Iată trăiau într-o casă, doi frați. Pe primul îl chema Luluță. Acum, nu mai știu, așa-l chema... sau așa îi spunea lumea? Eeee! În sfârșit, Luluță era cam slab de minte și aiurit...  Fratele lui, Duță, toată ziua îl certa:
-Lasă muștele în pace, nu le mai număra! Pune mâna, învață cum se muncește, că acuș-acuș mergi la casa ta. Ca să ții o casă, trebuie să fii om gospodar, să știi să repari, să bați cuie... și câte și mai câte. Dacă îți iei nevastă, e toată ziua cu gura pe tine: s-a stricat sertarul, a căzut dulapul, scârțâie scaunul...

-Ei na, păi atunci, mai bine nu mă însor, a spus Tuluță cu jumătate de gură... ce, nu stau bine singur?
-Până una alta, a zis Duță, învață să repari masa din bucătărie, că mai are puțin și îi pică picioarele...
    Luluță a ascultat, a luat ciocanul și câteva cuie și s-a băgat sub masă.
-Văleeeeeeu, dar e așa de întuneric sub masă, nu văd nimic! a strigat el.
-Păi nu așa, măi zăpăcitule, a zis fratele său. Ia uite la tine, nici fața de masă n-ai dat-o jos... Trebuia s-o scoți, apoi să întorci masa cu picioarele în sus, să vezi unde trebuie să bați cuiele... așa să faci.
    Duță a plecat în treburile lui. Când s-a întors iar în casă, l-a găsit pe Luluță în mijlocul casei, sărind în sus ca o broască: sus, jooooos, sus, joooos!
-Dar ce faci aici, Luluță? Ce te-a apucat?
-Nu vezi? Sar! a răspuns  el gâfâind. Și iar: suuus, jooooos, suuus, joooos!
-Asta văd. Dar nu înțeleg de ce sari, măi omule?
-Hai mai aproape, să-ți spun. Când am intrat mai devreme sub masă ca să o repar, fața de masă atârna până la pământ și era tare întuneric dedesubt... Atunci a apărut în fața mea un pitic cu o lanternă în mână și nici una nici două, mi-a aprins lanterna în ochi. M-am uitat bine la el, era înalt cât un polonic și avea trei bărbi, una la mijloc și celelalte, una în dreapta și una în stânga, aproape sub urechi. Piticul Trei Bărbi mi-a spus la ureche un secret: dacă sar ca broasca până la miezul nopții, am să găsesc dimineață, sub pernă, o lingură din aur.
  Fratele și-a făcut cruce mare a mirare. A intrat și el sub masă, dar n-a văzut nici un pitic...
-Vai de mine, dar prost mai sunt și eu că mă iau după tine... a zis el cu ciudă, ce să caute sub masă pitici cu lanterne în mână... cine a mai văzut?
  L-a lăsat pe frate-său sărind și a mers la culcare. A doua zi l-a întrebat pe Tuluță:
-Ei, cum e frățioare? Ai găsit lingura de aur?
-Uite că n-am găsit-o, se scărpina în cap Tuluță, răscolind pernele. Dar poate că n-am înțeles eu bine, sau poate... i-o fi schimbat piticul locul...
-Ba, eu cred că ai ațipit atunci sub masă și ai visat piticul, că altfel nu se poate. Hai, lasă prostiile și fă bine de repară masa! Eu plec la târg să cumpăr cartofi.
-Drum bun și să n-ai grijă... să vezi ce treabă bună am să fac, când vei veni acasă, nici n-ai să mai cunoști masa...
    Dar când s-a întors Duță pe seară de la târg, masa era în mijlocul casei, așa cum o lăsase. Când colo, Luluță făcuse de mâncare, dar veni să-și întâmpine fratele său călcând ciudat, ca un urs.
-Aoleu, acum ce mai ai frate Luluță, ce te-a apucat iar? De ce calci așa? Stângaaa, dreaptaaa, stângaaa, dreapta...
-Ehe, frățioare, să-ți spun pozna. Iar am intrat dedesubt, sub masă și cine crezi că era acolo? Piticul Trei Bărbi... iar îmi bagă lanterna în ochi și îmi spune că dacă îl ascult și merg toată ziua  ca ursul, am să găsesc dimineață sub pernă o farfurie din aur. Așa că acum calc și eu legănat, ca ursul: stângaaa, dreaptaaa, stângaaa, dreaptaaa...
-Aoleu, mai lasă-mă frate-n pace cu piticul tău! Nu auzi că nu e nici un pitic sub masă? Și chiar să zicem că ar fi unul... nu ți-a promis  ieri că îți pune o lingură din aur sub pernă? Ei, ți-a pus? Promisiunea e promisiune, nu? Dacă nu ai primit lingura azi, de ce crezi că ai să primești farfuria de aur mâine?
-Acum, ce pot să spun... a zis încurcat Luluță, o fi greșit și el săracul, sau o fi uitat, știi cum e... greșeala... o dată se iartă... Ai să vezi tu mâine, când voi găsi sub pernă, la un loc, nu doar farfuria, ci și lingura de aur...
Duță a făcut a lehamite cu mâna, apoi a mâncat, și-a văzut de treburi și s-a culcat, fără să-și mai facă de lucru. Dar abia a așteptat să se trezească de dimineață, să vadă ce minune a apărut  sub perna fratelui. Când colo, Luluță, care nu prea dormise de grijă, golise patul de perne, cearșafuri și pături, aruncându-le pe jos, iar acum scotea scândurile de la pat, răscolind cu furie. Duță a început să râdă:
-Ha, ha, ha! Ce cauți frățioare, farfuria de aur de la pitic? Caută și în pat la mine, poate piticul a greșit patul!
-Știi ce? Gata cu râsul, ia nu te întrece cu gluma, că știi că am palma grea! s-a supărat Luluță, uitându-se la frate-său cu ciudă. M-a batjocorit ticălosul de pitic! M-a păcălit să mă maimuțăresc o zi ca broasca și una ca ursul, că mă dor și picioarele de atâta trudă. Ar face bine să se ferească să mai apară în fața mea, că va fi vai de el...
Duță a văzut că frate-său s-a supărat strașnic și nu l-a mai stârnit, căci îl știa puternic și aprig la mânie.
-Frate, mai bine hai cu mine la pădure, a zis el, haide să aducem lemne!
-Ba știi ce? a spus supărat Luluță. Du-te singur, că eu rămân astăzi acasă pentru ultima oară. Îl aștept pe ticălosul de pitic Trei Bărbi, să-i cer socoteală pentru că m-a înșelat.
-Bine, frățioare, așa să faci, a zis Duță râzând în barbă, dar ai grijă să nu te păcălească iar.
     Nici nu a închis bine Duță ușa în urma lui, că Luluță s-a și băgat sub masă, să caute piticul. Duță s-a întors tocmai pe seară, cu căruța încărcată cu lemne. A sărit jos și a fugit direct în casă, curios să vadă ce face frate-său. Când colo, ce să vezi, se freca la ochi și nu-i venea a crede ce vedea... Luluță ședea în mijlocul casei. Piticul Trei Bărbi, mic cât un polonic, era legat de scaun în fața mesei. Ba, mai era legat și la gură, nu putea scoate o vorbă!
-Aoleu, frățioare! Aoleu! Iaca piticul! Și eu care nu te-am crezut! Iartă-mă frățioare... deci ăsta-i piticul care te-a păcălit... Piticul cu lanterna de sub masă... așa-i? Cum a ajuns aici?
-Stai și ascultă și te minunează, a spus Luluță. Dimineață, cum ai ieșit pe ușă, mă bag repede sub masă. Nimic... Mă așez mai bine și mă pun pe așteptat... Eram gata să ațipesc, când aud un zgomot... ce să vezi, de unde, de neunde, apăruse piticul...
-Așa e? se miră Duță.
-Îhîîîî! dădu din cap piticul Trei Bărbi.
-Apoi, până să-i spun ceva, iar mă chiorăște dumnealui cu lanterna, o aprinde drept în ochii mei... dar de data asta eram atent, să nu mă mai păcălească ticălosul... Ce crezi? Începe să-mi spună că dacă îl ascult încă o dată, îmi dă... o pungă plină cu bani de aur!
-Așa e? se miră Duță.
-Îhîîîî, îhîîî, dădu din cap în sus și în jos, piticul Trei Bărbi.
-Eeeee, a continuat Luluță, păi atunci eu n-am mai putut răbda și l-am întrebat unde mi-e lingura promisă în prima zi și unde-i farfuria din ziua a doua, hai? Că eu l-am ascultat, cum a zis, așa am făcut!
-Și el ce a spus? a întrebat Duță.
-Să vezi... hoțomanul n-a mai zis nimic... a bătut cu piciorul în podea și s-a deschis o ușă de lemn de la care pornea o scară. Atunci piticul s-a întors și a fugit pe scară, tot cobora în pământ. Fugea cu lanterna în mână, cât îl țineau picioarele... iar eu după dânsul...
-Adevărat spune? întrebă Duță.
-Îhîîîî! dădu din cap, piticul Trei Bărbi.
-După un timp, a continuat Luluță, a deschis altă ușă, galbenă, iar după ușă era altă scară, care cobora și mai adânc. Până să deschidă piticul ușa, l-am înhățat de haine și l-am ținut bine, apoi i-am zis:
„-Mie să-mi dai lingura de aur, așa cum ai promis, auzi măi?”
Dar el, nu și nu, că n-are nicio lingură... atunci m-am înfuriat și i-am tras o palmă peste ochi, de a văzut stele verzi...
-Așa-i, mă? a întrebat Duță, abia ținându-se de râs.
-Auuu! a gemut piticul Trei Bărbi, clipind din ochiul învinețit.
-Vezi că spun adevărul? a adăugat Luluță. Dar, până să mă dezmeticesc, piticul a deschis ușa galbenă și iar a fugit pe scări, tot mai jos, înspre fundul pământului. Eu, fuga după el... dar, știi ce iute fugea? Era gata-gata să-l scap... Când colo, văd că se oprește iar, că trebuia să deschidă altă ușă, una verde, iar după ușă, începea altă scară...  Când am văzut asta, l-am înhățat și l-am adus încoace, că mi-era frică... dacă nu se mai oprea să deschidă ușile, așa-i că nu-l mai prindeam?
-Asta cam așa e, a aprobat Duță. E adevărat, mă, cum spune frate-meu?
-Îhîîîîî! a dat din cap piticul.
-Nici un îhî, a spus Luluță nervos. Mie să-mi dai farfuria de aur,  hoțule! Ia treci mătăluță la cercetat, poate o ții ascunsă!
   Luluță a sărit la piticul Trei Bărbi și a început să-l caute prin buzunarele  hainelor și să-l scuture, de-i clănțăneau dinții din gură, poate i-o pica ceva. L-a apucat de picioare și iar l-a scuturat. Dar frate-său l-a oprit, apoi l-a dezlegat pe pitic la gură.
-Ia spune adevărul, a zis el, ai lingura și farfuria pe care i le-ai promis lui Luluță?
-Nu le am... a început să scâncească piticul... dați-mi drumul, că nu le am... am glumit, n-am vrut să îl supăr pe fratele matale...
-Bine, bine, hai nu plânge, că îți dăm drumul, a spus Duță. Frate, hai să-i scoatem legăturile, că n-a făcut-o cu răutate... se plictisea și el, ca și tine, a vrut să se joace...
-Dacă zici tu, hai să-i dăm drumul, a fost de acord Luluță. Dar stai să-l mai întreb o dată:
Măi piticule, zici că nu ai lingura? Nici farfuria?
-El nu le are, s-a auzit o voce subțirică, dar le am eu, fratele lui mai mare.
Cei doi frați, să cadă pe spate de mirare...  să vezi așa ceva... a ieșit de sub masă un pitic... cu patru bărbi.
-Măi frate, da ce-i jos sub masa noastră, drum de pitici? s-a mirat Duță.
-Exact!  Aici, sub masa voastră este intrarea pe tărâmul nostru, al piticilor, a răspuns piticul Patru Bărbi.
-Dar nu cumva ești și tu vreun lăudăros ca frate-tău? s-a răstit Luluță. Unul care promite, dar nu se ține de cuvânt...
-Iertați-l pe fratele meu, Trei Bărbi, așa se joacă el câteodată, chiar dacă știe că e interzis să ieși pe tărâmul oamenilor  și să pălăvrăgești cu ei... dar fratele meu e așa...cum să zic...  mai ...
-Am înțeles, a zâmbit Duță. Ăștia doi trebuiau să fie frați...
-Pentru că Trei Bărbi a promis ceva și cuvântul dat se respectă, după ce vom pleca noi, să așteptați până veți auzi o pocnitură mare, apoi să căutați sub masă. Acolo veți găsi lingura și cana.
Așa a zis Patru Bărbi, apoi luând de mână pe Trei Bărbi, au intrat sub masă, au bătut din picior și duși au fost pe scară în jos. Iar ușa de lemn pe care intraseră a dispărut fără urmă.
Cei doi frați au pufnit în râs:
-Ia uite la noi, acum stăm amândoi și așteptăm ca proștii...
Chiar atunci s-a auzit un pocnet mare. Cei doi au ridicat fața de masă. Când colo, sub masă, ședeau cuminți farfuria de aur, iar în farfurie, era lingura de aur... S-au bucurat frații, apoi au luat obiectele și le-au așezat la loc de cinste în casă.
    Doar câteodată, când se întoarce Duță din treburile lui, poate jura că a auzit glasul lui Trei Bărbi prin casă... iar Luluță stă cam încurcat... oare de ce?!