Mi-a bătut septembrie în geam, deșteptându-mă. I-am zâmbit printre gene, sorbindu-i cu nesaț raza care privea complicitar spre chipul meu. I-am primit sărutul de mătase și-am dat binețe culorilor jucăușe din pletele-i nonconformiste. Am întins mâinile spre lumina diafană și-am prins în căușul palmelor poezia zorilor.
 Se lăsaseră la vale arșița și larma lui cuptor și-ncercam să calc prin roua altor dimineți, mai blânde și mai cuminți.

Mergeam în pasul lor, șoptindu-mi prin lacrima bucuriei că lumea nu se sfârșește odată cu mine și nici nu se îmbată văzându-mă împlinită.
Mi-am scuturat gândurile în pragul casei și le-am privit cum se rostogolesc, rotindu-se în cerc, îmbrățișând imaginar corola minunată a florilor târzii. Le-am cules nectarul, rujându-mă cu dulceața lor, și-am lăsat ca mireasma să mă-mpresoare, pentru ca eu să-mi port singură de grijă, fără a mai privi insistent spre cei care se erijau în puternicii vremurilor prezente.

Și-am descoperit cu stupoare că tocmai aceia erau hârbuiți, dar bine fardați și protejați, cu mers legănat și apăsat, atât cât să dea bine în ochii privitorilor, fiindcă ei gândeau la starea mea, a ta și-a nației întregi.
Cu trupuri uneori hidoase, de-atâta trai bun sau nesimțire, cu obraji căzuți și cearcăne pe măsură, fiindcă grijile îi năpădesc la tot pasul și trebuie să-și justifice pozițiile, cu genți ca de perceptor în care-și țin știința, chiar dacă tehnologia are câțiva pași în față, cu atitudini de oameni verticali, fiindcă nici usturoi n-au mâncat și nici gura nu le pute, cu priviri care înfruntă orice altă privire,
 
deoarece au ceea ce tu nu ai, și nici eu, cu tupeul incurabil
de-a lua legătura chiar cu necuratul, dacă au neșansa de-a li se ridica nivelul potenței reale și nu știu pe unde să-și mai scoată cămașa. Așa sunt ei, căci ei sunt ei, iar noi avem datoria să respectăm rangul și cinstea, dacă nu s-o fi ascuns pe undeva (cinstea), să mergem pe banda noastră, dacă nu e ocupată, căci pe cealaltă aleșii și șmecherii fac legea.
Și dacă ai plecat la drum în liniște și pace, spre bucuria unei zile reușite, parcând printre alte mașini, acolo unde găsești  un spațiu modest, dar puțin cam aproape de trecerea de pietoni, ai făcut-o pe răspunderea ta, riscând. Chiar dacă te afli aproape de capătul celor 25 de metri, atât cât prevede regulamentul, tot călcare pe bec se numește. Unii ar spune: un fleac! Eu spun altceva, bestial de important: educația în trafic! Dar cum locurile libere sunt aproape inexistente, posibilitatea de a greși este iminentă!
Așadar, polițistul rămâne polițist, îți scrie rapid o înștiințare, ți-o aplică pe geam, sub ștergător spre a nu fi luată de vânt, iar la întoarcere zâmbești mânzește, citești țidula, după care te înfățișezi în fața organului. Că-ți dă un avertisment șutindu-ți  și câteva puncte sau o amendă, după caz, omul și-a făcut datoria fiindcă patrula prin oraș spre liniștea comunității, consemnând neregulile prin aplicarea legii. Ce bine ar fi să nu mă înșel!
Dacă îți este indiferent, continui repetând greșeala în speranța că vei avea mai mult noroc. Dacă nu te bazezi pe relații și cunoștințe, te-nvârtești de șapte ori până găsești un loc bun, care nu ridică probleme, căci organul în drept știe să scrie, iar tu, om simplu și cinstit, trebuie să respecți legile, fiindcă n-ai nimic din ceea ce au alții pentru a-l intimida și a-l determina să nu te vadă. E, și-aici e durerea! Capra vecinului rămâne în picioare și behăie din răsputeri fără a deranja vreo autoritate, iar a ta tușește ca proasta în plină vară, fiindcă a băut o dată apă rece de izvor,
iar acum nu știi cum și unde s-o mai plimbi pentru a-i trece răgușeala și teama de răceală.
Dar acum e toamnă și toamna-i toamnă, bogată și aromată, stropită cu chiuituri de nuntă, fiindcă se mărită fata lu* tata și ia băiat de vază, cu putere-n portofel și ochelari fumurii, căci razele soarelui, chiar molcome fiind, aduc prejudicii proprietarului și nu va mai putea număra câștigul... fără număr, fără număr...
Iar tu privești alaiul, dacă n-ai deja creierii pulverizați, și te minunezi cât fast aduce munca peste hotare la unii sau hoția la alții, privind dezamăgit spre fluturașul tău din ziua salariului sau spre cuponul de pensionar, expiratul societății, după spusele cioflingarilor. Ce mi se pare umanitar, căci sunt oameni cu suflet mare, mirii și ai lor părinții te fac părtaș la evenimentul cu pricina și te obligă să asculți muzica probată la stații performante, îndemnându-te să joci odată cu ei. Nu-ți cer dar de nuntă, tot din mărinimie, dar se burzuluiesc în cazul în care nu le dai concursul și vrei să-i reclami pentru deranjul făcut.
E septembrie, e anotimpul roadelor bogate, e vremea când se numără sacii, nu bobocii, când se trag linii, în plus pentru unii și-n minus pentru alții, e vremea chiolhanurilor picurate cu amoruri fără perdele, a darurilor oferite din câștiguri ilicite pentru a nu da de bănuit în decembrie, e vremea când se pregătesc protestele, praf și nisip în ochii mulțimii, câștig în sânul trepădușilor, e vremea contrazicerilor parlamentare și-a pumnilor loviți sub centură sau direct în fălcuțe, e vremea când încep școlile, instituții fără căpătâi, cu sau fără manuale, cu clădiri insalubre sau recondiționate pe alocuri, dar slab populate, loc în care profesorul de gașcă câștigă teren, în detrimentul truditorului, loc al etalării vestimentare și-al bolizilor, mai puțin al cunoștințelor, căci cine are carte... n-are bani, iar banul face puterea.
E toamnă, e vremea mea, și simt că-mi seamănă tot mai mult (sau viceversa), e vremea când se auresc pădurile, când iubirea coboară ușor peste frunza codrilor, amestecându-se cu pământul proaspăt, loc în care se coace sărutul, urmând ca-n primăvară să tresalte prin firele nevăzute ale firii din noi și să ne împresoare cu brațele lungi și puternice ale renașterii.
E septembrie, octombrie sau noiembrie, e toamnă și-mi permit să visez mai mult decât în oricare alt anotimp, e vremea când vântul își plimbă amorul printre crengile copacilor, când apele curg la vale mai potolit, când vinul își face de cap prin butoaiele și prin mințile celor care îl degustă, când ploaia îmi bate cu mâna plină de lacrimi peste obrazul obosit, ștergându-mi urmele plânsului, înviorându-mă sub tăcerea ascunsă a destinului.
E toamnă și nimic nu mă face  să devin nostalgică după vara care a trecut, bucurându-mă totodată că a luat cu ea zarva și beția vacanțelor prelungi, care nu mi-au plăcut niciodată.