Lumea cărții lui Gheorghe Andrei Neagu – Tabăra damnaților, Editura Atec, Focșani, 2016 –  este cea a unor universuri concentraționare concentrice, de unde personajele nu se pot elibera, fiindcă, asemenea unor păpuși Matrioșka, după ce părăsesc un spațiu în care au fost închise, constată că se află în altul și tot așa, încât ieșirea „la un liman”, pe care o visa Iona, al lui Marin Sorescu, se dovedește a fi doar o utopie.

    Eroii cărții sunt trei foști deținuți (prezentați începând din ultimele zile de detenție), eliberați înainte de un 23 august comunist, care pășesc, exceptându-l pe unul dintre ei (Serafim), fără speranță în noua lor viață, după ce ispășiseră o parte din pedeapsă, pentru un viol (presupus), doi dintre ei, și pentru crimă, cel de-al treilea și care ajung, apoi, fără voia lor, să muncească pe un șantier din preajma unei mine de cărbune.


    Naratorul auctorial construiește, de la început, profilurile distincte ale celor trei: Serafim, mai concesiv în relațiile cu lumea, mai deschis spre semeni, capabil să se reintegreze în viața socială; Lazăr, un introvertit, fără căpătâi, tentat, inițial, să rămână în penitenciar, în momentul grațierii, neavând unde să se întoarcă, și Petre (un recidivist ce se teme să se întoarcă de unde a plecat și unde nu este așteptat, firește, cu bucurie de comunitate), pe care cei doi îl iau cu ei, pentru că-l găsesc derutat, plângând, într-o stație de mașină.
    Cartea lui Gh. A. Neagu urmărește, cronologic, în continuare, încercările personajelor din prim-plan – al căror parcurs existențial este devoalat prin flash-back – de a scăpa de stigmatul dobândit prin detenție și perceput de ele ca o damnare, deși încălcarea legilor morale, umane este, în orice timp, o culpă. Cele trei destine ajunse conjunctural la periferia morală a societății și care alcătuiesc un fel de „familie”, se despart, totuși, la un moment dat, când Lazăr decide să ducă o altă viață decât cea pe care le-o rezervă situația lor.
    În contrast cu experiența acestora, cititorului i se oferă o ipostază aparent idilică a regimului comunist. De pildă, unul dintre șefii de la mină, adresându-i-se unei subalterne, îi atrage atenția, grijuliu, că, pentru cei din tabără (unde se află mai ales marginali ai perioadei), numai cu propaganda, cu conferințele și cu lozincile nu facem mare lucru, el mizând pe sensibilitatea, dar și pe devotamentul femeii față de regim (Chiar dacă nu avem condiții, avem suflet, îi mai spune), fiindcă interlocutoarea lui, Petra Gott, excavatoristă și membră a biroului de partid, este o figură emblematică pentru epocă: dedicată (din cauza naivității, a tinereții) politicii perioadei, care se implică în acțiunea de reeducare (visul comunist, de spălare a creierelor) a celor care se abat cumva de la morală, mai exact de la directivele partidului.
    În ce-i privește pe cei trei, aceștia trăiesc permanent cu spaima întoarcerii în penitenciar și, în consecință, se lasă în voia procesului de reconversie socială, păstrând însă (involuntar, desigur) ticuri, obișnuințe, deprinderi ale vieții din penitenciar, dar, concomitent cu urmărirea traseului pe care-l străbat personajele, în vederea ieșirii la lumină, din bezna în care i-a adus abaterea de la normele societății, naratorul are prilejul de a repune pe tapet imagini ale perioadei, cu trăsăturile ei specifice. Spre exemplu, Serafim, care se adaptează foarte ușor la nou, deci și la viața de șantierist, încât se achită cu asupra de măsură de sarcinile care-i revin, riscă să fie acuzat de către oamenii regimului de indiferență, de absența spiritului civic, când nu mai vrea să se intereseze de Lazăr, sătul de hachițele – cel puțin în aparență – ale acestuia, ca într-o celebră anecdotă comunistă („bancurile” erau recunoscute, de altfel, ca debușee ale oamenilor din această perioadă), în care se spunea că, pentru difuzare, pedeapsa era de (să zicem) cinci ani, pentru ascultarea lor, tot atâta, în timp ce pentru cei care nici nu spuneau și nici nu ascultau, pedeapsa era dublă, fiindcă nu-i interesa politica partidului!
    Pornind de la toate acestea, cartea lui Gheorghe Andrei Neagu poate fi considerată un amplu pamflet la adresa unei ideologii care a pus stăpânire pentru niște decenii pe lumea românească, fiindcă fundalul evenimentelor trăite de personaje reconstituie imagini din viața României comuniste, reliefând pretențiile umaniste ale acesteia, demonstrate prin simulacrul de grijă acordată fiecăruia dintre membrii societății, pentru a-l păstra sau (re)aduce la linia dreaptă, unanim acceptată (măcar declarativ). De aceea, de pildă, deseori, în dialoguri, este scoasă în evidență exprimarea clișeistică: Oamenii adevărați sunt ca o făclie pentru ceilalți. Dar nu lipsesc nici ironiile la adresa unor astfel de enunțuri. Astfel, la aceste cuvinte ale femeii activiste, Petra, Serafim, cel încolțit de ea (de altfel, între cei doi se schițează în carte o vagă apropiere, care poate fi, de asemenea, exploatată într-o eventuală continuare a cărții) și acuzat că nu se implică în corectarea lui Lazăr, rebelul său prieten, acesta replică (ceea ce, pentru momentul și situația lui de atunci era un adevărat curaj!): Cu atâtea făclii, mamă, ce mai pârjol!
     Cartea aduce, prin urmare, o imagine a comunismului, dar de la nivelul claselor de jos, pentru care manipularea la care sunt expuse nu pare a fi înțeleasă în latura ei ideologică, indivizii nefiind capabili să facă un examen critic a ceea ce trăiesc, ci doar să reacționeze, fie prin ascultare, supunere, conformare, fie prin forme de rebeliune, care sunt, mai degrabă, rezultat al unui nonconformism structural și nu al unei tentative de a se opune conștient normelor, ca în cazul lui Lazăr.
    Acțiunea e simplă, se dezvoltă, așa cum arătam, liniar, iar după primele secvențe, care-i prezintă pe cei trei la finalul perioadei de recluziune și în primele zile de după recăpătarea libertății, atenția naratorului auctorial se focalizează asupra lui Lazăr, ceilalți doi trecând într-un plan secundar, de unde se mai fac rareori referiri la ei.
    În ceea ce-l privește pe Lazăr, recalcitranța acestuia, explicabilă prin absența părinților, a unei familii și accentuată prin perioada în care a fost privat de libertate, îl determină să caute soluții – majoritatea ilegale – prin care să-și compenseze deficitul afectiv și, implicit, să-și atenueze complexele, de care, firește, nu e conștient. La această preocupare, se adaugă disperarea de a nu mai ajunge în situația de a-și pierde vreodată libertatea.
    Ajutat chiar de cea care-l acuzase de viol, pentru care a stat în închisoare, și cu care intenționează, inițial, spre surprinderea celorlalți, să se căsătorească, Lazăr ajunge, pentru scurt timp, frizer în satul ei natal, după care pleacă la București, unde gustul pentru câștig rapid, stimulat de femeia de lângă el, îl împinge să facă „bișniță” (mergând deseori până la Timișoara, unde își face legăturile care să-i ajute să procure, mai întâi cosmetice, apoi alte mărfuri care lipseau de pe piață), intră în tot felul de cercuri, și visează să-și schimbe statutul social. Pe drumul parvenirii, ales deliberat, descoperă tot felul de tentații, între care, vorba cântecului, femeia – eterna poveste, în chipul unei rasate, rafinate, mondene, cu studii superioare (într-o epocă în care numărul celor care ajungeau la facultate era extrem de mic, în comparație cu situația de azi) fiice a unui preot, dedat el însuși la tot felul de păcate. Dornic să-i intre acesteia în grații, pierde toți banii pe care-i adunase, fiind pe punctul de a reintra în închisoare, ceea ce-l determină să se adăpostească în tabăra de la mină de unde plecase și unde rămăseseră foștii lui colegi de detenție. Năravurile dobândite nu-i dau însă pace, vrea să fure niște exploziv ca să-l vândă și când este în pericol să fie prins, se spânzură în baraca în care locuia împreună cu alți muncitori.
    Privită în ansamblu, cartea lui Gheorghe Andrei Neagu dă impresia că este doar un fragment dintr-un întreg mai cuprinzător, fiindcă personajele celelalte care compun trio-ul (Serafim și Petre) parcă așteaptă să intre, la rândul lor, în scenă, să poată clama, vorba „adolescentului miop” al lui Mircea Eliade, „incipit vita nova”, chiar dacă se consideră damnați, având stigmatul marginalilor.
    Scris după 1989, romanul ironizează deseori, atât la nivelul naratorului, cât și la cel al personajelor, renumita „limbă de lemn”, dar – și mai evident –  mentalitățile induse cu osârdie de cei aflați la pupitrele de comandă ale societății, prezentând rezumativ o perspectivă asupra lumii românești a epocii comuniste, având drept unul dintre atributele definitorii adaptabilitatea oamenilor – reală sau simulată – la ceea ce li se impune, cartea fiind, în concluzie, o radiografie a unui fragment de viață cu stereotipiile sale, pe care personajele și le asumă ca pe un dat, asemenea ciobanului mioritic, în pofida raționalismului pe care pretinde regimul că-l promovează.