai întâi de toate mi-a venit să mă răsucesc pe călcâie şi să fug. Ştiam că aşa ceva nu era însă posibil. L-am privit lung încercând să înţeleg ceva din toate acestea. Uitasem cât de frumos este. Chipul lui alb, cu părul lucios, moale şi negru, silueta lui înaltă. M-a izbit frumuseţea lui. Cumva a răscolit ceva în mine care se chinuia să moară. Apoi mi-a venit un singur nume în minte: Alessandro.
Am intrat în casă, trăgând după mine valiza. Mi-a luat-o şi a aşezat-o lângă perete.
El și cu fiul meu au intrat în sufragerie vorbind tare. Fiu-meu părea isteric. Urla efectiv. Povestea despre Bucureşti cu entuziasm. Era roşu la faţă.
„Am dormit cu trei pisici în pat!”, urla. „Una la picioare, una pe piept şi una la cap! Păcat, tata, că n-ai fost şi tu acolo! Mi-a fost dor de tine! Am fost şi la Antipa! Aveau o colecţie de fluturi vii!”
Aşa este, fusesem şi eu cu Alessandro la acea colecţie. Intrai într-un cort în care fluturii zburau liberi peste tot. Se aşezau pe tine în voie. Fluturi mari, incredibili. Am stat acolo mult timp, sărutându-ne. Fluturii zburau pe lângă noi în toate direcţiile, izbindu-se de existenţa noastră. Imaginea asta mi-a împlântat un cuţit în inimă.
Apoi fiu-meu s-a întors spre mine, s-a repezit să mă îmbrăţişeze şi să mă pupe şi mi-a zis urlând în continuare:
„Mi-ai spus că se întoarce! Uite că s-a întors! Mi-ai promis şi aşa a fost! Eşti cea mai bună mamă din lume!”
Mă privea cu recunoştinţă. Avea lacrimi în ochi.
M-am dezbrăcat, am făcut un duş şi m-am aşezat la masă cu ei. Soţul meu gătise câteva feluri speciale de mâncare şi decorase masa frumos. Pe masă era o vază cu trandafiri roşii. Mereu cumpăra flori şi le aranja de unul singur în glastră cu grijă. Încă vorbeau despre Bucureşti. Pe mine mă aştepta un pahar de vin roşu umplut până la jumătate. Santa Cristina, vinul meu preferat. Probabil că sunase în Bucureşti la rudele mele să afle când ne întoarcem.
„Nu ştiu unde a fost mama, a lipsit tot timpul!”
Soţul meu s-a întors spre mine. Mă simţeam indignată că îmi cere socoteală.
„M-am întâlnit cu diverse prietene”, am zis fără să-mi pierd cumpătul, întrebându-mă când ar fi momentul potrivit să îi spun. Dacă fiul meu s-ar fi dus la el în cameră, probabil că atunci, în acel moment, era cel mai bine să îl anunţ că nu mai avea ce căuta la mine în viaţă. Că nu mai era binevenit, că altcineva îi luase locul. Că nu mai exista drum de întors, era prea târziu, totul se terminase. Simţeam şi o satifacţie ascunsă gândindu-mă ce reacţie ar avea când i-aş spune despre cine este vorba. Să-i spun, iubitule, ai plecat, ai ales. Şi nu numai atât, mi-ai făcut cel mai frumos cadou. Am găsit pe cineva cu care mă potrivesc perfect din toate punctele de vedere. Gândim la fel despre toate. Suntem fantastici împreună şi am creat în Bucureşti amintiri care ne vor rămâne pentru toată viaţa în memorie. Crezi că poţi să pleci şi să te întorci când vrei? Ai idee ce ai făcut prin plecarea ta? M-ai făcut fericită.
Dar în timp ce mâncam şi îl priveam pe fiul meu, fericit pentru prima oară în ani de zile, cu o expresie de fericire complet nebunească pe chip, ceva în mine a început să cedeze. O parte a minţii mele a devenit confuză şi debusolată. E tatăl lui, la urma urmei. Ce drept am eu să îi iau asta?, m-am întrebat. Ceva în mine, o voce mică, mi-a şoptit: Lasă-l să se bucure! Nu-l distruge! Lasă-l cu tatăl lui... Iar în acel moment am înţeles şi m-am simţit sfâşiată în două. M-a năpădit un dor cumplit de Alessandro cu forţa unei materialităţi fizice, ca un uragan care mă lua pe sus. Mi-a venit să izbucnesc în plâns. Să încep să urlu. Să mă fac ghem pe jos şi să gem.
De ce se întorsese? De ce nu reuşise acea femeie să-l ţină odată ce l-a vrut? Ce făcuse greşit? Ori se întorsese pentru copil? Mi-am făcut calculul rapid că mai am 7 ani de suportat până la majoratul copilului. Șapte ani. Eram în stare să rezist? Mi-am privit soţul. Calm, perfect echilibrat, ca şi cum nimic nu se întâmplase, era doar o zi obişnuită din viaţa unei familii obişnuite. Te urăsc, i-am şoptit în minte. Te urăsc…
Mi-au trecut secvenţe din nopţile petrecute împreună cu Alessandro în Bucureşti, pe atunci fără să ştiu că acelea sunt singurele nopţi comune ale noastre, când ne-am putut îmbrăţişa şi sta aşa ore în şir. În care ne-am putut mângâia unul altuia trupurile în voie, ne-am putut simţi bine în întuneric, întinşi pe un pat şi acestea aveau să fie singurele nopţi de normalitate între noi. La gândul acesta simţeam disperare pură. Nu se putea termina aşa! Nu era posibil! Nu mi se putea întâmpla mie! Ce aveam să fac acum? Aveam să îl părăsesc pe Alessandro? Aveam să ne continuăm relaţia? Cum? Ilicit? Aveam să ne întâlnim pe ascuns? Aveam să ducem o viaţă de criminali? Soţul meu avea să-şi ceară drepturile matrimoniale? Iar eu ce aveam să fac? Nu aveam altă soluţie decât să îi spun. Numai gândul să mă atingă din nou mă făcea să turbez de furie.
Toate aceste gânduri îmi treceau prin minte lăsând dâre de sânge, săpând răni.
M-am ridicat, am spus că mă doare foarte tare capul şi m-am băgat în pat.
Nu puteam dormi, le auzeam vocile.
Am luat telefonul şi i-am scris un SMS:
„S-a întors.”
„Ştiu”, a venit răspunsul peste câteva minute.
„De unde știi?“
„Nu contează.“
„Ce facem acum?”
„Trebuie să divorțezi.”
„Bine.”
Apoi am adormit. Dar apoi a început petrecerea la etajul de deasupra. Studenţii aveau prieteni în vizită. O noapte de nesomn era o povară pe care nu o mai puteam duce. Plus că băiatul avea şcoală a doua zi şi nu se putea odihni. Aşa că m-am strecurat afară în noapte aşa cum eram, în pijama, având grijă ca nimeni din casă să nu-şi dea seama ce fac. Era rece şi întuneric. Nici ţipenie prin jur. Am privit geamurile cu o privire razantă şi erau neluminate. Doar la vecinii de deasupra lumina şi muzica răbufneau pe afară. Dar mă întrebam dacă vecinii puteau dormi în condiţiile acelea şi dacă nu cumva vreunul mă privea din întuneric chiar în acel moment. Dacă mă vedea, avea să mă toarne? În parcarea din faţa clădirii, printre maşinile celor care locuiau în clădirea noastră şi nu aveau loc în parcarea subterană, era şi dubiţa albastru închis a vecinilor. M-am apropiat şi le-am tăiat roţile cu un cuțit.

Au trecut câteva săptămâni, iar eu tot nu reuşisem să îi spun soţului meu nimic. Nu găsisem momentul potrivit niciodată. În pat, seara, fiecare pe partea lui, se lăsa o tăcere mormântală până adormeam amândoi, dar totul rămânea nespus. Mă simţeam paralizată. Mută. Băiatul îşi făcea lecţiile din proprie iniţiativă, peste zi îl auzeam învăţând în cameră la el. Era foarte bine dispus şi trăncănea neîntrerupt. Devenise clar că el crezuse că tata plecase de acasă din cauza lui, iar acum făcea tot ce îi stătea în putinţă să îl facă să stea. Iar asta mă reducea pe mine la tăcere. S-au apucat să zugrăvească împreună camera lui şi să aşeze mobila altfel. Îi auzeam trăncănind în timp ce zugrăveau. Aleseseră un verde deschis, care dădea un aer plăcut încăperii. Părea un nou început. Exista această atmosferă festivă care pe mine mă distrugea.
Aşa că au început întâlnirile ilicite cu Alessandro. Pe ascuns, pe fugă, cu stres. El cerându-mi de fiecare dată să divorţez. Amintindu-mi de tot ce era frumos între noi, de sentimentele lui. Dacă aveam dubii, nici măcar nu trebuia să locuiesc cu el, soţul meu era obligat prin lege să mă întreţină. Eu puteam locui undeva singură până aveam să ne cunoaştem foarte bine. Am ţinut-o tot aşa încă o jumătate de an. Eu terminasem cursul de management, dar nu reușisem să-mi găsesc nicio slujbă.
De câteva ori chiar a venit la mine acasă. A vărsat din greşeală paharul cu vin pe mobilă şi parchet şi am stat în patru labe să şterg, dar tot au rămas nişte pete, vinul intrase cumva adânc. Crezi că soţul tău va observa?, m-a întrebat. Nu ştiu. Nu cred. Dacă observă îi voi spune că eu am vărsat. Nu este o problemă.
Întâlnirile dintre noi erau intense, pasionale, pline de declaraţii şi vorbe frumoase. Alessandro vorbea de multe ori în italiană, deși eu nu înțelegeam această limbă, şi puteam să îmi dau seama că vorbeşte despre cât de frumoasă sunt, cât de mult mă iubeşte, și cum sunt a lui. Că sunt perfectă pentru el. Despărţirile erau şi mai teribile decât revederile, nu ne venea să ne luăm mâinile unul de pe celălalt. Gura de pe gura celuilalt, îmbrăţişarea, înlănţuirea noastră se lăsa de fiecare dată o ruptură insuportabilă şi plângeam când pleca. Era insuportabil.
Fiul meu lua note din ce în ce mai bune. Când m-am dus la şcoală să mă interesez, pentru prima oară am auzit numai laude. Se înţelegea foarte bine cu colegii, era activ în timpul orei, era atent, totul mergea ca pe roate. La foarte multe materii avea nota maximă. Asta nu se întâmplase niciodată în trecut.
Într-una din întâlnirile noastre, după ce ne iubisem cu disperare, Alessandro mi-a reamintit a mia oară de planul meu de a divorţa. Atunci, m-am hotărât să vorbesc.
„Eu şi cu soţul meu ne-am căsătorit din dragoste”, i-am spus. „Eram foarte tineri. Eu eram prima lui femeie.”
Am făcut o pauză ca să sorb din cupa de vin. Ne cunoşteam deja de ceva timp şi probabil că-şi imagina că ştie totul despre mine şi avea să-l şocheze ce aveam să-i spun, sau să-i schimbe părerea despre persoana mea. Poate avea să-şi piardă încrederea în mine știind că i/am ascuns așa ceva atâta vreme. Asta ar fi fost ceva teribil. Dar nu mai puteam amâna.
El stătea întins lângă mine, gol. Era insuportabil să-l privesc. Cunoșteam greutatea a ceea ce aveam să îi zic.
„Eram foarte îndrăgostiţi şi am vrut să întemeiem o familie imediat. Dar eu nu rămâneam însărcinată. A trecut un an, aşa că ne-am hotărât să facem investigaţii medicale. Ele au arătat că totul era în ordine cu mine, iar problema era la el. Cu fertilizare în vitro problema putea fi rezolvată fără discuţie. Ne-am mutat în Germania şi am făcut aici două fertilizări in vitro. A fost un proces dureros fizic, iar sufleteşte ucigător. Eu mi-am injectat hormoni, am trecut prin diverse proceduri. Am rămas în ambele dăţi însărcinată, ca peste o lună sau două să pierd sarcina. Medicul mi-a spus că aceasta arată foarte clar că eu nu am nicio problemă. Mi-a zis că sperma soţului meu nu este de calitate, materialul genetic nu este bun.”
Mi-am privit paharul gol din mână. Am apucat sticla şi mi-am turnat din nou. Ca de obicei, el se ocupase să avem din belşug cel mai bun vin italian. Aştepta să continui. Mă privea fără expresie, simţea că povestesc ceva care o să schimbe totul între noi. O încordare în trupul lui anunţa că e pregătit.
„Ne doream atât de tare un copil, încât m-am gândit să rezolv problema pe cont propriu. Îl mai ţii minte pe bărbatul pe care l-am văzut în Bucureşti la biserica Kretzulescu? Ei bine, el era unul din amicii mei pe vremea aceea. M-am dus în Bucureşti cu o treabă şi l-am sunat. Ne-am întâlnit, am băut ceva împreună, apoi când am ieşit, i-am luat mâna într-a mea. De fapt şi-o ţinea în buzunar, pentru că era iarnă şi frig, iar eu mi-am băgat mâna în buzunar la el. Acolo ni s-au întâlnit mâinile. Ne-am dus la el.”
Am făcut o pauză să iau o gură din vin.
„Soţul tău nu este tatăl băiatului?”, m-a întrebat.
„Exact.”
Am aşteptat să mai spună ceva. Dar nu a mai rostit nici un cuvânt. Doar mă privea cu o expresie neutră.
„Problema a fost că după aceea eu am rămas agăţată emoţional de acel bărbat. Îmi iubeam încă soţul, dar nu-l puteam uita nici pe tatăl copilului meu. Nu-l puteam uita sub nicio formă. Am păstrat corespondenţa câţiva ani de zile. Ani în care, scriindu-ne, am devenit foarte apropiaţi, atât de apropiaţi şi de intimi încât sufletele noastre au devenit de neseparat. Dragostea pentru soţul meu se diminuase, dar nu dispăruse complet. Abia când acel prieten al meu a dispărut complet din viaţa mea, eu am avut o cădere nervoasă totală, aproape că mi-am pierdut minţile şi am încetat să iubesc pe cineva sau ceva pe lumea asta. Și cel mai puțin pe mine.”
„Soţul tău ştie că nu este băiatul lui?”
„Nu.”
Am privit în gol pe geam. Era o zi cenuşie de iarnă. Îmi amintea de ziua în care mă întâlnisem cu acel prieten din Bucureşti. Parcă fusese ieri.
„Mi-am pierdut minţile când a încetat să îmi mai scrie. Am continuat să îi scriu eu. I-am scris şi cinci zeci de mailuri pe zi. În unele îl imploram să mă iubească, să mă cheme la el, în altele îl înjuram, într-unul l-am ameninţat cu moartea. Ba cred că într-o duzină de e-mailuri, nu doar într-unul. Starea mea s-a deteriorat încet şi sigur. Intimitatea dintre mine şi soţul meu nu mai era posibilă. Durerea despărţirii de celălalt bărbat era aşa de mare încât mă prăbuşisem într-o depresie neagră în care nu mai eram funcţională. În nici un fel nu mai eram funcţională. Nu mai funcţionam şi atât. Soţul meu nu-şi dădea seama ce se întâmplă. Nu eram în stare să îi spun. Nu îi puteam spune: iubesc alt bărbat. Vreau să fiu cu el. Dar trebuie să fi simţit ceva. De multe ori am urlat „Nu!” în timpul tentativelor noastre de a fi intimi unul cu celălalt, iar el s-a retras. Dar de cele mai multe ori n-am zis nici pâs. Era o durere fizică insuportabilă, o silă faţă de mine şi o silă enormă faţă de el. Un fel de pedeapsă pe care mi-o aplicam singură. Mă lăsam torturată. Simţeam că merit asta. Durerea aceea fizică, rănile din interiorul corpului mei de după. Durere. Nu înţelegeam de ce nu se opreşte din a-mi cere asta când vedea că nu sunt excitată deloc, dar nici nu eram în stare să îi spun de ce nu vreau. Nu înţelegeam cum de omite să vadă că se întâmplă ceva grav cu mine. Că ceva profund îngrozitor se întâmplă cu mine, iar el nu este acolo să mă salveze, nu, nicidecum, ci este acolo drept călău, rol pe care eu i-l făcusem cadou. Copilul era în cealaltă cameră dormind, avea un tată, iar mama îşi pierduse minţile. Aveam nevoie de rău şi răul mă scufunda și mai tare în nebunie. Nu mă simţeam în stare să plec, să trăiesc singură, să am grijă de mine, ceea ce de fapt ar fi trebuit să fac, nu mă mai simţeam în controlul propriei vieţi sau a propriei persoane. Ar fi trebuit să fiu închisă într-o clinică de psihiatrie.”
Alessandro a întins mâna spre mine şi m-a atins ca să mă oprească.
„Ceea ce-mi povesteşti este groaznic şi văd câtă suferinţă îţi provoacă să vorbeşti despre asta.”
M-am întins lângă el şi am stat aşa în tăcere. Nu se auzea nici un zgomot din clădire sau de afară. Totul încremenise. Până şi noi doi nu mai îndrăzneam să ne mişcăm. Părea că o forţă mai mare decât noi ne copleşise şi stăteam înfrânţi, paralizaţi de înţelegerea realităţii. Mi-a venit intens în minte perioada aceea, când nu fusesem în stare decât să strig. Să ţip şi să şi să ţip fără să mă mai pot opri. Când nu am simţit decât furie incontrolabilă, iar furia aceea preluase controlul asupra mea cu o mână fermă, rece, pe care o simţisem pe şira spinării. Apoi apăsându-mă pe gâtlej. Totul mă supăra în vremea aceea, mă înfuria la culme, nu mă mai puteam controla să mă opresc din supărare, nu mai reuşeam să mă împac, să mă domolesc, să mă liniştesc. Nu găsisem nici un cântec de leagăn pe care să mi-l cânt şi să aibă vreun efect. Îmi pusesem muzică des şi stătusem în picioare privind în gol, cu un pahar în mână. Furia se deconectase uneori pentru foarte scurtă vreme, dar starea morbidă rămânea prezentă în permanenţă. Furia şi ura pentru o persoană pe care nu reuşeam să mi-o scot din minte şi mă chinuiam încleştată cu memoria ei. Otrava respingerii aproape că mă distrusese. Mă zbăteam, loveam în aer cu toată forţa, încercând să fac ultimul pas şi să mă desprind de tot. Îmi spuneam: nu mai privi înapoi! Mergi înainte! Dar nu este destul doar să-ţi spui asta, să o faci, este imposibil. Îmi spuneam că nu mai pot, că a fost destul şi că merit o pauză. Dar nu vedeam nicio pauză pe nicăieri, ci doar o altă formă de suferinţă. Să fi îndrăgostită de bărbatul greşit, te poate distruge ca femeie. Atâta suferinţă nu îmi imaginasem decât la bolnavii de cancer. Am luptat cum am putut împotriva tristeţii, aşa, cu ultimele puteri. Împotriva dezmembrării mele totale. Luptând împotriva nimicului, acelui nimic insuportabil. Sperând că într-o zi aveam să fiu fericită din nou.
L-am privit pe Alessandro care stătea gol lângă mine şi m-am întrebat cum i-aş putea transmite toate acestea. Sau dacă ar trebui. Mă privea cu o expresie îngrijorată. Am hotărât să nu-l mai implic. M-am îmbrăcat alene după un scurt duş. El făcea ceva în bucătărie, îmbrăcat complet şi cu o expresie absentă. Probabil că se gândea la lucrurile pe care i le spusesem.

Apoi a mai trecut o vreme în care lucrurile s-au desfăşurat la cote normale, având în vedere situaţia complicată în care mă aflam. Totul mergea fără mari probleme. Deja devenise obişnuinţă să mă văd pe ascuns cu Alessandro o dată pe săptămână. Mă resemnasem. Situaţia era cum era şi nu putea fi schimbată. Nu se putea face nimic. Eram neputincioasă. Eram neputincioşi cu toţii. Eu şi soţul meu nu avusesem nicio discuţie despre plecarea sau reîntoarcerea lui şi despre nimic altceva. El se trezea de dimineaţă, pleca la serviciu, venea seara şi eu puneam masa. Ne uitam la televizor împreună la ceva şi totul se relua a doua zi într-un mod identic.
Am continuat să facem cumpărături împreună, am înlocuit mobilă prin casă cu piese noi pe care le-am ales mergând împreună prin magazine, am fost să cumpărăm haine pentru copil sau pentru el, şi am făcut planuri de vacanţă. Am vorbit despre cheltuieli, aniversări, cadouri.
Anotimpurile se schimbau, viaţa mergea mai departe.
Până când într-o zi soţul meu a descoperit lângă pat cureaua uitată de Alessandro.
A pus-o pe masă între noi. Băiatul venea târziu. Avea badminton. Am îngheţat privind în faţa mea. Nu mi-am ridicat privirea de pe acel obiect. A aşteptat. Aşa că i-am povestit despre Alessandro. Ce şi cum.
La sfârşit a început să urle ca un descreierat.
„Ce fel de soţie eşti tu?”
„Ce fel de bărbat eşti tu? Tu care a fugit cu iubita altuia?”
S-a oprit şi s-a întors să mă privească.
„Iubita cui?!”
Chipul îi era schimonosit de furie.
„Vrei să spui soţia lui!”
Am înmărmurit. Dar el a continuat.
„Nu mă mai iubeai! Acea femeie a avut pentru două săptămâni înţelegere pentru mine. Tot a fost ceva!”
„Nici tu nu mă mai iubeai!... Ce vrei să spui cu două săptămâni?”
„Atât am fost împreună! Două săptămâni. După aceea s-a întors la soţul ei. Eu am călătorit de unul singur, am locuit într-un hotel. Ca să-mi clarific lucrurile. Mi-am închiriat un apartament în Starnberg.”
„Nu este adevărat! Mă minţi!”
„Femeie, eşti nebună? De ce te-aş minţi? Când te-am minţit eu vreodată? S-a întors la el. Oricum, el este un afemeiat, a avut în timpul căsniciei nenumărate amante. Mai multe deodată, în paralel. Nici nu le mai poate ţine contul acea femeie! Probabil nici tu nu eşti singura!”
Soţul meu a ieşit din cameră furios, trântind uşa în urma lui.
Aş fi vrut să ţip, dar nu eram în stare. Deodată m-am întrebat ce era adevărat din tot ce-mi povestise vreodată Alessandro. Avea vârsta pe care spunea că o are? Era cine susţinea că este? Era numele lui real? Gândul că atunci când mergeam la el o făceam în timpul în care soţia lui era la serviciu, apoi aceasta se întorcea fără să ştie nimic, după ce Alessandro ştersese urmele mele de acolo, mă făcea să simt furie. Că fusese cu el în America, atunci când dispăruse luni de zile. Fusese probabil o vacanţă de reîmpăcare. Că pozele cu el pe care mi le trimisese fuseseră făcute de ea, nu de fratele lui. Că fusesem în Bucureşti cu un bărbat însurat. Că mă lăsase să cred că vom fi împreună pentru totdeauna.
Am stat la masă ore în şir, aşa, singură, cu cureaua aşezată în faţa ochilor mei ca pe o probă într-un caz de omucidere.
Când m-am ridicat, după acel moment în care lucrurile au trecut prin faţa ochilor mei cu o clarviziune sinistră, am avut bănuiala, fără să ştiu exact de ce, că tot ce-mi povestise despre fratele lui de-a lungul timpului, probleme din copilărie, din adolescenţă, cu legea, cu femeile, furturile, oasele rupte diverşilor oameni… totul…. era de fapt povestea lui. Şi simţeam o spaimă teribilă. Am ştiut că acela nu este sfârşitul. Scene cu Alessandro îmi fugeau razant prin faţa ochilor făcându-mă să ameţesc şi am ştiut că nu îmi va da drumul uşor. Povestea pe care o trăisem cu prietenul meu din Bucureşti aveam s-o trăiesc în revers cu copia lui. De data aceasta eu eram victima, era cât se poate de real, nu ne despărţeau ţări, se întâmpla pe un teritoriu comun, eu şi Alessandro ne puteam atinge, pipăi, simţi, găsi unul pe celălalt la orice oră şi ştiam cu certitudine că eu şi familia mea ne aflam în pericol. Mi-am amintit ce îi scrisesem eu în e-mail iubitului care mă părăsise: Voi băga cuţitul în tine! Propriile mele cuvinte mi-au dat fiori pe şira spinării.
Am luat nişte saci din bucătărie şi am intrat în dormitor. Am deschis uşile dulapului şi am început să scot haine. Îmi cumpărasem deja mai multe lucruri decât puteam purta, decât aveam nevoie sau decât era sănătos. Unele piese vestimentare în mai multe culori, acelaşi model. Am scos cu grijă rochiile purtate cu Alessandro în diverse ocazii şi am băgat totul în saci. Bluze, tricouri, cămăşi, fuste. O mulţime de lucruri, unele din ele încă nepurtate. Am dus la nas rochia cea neagră cu un romb decupat deasupra pieptului. Am inhalat. Nu se mai simţea mirosul lui. Mă îmbrăţişase în ea pe o străduţă în Bucureşti, după ce avusesem un orgasm în public. Disperarea mea era uriaşă.
Am strâns doi saci plini de lucruri şi i-am dus în pivniţă.
Apoi am strâns farduri, sticluţe de ojă, parfumuri, creme de zi, hidratante, de noapte, anti-rid, cu protecţie solară. Se strânseseră la fel de multe ca şi hainele. Le-am îndesat în alt sac şi le-am dus la gunoi.
Încă două luni s-au scurs fără nici un incident. Am amânat orice întâlnire cu Alessandro. Nu i-am spus direct că s-a terminat. Nu mi se părea o idee bună. Trebuia să îl las mai întâi să înceapă să bănuiască şi să găsească o modalitate să se împace cu asta. Să fie pregătit pentru această despărţire. Eram mereu ocupată şi atunci a fost de la sine înţeles că nu ne putem vedea. El părea să îndure răbdător distanţa de mine. Aveam de gând să îl mai las câteva luni să aştepte şi să-i spun până la urmă adevărul. El era căsătorit, eu eram căsătorită. Nu ne mai puteam vedea. Venise timpul ca drumurile noastre să se despartă, fiecare să o ia în altă direcţie. Ne bucurasem unul de celălalt, iar acum sosise clipa în care trebuia să ne luăm la revedere unul de la celălalt. Tot ce fusese între noi avea să îmi rămână în memorie pentru totdeauna. El avea să facă parte din mine pe vecie. La acest gând, m-am cutremurat.  Fără să-mi dau seama repetam cuvintele pe care mi le spusese mie tatăl biologic al copilului meu.
Roata se întorsese.
Oricum aveam o viață socială bogată acum, foștii colegi de la cursul de management mă sunau să mă scoată în oraș, iar eu mergeam la film, la restaurante cu ei. Izolarea mea luase sfârșit. Mă împrietenisem cu Robert, Gertraud și Yulia, mergeam la concerte și ne povesteam viețile unii altora, ne țineam la curent cu ce expoziții mai sunt în oraș, ce slujbe au mai apărut și unde, ce fac restul colegilor noștri.
Eu şi soţul meu am început să ne apropiem din nou unul de celălalt. Noaptea dormeam îmbrăţişaţi. Nu mă mai trăgeam departe de el, nu-i mai respingeam braţul, iar el avea nevoie de mine. Deseori mă mângâia pe păr înainte de a dormi. Apoi am început să ieşim la restaurant, să facem plimbări lungi împreună, vorbind despre toate cele posibile cu uşurinţă şi naturaleţe. Am râs împreună în faţa televizorului la seriale de comedie. Am ciocnit pahare de vin. Am fost la teatru împreună, la film, la concerte.
Apoi într-o zi am făcut dragoste.
Se făcuseră deja patru luni de când nu îl mai văzusem pe Alessandro, iar e-mailurile lui erau din ce în ce mai disperate şi mai sumbre. Mă implora. Îmi descria ce şi-ar dori să facem împreună, îmi amintea de zilele în care ne iubisem ore în şir metodic, arzător, cum ne explorasem trupurile, îmi amintea de complicitatea dintre noi, de tot ce fusese frumos. Scria e-mailuri lungi despre pielea mea, despre zâmbetul meu, despre mirosul meu în diverse zone ale corpului, în fiecare zonă a corpului din creştet până în picioare, descriind fiecare colţ al trupului meu cu o pasiune şi o dorinţă înduioşătoare. Îi simţeam răul fizic, îi simţeam dragostea, simţeam cum devin o rană pentru el pe măsură ce nu răspundeam cu aceeaşi monedă, pe măsură ce îl îndepărtam. Iar asta mă făcea pe mine tristă, pentru că ştiam prin ce trece şi nu doream ca el să trăiască asta. Trecusem prin acelaşi lucru, iar acum i-l făceam altcuiva. Îmi era ruşine de mine, de Alessandro, mi-era ruşine pentru noi toţi. Îmi era ruşine pentru viaţă în sine.
Apoi a venit vremea în care a început să-mi pretindă o explicaţie. Oricare. A devenit agresiv, furios, ameninţător, iar atunci i-am propus să ne vedem ca să vorbim. Am ştiut că acela este punctul în care lucrurile vor lua cea mai rea turnură posibilă.
Am fixat întâlnirea în Marienplatz. Tot în faţă la Swatch, locul de întâlnire de la sine înţeles.

Am ajuns acolo obosită. Nu dormisem peste noapte din cauza îngrijorării. Mi-era frică de el, mi-era frică de această revedere, mă şi durea cumplit, mi-era groază de sfârşitul în faţa căruia stăteam, de viaţa mea fără el. Acel sfârşit inevitabil. Explicaţiile, scenele, discuţiile inutile. Faptul că aveam să îi frâng inima. Că o să mi-o frâng şi pe a mea. Că nimeni nu avea nimic de câştigat de aici şi că amândoi de fapt aveam să rămânem cu un gol uriaş în viaţă. Că niciunul dintre noi nu va putea înlocui vreodată prezenţa celuilalt. Nu mai există un alt Alessandro, îi spusesem cândva. Iar el îmi răspunsese: Nu există altă Silvia.
Corpurile noastre, chiar şi după atâta vreme tânjeau unul după altul, cu o independenţă feroce. Îl iubeam cu jale şi disperare şi silă şi dezamăgire. Mi-era ruşine să mă gândesc la el, iar corpul meu poftea după el. Să stau la el în braţe goală era tot ce îmi doream mai mult pe lume.
El ajunsese înaintea mea la locul de întâlnire. Purta un costum de haine şi cămaşa roz pal în care venise la prima noastră întâlnire, iar acum era la fel, deschisă la ultimii nasturi. Eu eram în blugi, pantofi sport, un tricou lălâi vechi, eram nefardată şi aveam părul prins în coadă. Uitasem să-mi pun şi cercei. Ori nu mă mai interesase.
Am stat unul în faţa celuilalt o vreme. M-a analizat cu atenţie încercând să mă citească.
Apoi am luat-o încet, alene, spre Hofgarten.
„Silvia”, mi-a zis, „eu nu pot divorţa, este adevărat. Soţia mea e dependentă  financiar de mine. Am venit aici în Germania împreună, a abandonat totul, carieră, prieteni şi tot, însoţindu-mă. Plus că e vorba de bani la mijloc. Mulţi bani.”
Am privit într-o parte. Era o zi frumoasă, însorită. Foarte multă lume forfotea în jurul nostru, ca în orice zi normală. Femei în pantaloni, sau în fuste, femei elegante, sau îmbrăcate obişnuit, fizionomii diferite, de înălţimi diferite, fiecare cărând cu sine o mică poveste ca pe un bagaj care nu poate fi evitat. Expresii, priviri fugare, guri subţiri, sau cu buze groase, feţe palide sau cu piele închisă la culoare. Bărbaţi diferiţi unul de celălalt şi totuşi bărbaţi, iar femeile totuşi femei.
Un parfum lăsat în urmă. O mică înscenare. Un alt personaj inventat, îmbrăcat în anumite haine, cu o anumită coafură, o anumită culoare de păr, artificială, dacă vârsta nu mai permite altfel, deschisă dacă natura a dat-o închisă, sau invers, la alegere, fiecare înscenându-se în cine şi-ar dori să fie. Făcând din propria persoană varianta sa mai bună.
Iar eu şi Alessandro, cu sufletele zdrobite, mergeam unul lângă altul bătuţi de soartă, încărcaţi de resentimente, de ură, de dragoste, de energie sexuală, de amintiri care nu mai puteau fi şterse, de urme pe corp şi în corp, pe suflet şi în suflet, care nu puteau fi negate, cu inimile perforate unul de către celălalt, de unul prin celălalt. Cândva am hotărât amândoi în paralel, fără să ştim că suntem la fel, că aşteptăm să îl corodăm pe cel iubit cu existenţele noastre unice. Acum eram cele mai jalnice personaje din tot München-ul. Iar asta se simţea de la o poştă. Toată lumea îşi putea da seama cât de mizerabili suntem, cât de bătuţi de soartă, cât de nefericiţi.
„Nici eu nu mă pot despărţi de soţul meu”, am spus simplu.
„Dar ne putem vedea în continuare.”
„Nu ne putem vedea în continuare, nu vezi? Soţul meu ştie de tine. Ştie soţia ta de mine?”
„Nu.”
Am apreciat că spune adevărul. Nu aş mai fi suportat o minciună. Dacă ar fi spus da, aş fi ştiut că minte. Era prea disperat să mai mintă.
„Ce ne suntem noi unul altuia, Alessandro?”
„Conaţionali.”
Am zâmbit, îşi mai amintea.
„Noi suntem de pe Kepler, sau de pe altă planetă, încă nedescoperită. Noi suntem un popor format din două persoane.”
Am ajuns în Hofgarten şi ne-am aşezat pe o bancă. Mi-a luat mâna. Am simţit un fior teribil, venind din însăşi esenţa fiinţei mele. Dragostea pentru el era încă acolo.
În acest timp, Alessandro îmi spunea că visează noaptea că este în mine şi se trezeşte cu o erecţie uriaşă. Că ar dori să facă dragoste cu mine la şase dimineaţa. La zece. La două. La orice oră. Toată ziua. Toată viaţa.
„Mă iubeşti ca un prost”, i-am zis.
I-am întins mâna. I-am spus că îi doresc numai bine. M-am răsucit pe călcâie şi am plecat.
Câteva zile mai târziu am fost sunată de la un spital din München. Soţului meu i se întâmplase ceva, era neclar ce, se presupunea că un accident de maşină. Era în comă. Nu puteau da nicio prognoză. Le-a părut rău.
M-am ghemuit lângă măsuţa telefonului. Am început să gem uşor.
A sunat telefonul.
Am ridicat. Persoana de la capătul celălalt nu a spus nimic. Îi auzeam respiraţia.
Am închis.
Fiul meu a sosit de la şcoală şi a intrat în casă. M-am dus să îl întâmpin.
„Nu te speria de ceea ce am să-ţi spun. Dar tatălui tău i s-a întâmplat un accident.“
S-a uitat surprins la mine, oprindu-se din descălţat.
“A murit?!”
“Nu, nu, nicidecum”, l-am asigurat. “Doar că este la spital şi trebuie să rămână acolo pentru o vreme. Este în comă.”
“Ce-i aia o comă?”
“Nu e nimic grav. Stai calm. Se va face bine şi va veni acasă.”
În momentul următor a izbucnit în plâns. A tăbărât asupra mea cu pumnii. Urlând, a ieşit din casă şi a trântit uşa după el.
“Vino înapoi”, am zbierat după el. Stăteam în uşă şi urlam pe hol să se întoarcă. Când m-am hotărât să alerg după el aşa, în picioarele goale, era prea târziu. Nu l-am mai prins din urmă.
Am stat aşa lângă geam ore în şir. Până s-a făcut noapte, iar eu nu m-am mişcat din poziţia în care mă aşezasem lipită cu spatele de perete. Mă întrebam când îl pot declara la poliţie pe fiul meu drept dispărut. Câte ore trebuiau să treacă.
Apoi a sunat telefonul.
Am ridicat.
Îi auzeam respiraţia.
“M-am gândit la tine”, i-am spus cu o voce spartă din cauza nefolosirii şi a emoţiei. “Intens. Aveam poftă să fac amor cu tine. Ai simţit ceva?!... Vreau doar să îmi verific puterile telepatice. Dacă am vreunele.”
“Eu mă gândesc tot timpul la tine”, mi-a răspuns cu o voce perfect calmă. “Deci este vorba de o telepatie permanentă, dacă se poate sune aşa. Dar nu este nimic dovedit ştiinţific.”
A doua zi am fost chemată la un interviu la firma unde lucra Alessandro pentru un post de asistentă personlă a lui. Mi se oferea un salariu bun. Mi s-a pus în vedere că va trebui să călătoresc cu el, că face parte din job.
Am acceptat fără să stau pe gânduri.