Nadia Urian Linul – „Poveşti din sate”, Editura Grinta, Cluj – Napoca, 2017

Cât o adevărată întoarcere la origini, la satul arhetipal este cartea „Poveşti din sate”, o carte cu care bistriţeanca Nadia Urian Linul trage semnale de alarmă pentru întoarcerea la timpul şi spaţiul pierdut, un  proiect la care s-a angajat încă de la debutul său.
Primele semne de ataşament faţă de aceste valori ancestrale le-a dat în anul 2013, cu romanul „Spin”, roman deja aflat la a cincea sa ediţie, fapt ce vorbeşte de la sine despre o scriitoare de succes, o scriitoare ancorată-n real, despre un autor aplecat asupra destăinurii, dar şi capabil să construiască imagini de forţă şi să învie, să creeaze sau să recreeze personaje viabile, naturale, uşor de descifrat, al căror portrete fizice şi morale se întregesc şi împlinesc cu fiece pagină dată.

Cu volumul de proză scurtă „Vitralii” a ajuns la a treia reeditare din 2014 şi până acum, iar aici a fost locul în care a demonstrat din plin că poate să respire adânc pe spaţii scurte sau înguste, că poate comprima până la esenţe scriitura, că poate conserva forţa imaginilor şi a mesajului în pagini puţine, fără a afecta cumva echilibrul naraţiunii şi densitatea acesteia.
A urmat volumul „Poveşti din sat”, anul acesta, unul în care este (doar) coautor, alături de Mama Ioana, în fapt una din nenumăratele noastre bătrâne de prin sate, una dintre acele Ioana, Maria sau cum îi mai vreţi zice, una din păstrătoarele de amintiri vii, de tradiţii, de datini, de obiceiuri, din cauza cărora mirajul acestei lumi rurale va fi mereu viu şi nu va muri niciodată.
Un volum ademenitor care, dincolo de anumite canoane stilistice pe care le încalcă cu naturaleţea celui plin de har, îi îngădui să treacă puţin dincolo de graniţa consemnării, ea recunoscând nemijlocit ca şi jucător principal bătrâna ce i-a fost complice la facerea acestuia.
Un volum de respiraţie, cu multă naraţiune şi introspecţie în el, personaje vii ori statice, nicidecum blazate, marcate de (s)curgerea anilor şi-a timpului imortalizat în calendare şi-n cutume de nestrămutat.
O adevărată provocare la întoarcerea-n timp, o pledoarie pentruz suflet şi simţire, sentimentul de dezrădăcinare părând a fi singura spaimă a prozatoarei.
Cea de-a patra sa carte, cartea de faţă - în fapt o continuatoare din punct de vedere tematic şi stilistic a anterioarei - aduce un suflu nou prin asumarea directă a scriiturii, prin forţa cu care trasează tuşele faptelor şi imaginilor, prin uşurinţa cu care respiră-n text şi se mişcă-n pagină personajele.
Marcantă este starea de complicitate indusă cu naturaleţe de Nadia Urian, senzaţia de cunoaştere a poveştii, a faptelor narate, a epicului în sine planând peste toată scriitura.
Altfel spus, textele ei sunt vizibil marcate de realism, din real şi sunt de altfel decupate cu ştiinţa de artizan, hilarul, grotescul îmbinându-se armonios şi fericit cu firescul, cu banalul.
Multe amănunte îmbogăţesc scriitura, dar ele sunt bine strunite de autoare, nefiind vorba de cădere-n descripstivism.
Cititorul avizat va detecta cu uşurinţă o anumită repetativitate, însă nu e vorba de o sărăcie lingvistică, ci doar de o localizare imediată, în timp şi spaţiu a faptelor, oamenilor şi evenimentelor în care aceştia sunt angrenaţi.
Poveştile curg frumos, au tâlc, transparentă fiind înţelepciunea omului hâtru de la ţară, personalitate care filtrează după criterii proprii totul de la scurgerea vremii şi procesul de îmbătrânire până la momentele desprinse din cotidian dar investite cu esenţe.
De aici şi multele rânduri aproape aforistice, înţelepciunea desprinsă dintr-o întreagă experienţă amprentând dialogurile şi naraţiunea în sine.
Aerul sfătos trădează faptul că autoarea are ca bază a poveştilor ei o persoană în vârstă, naratoarea putând fi aceeaşi „Mama Ioana”, o EA văzută ca purtătoare şi păstrătoare a tradiţiilor, sursă continuă de inspiraţie şi învăţătură.
Un anumit aer aduce aminte de Agârbiceanu sau de Rebreanu, tema în sine a cărţii anunţând asta, lumea satului, cu bunele şi relele lui, cu spectaculosul şi insignifiantul de pe uliţe, praful acestora fiind amprentat definitiv de trecerea unor personaje de-a dreptul pitoreşti devenite sub pana autoarei.
Naraţiunile sunt bine susţinute imagistic, intervenţia cerebrală a autoarei în text având darul de a-l îmbogăţi şi adapta cumva cerinţelor lectorului, astfel coafând subiectul, întărind anumite tuşe sau lăsându-le abia sugerate pe altele.
Există multă viaţă-n aceste poveşti desprinse din cotidian, toate având nemijlocit corespondent în pulsaţia traiului şi spaţiului rural, de la înfrigurarea cu care sunt aşteptate sărbătorile şi până la ritualistica de care acestea sunt marcate.
Nu lipsesc rromii cu căruţele lor, oale, câinii din curţi sau cei de lângă căruţă creionând direct relaţia extraordinară dintre m şi animal, dintre om şi natură-n ansamblul acesteia.
Cartea „Poveşti din sate” se vrea o imortalizare de stampe, de evenimente, de oameni într-un demers de salvare ori măcar conservare a tot ceea ce-a dăinuit în spaţiile rurale pline de mister şi natural.
Nadia Urian Linul dă viaţă la tot şi la toate cele desprinse dintr-o astfel de lume, iar desele reeditări şi premii obţinute nu fac decât să sublinieze portretul şi personalitatea unei scriitoare care are mari şanse să genereze un curent literar ce poate fi salvator pentru o lume căreia i s-a întors spatele, să traseze liniile directoare ale unei viziuni care să reabiliteze o astfel de lume.
Mesajul ei este unul fără echivoc, iar efectele lecturării unei astfel de cărţi sunt evident surprinzătoare, câtă vreme generează nostalgii, (re)memorări, colorează şi (re)însufleţeşte amintiri.