Oare de ce când ne apropiem, simţim întotdeauna o necunoscută şi netrăită înfiorare? De ce creaţia poetului Mihai Eminescu atrage neîntreruptă atenţie celor care încearcă să-l redescopere şi să-l înţeleagă pe cel care „a întemeiat Patria cuvintelor noastre”? Pe drumul căutărilor expresiei desăvârşite a cuvântului, care „exprimă adevărul” poetul şi-a scuturat, aidoma petalelor de flori neroditoare, podoabele de prisos şi a înălţat la puterea gândirii şi sensibilizării sale elementele spaţiului şi timpului nostru românesc, pe care le-a statornicit în universalitate.

Poetul a ridicat dulcea limbă română la un nivel de cugetare necunoscut până la el, înnobilând-o cu expresia aleasă a stihului său, pigmentat cu „colb de pietre scumpe”, fiind considerat cel mai mare creator de limbă românească, turnând „în formă nouă, limba veche şi-nţeleaptă” a înaintaşilor săi. Poetul a avut în atenţia sa modelul nepieritor al literaturii noastre populare, viforoasa istorie a neamului, dar şi experienţa lirică a predecesorilor lui, cărora li s-a închinat aducându-le omagiu, muindu-şi „condeiul de-a dreptul în Luceafăr” cum spunea Tudor Arghezi despre Eminescu.

Mihai Eminescu s-a născut la 15 ianuarie şi a trecut în eternitate la 15 iunie, cele două numere „magice” devenind embleme pe firmamentul unui arc de timp, considerat destinul poetului. S-a născut când natura îşi sărbătorea plinătatea florii de gheaţă în acordul „dulcei glăsuiri a pădurii de argint” şi a trecut, dincolo, în lumea umbrelor, în anotimpul când floarea adevărată „şi-a celebrat deja izbânda ei în fruct”.

Născut pe plaiurile botoşenene, la Ipoteşti, purtând primele speranţe literare  înmugurite la Cernăuţii lui Aron Pumnul, în placheta economiastică „Lăcrămioarele învăţăceilor gimnasiaşti den Cernăuţi la mormântul prea iubitului lor profesor Arune Pumnul răpăusat într’a 12/24 ianuarie 1866” şi cu debutul său literar în revista „Familia” lui Iosif Vulcan, de la Oradea, produs înainte de 25 februarie/9 martie, în acelaşi an, când îi este publicată poezia „De-aş avea”, Mihai Eminescu este pretutindeni, pe pământul românesc.

Dintr-un caier toarce vremea, iar noi ne bucurăm mereu de Eminescu. Chiar dacă au trecut anii, în Moldova de Sus, pe plaiurile bucovinene clopotul de bronz de la Putna bate, izvoarele murmură, pe cetina brazilor picăturile de rouă sunt ca lacrimile căprioarelor şi acum. Somnoroasele păsărele stau ghemuite în aşteptare parcă. Şi oamenii încă sunt vrăjiţi de trecerea lunii peste vârful pădurilor de brad.

Cum să-l uităm pe poetul Mihai Eminescu? Cum să nu-l păstrăm şi să nu-l purtăm în noi? Cum să nu freamăte aduceri aminte, în fiecare ianuarie, peste plaiurile binecuvântate, unde vieţuieşte neamul său, din nobila stirpe a daco-romanilor? Între toţi scriitorii acestui popor, cel mai ales, Mihai Eminescu a sfinţit cu paşii săi numeroase plaiuri şi a eternizat pentru vecie aceste locuri pe unde a trecut, casele în care a locuit sau a intrat. Iaşul, oraşul pe care l-a iubit atât de mult, revenind aici şi atunci, când poetul nu mai locuia în oraşul moldav, păstrându-i memoria prin nenumărate mărturii care sunt prezente la fiecare pas al călătorului.

Parcă îl auzim pe Creangă rugându-l „Bădie Mihai, la Iaşi ninge frumos de ast-noapte, încât s-a făcut drum de sanie. (...) Vino, frate Mihai, vino, căci fără tine sunt străin.” Dar teiul? Cel mai puternic sentiment îl avem atunci când urcăm, cu emoţii, drumul Copoului, până în preajma teiului care îi poartă numele Poetului. Când te opreşti în oraşul ardelean Blaj, mustind de istorie, poţi uita şi să nu urci pe drumul ce duce pe Hula Mare, unde străjuie tot un tei al poetului, alături de crucea lui Avram Iancu, „crăişorul munţâlor”, şi unde Eminescu, cândva, a rostit cuvintele „Te salut, mică Romă!” Toate poartă dorul de Eminescu.

Dacă nu am ajuns  să călcăm pe urmele Poetului „nepereche” al românilor ne bucurăm de amintirile despre el, de poezia sa, de cărţile pe care le avem la îndemână. Tot timpul trebuie să fie în sufletul, inima şi mintea fiecăruia acest „poet român, profund cunoscător al limbii româneşti, al folclorului şi mitologiei, (care) a ridicat la apogeu strălucirea romantismului românesc, întruchipând ideal virtuţile noastre.”

Poetul a simţit nevoia să se exprime, să transmită zbuciumul, frământările fiinţei sale semenilor, de-ai lui sau celor care s-au ivit în lumină după el, dar observând, critic, şi moravurile societăţii în care a trăit, având o înaltă conştiinţă a timpului său, meditând asupra condiţiei sale, înţelegând şi afirmând valoarea operei pe care a lăsat-o posterităţii. Da, vom fi mereu cu Eminescu în suflet, apariţie meteorică pe plaiurile Moldovei, binecuvântate de numele multor scriitori „de româneşte”, începând cu cronicarii Grigore Ureche, Miron Costin şi Ion Neculce,  urmând Ion Creangă, Mihail Sadoveanu, Nicolae Iorga, compozitorii George Enescu şi Ciprian Porumbescu, mai târziu Nicolae Labiş.

Învăţând mai întâi cu Aron Pumnul, cărturarul ardelean, revoluţionar de la 1848, la gimnaziul chezaro-crăiesc de la Cernăuţi, cutreierând Transilvania şi Ţara Românească „în lung şi-n lat”, înţelegând locul poporului român în istoria universală, printr-o cultură formată în vestitele universităţi ale Occidentului, cele germane, de atunci, la Viena şi apoi la Berlin, Eminescu a dus dorul de aceste pământuri, „natala mea vâlcioară / Scăldată în cristalul pârâului de-argint, / (...) A codrului tenebră, poetic labirint.”

Cu Mihai Eminescu în suflet, purtăm amintiri despre poet, încă de la frageda vârstă a copilăriei sale, când „conaşu Mihăiţă, un băiat năzdrăvan ... hălăduia pi coclauri, ... umbla cu şerchii în sân, ... făcea cântişe şi băsmea tare cu dor”, prindea păsări şi broaşte din iazul de lângă sat, prevestea vremea, suna din bucium în pădure. Aceste duioase amintiri le-a depănat, cândva, moş Dumitru Leancă, vecin cu casa părintească a marelui poet. A fost copil din popor. Chiar Eminescu nota într-un manuscris (2254, f. 18-19) că „Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor cum soarbe soarele un nour de aur din marea de amar. Chipul lui Dumnezeu este chipul poporului. Vocea lui Dumnezeu este vocea poporului şi fiindcă dau înţeles glasului poporului, simt eu vocea lui Dumnezeu, căci în cumpăna lumii sântem una ... eu mă leg de trecuturi, fiindcă totdeauna am existat. Adesea iau de la istorie, de la păzitorul cel posomorât al trecutului, cheile lui de aur şi deschid porţile inimii mele”.

Cred că acestui popor i-a fost predestinat norocul naşterii Luceafărului poeziei pe meleaguri românşti, încă de pe vremea când Dumnezeu şi cu nelipsitul Sfânt Petru umblau pe pământ, luând înfăţişarea unor moşnegi gârbovi, sprijinindu-se în toiege şi cu sandale rupte în picioare, rătăcind şi bătând pe la porţile oamenilor să primească găzduire sau ceva de mâncare. Odată, ajung, prin întuneric, la marginea unui sat, aşa cum se spune într-un frumos poem în proză de Geo Bogza, iar vrednicia şi bunătatea unor oameni i-au plăcut mult Tatălui nostru din ceruri. Şi ca semn al îndumnezeirii acelor locuri, încât oamenii să-şi poată vedea sufletul, peste ani şi ani, din acel neam de oameni s-a născut Mihai Eminescu.  

Vraja basmului nu s-a risipit vreodată, pentru că, cu Eminescu în suflet noi ne naştem, cu Eminescu-n suflet noi creştem şi căutăm, întruna, o crăiasă din poveşti, pe Făt-Frumos din Lacrimă, pe Făt-Frumos din Tei, ... şi viaţa ne răsfaţă. Cu Eminescu în suflet şi doina o doinim şi freamătul de codru, mereu îl auzim. Cu Eminescu în suflet, paşi în iubire facem, timid, cu-o floare albastră, singurătăţi desfacem, ... dar vremea trece, trece şi noi, cu Eminescu în suflet, vom şti să şi murim. Să fim mereu obişnuiţii iubitori ai creaţiei eminesciene, aşa cum spunea sculptorul arădean Ovidiu Maitec, la 13 octombrie 1989, în atelierul său din Bucureşti: „Eu sunt obişnuitul iubitor de Eminescu.”  

Dintr-un caier toarce vremea ... dar Eminescu e mereu cu noi. Vălul alb al depărtării în timp nu s-a prins peste chipul lui. Să ne amintim, Poetul!