Suntem în aceşti ani la exact un secol de la unul din momentele cele mai dificile din istoria noastră. La scurt timp după intrarea României în Primul Război Mondial, după episodul triumfal al intrării în Transilvania, totul s-a transformat într-o imensă dramă. Nepregătiţi militar aşa cum trebuie pentru un astfel de conflict, trădaţi şi abandonaţi de aliaţii Antantei, copleşiţi de inamic, românii s-au văzut confruntaţi cu o situaţie extrem de periculoasă şi defavorabilă, şi au devenit rapid victime sigure. Prinsă ca într-un cleşte de armatele Puterilor Centrale care au trecut munţii din Transilvania şi au pătruns şi de la sud de Dunăre, din Bulgaria, armata română s-a retras, după o aprigă dar inutilă rezistenţă, cedând, pas cu pas, teritoriu cu teritoriu, pământul ţării. Astfel încât s-a luat în cele din urmă decizia ca restul armatei, conducerea ţării, casa regală, guvernul, parlamentul să se retragă spre nord, în Moldova, pentru a continua acolo rezistenţa. Bucureştiul a fost ocupat de trupele aliate ale Centralilor la începutul iernii şi România, mai puţin zona rămasă liberă a Moldovei, a intrat sub un crunt regim de ocupaţie, exploatare şi batjocură din partea acestora.


      De Sfântul Nicolae al anului 1916, capitala îi vede pe ocupanţi în capitală, şi asta într-un număr din ce în ce mai mare. Petre Carp, Titu Maiorescu, Alexandru Marghiloman, sunt reprezentanţii de vază ai curentului germanofil care au acceptat să coopereze cu inamicul. În oraş se mai găsesc reprezentanţi ai corpului administrativ, dar şi politicieni de conjunctură pentru a menţine o brumă de autoritate.  La 8 decembrie 1916, la două zile după intrarea în capitală, funcţiona deja Guvernământul Imperial al Cetăţii Bucureşti. Acesta avea în subordonare inclusiv autorităţile locale româneşti (primar, prefectul poliţiei, garantul Ministerului de Interne, prefectul judeţului). Unităţile germane de control şi prevenire au fost: Centrala, Poliţia judiciară, Serviciul de circulaţie şi întreţinere a străzilor, Serviciul de supraveghere a localurilor publice şi a sălilor de spectacol, Poliţia criminală, Poliţia de moravuri, Compania de poliţie însărcinată cu paza oraşului şi menţinerea ordinii publice, Casieria (colectarea de taxe de la localuri publice), Secţia de evidenţă a populaţiei, Siguranţa Germană.

 

      Sosirea armatelor Puterilor Centrale (Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria şi Imperiul Otoman) în Bucureşti a fost precedată de o serie de jafuri şi altercaţii, însă imediat, a doua zi, feldmareşalul german von Mackensen, comandantul lor suprem, dă publicităţii un comunicat militar în care garantează viaţa şi avutul fiecărui locuitor în schimbul colaborării cu trupele de ocupaţie. Este evident că promisiunea în întregul său nu a fost respectată. Au fost înregistate cel puţin 50 de ordonanţe militare prin care bucureştenilor li se raţionaliza sau confisca, după caz, toată agoniseala.
       În primele zile au avut loc devastări deliberate la proprietăţile politicienilor antantofili refugiaţi la Iaşi (Tache Ionescu, Emil Costinescu, Victor Antonescu, Dinu Brătianu şi alţii). Cartierul general al armatei germane a fost stabilit la hotelul Athenée Palace (abia construit, în 1914). Cercul Militar (parţial construit) a ajuns arest pentru ofiţerii şi soldaţii români capturaţi în timpul retragerii. Întreţinerea acestora privea Primăria Capitalei.
      Intrarea soldaţilor şi ofiţerilor germani şi unguri în localităţile româneşti a pricinuit acte de sălbăticie printre locuitori: jefuirea produselor alimentare şi articolelor de îmbrăcăminte, siluirea femeilor şi a fetelor, rechiziţionarea forţată a locuinţelor. În puţinele case rămase proprietarilor români ajungeau să locuiască şi câte 4-5 familii. Vechilor autorităţi comunale li s-au adaugat „poliţişti”, ca agenţi de execuţie ai comandamentului militar german, ce puneau în aplicare jaful organizat. Pentru că a fost un jaf în toată regula.
       Animalele vii mari, porumbul şi grâul, fasolea şi cartofii, brânza şi untura ţăranilor români au fost predate obligatoriu, lăsându-li-se raţia de hrană pentru o lună socotită cu gramul! Cantităţi însemnate de alimente erau destinate armatelor ocupante, atât pentru consumul intern, cât şi pentru a fi transportate în ţările lor. Păsările şi băutura (vin, ţuică), cămăşile şi pânza pentru confecţionarea lor întregeau articolele luate gratuit şi forţat, ascunderea lor de către localnici atrăgând după sine privarea de libertate. Pentru tot ce s-a luat nu s-a dat aproape niciun ban. Rareori se plăteau 30 de bani, preţul cât de cât normal, pe decalitrul de vin. Uneori se ofereau bieţilor oameni „bonuri nemţeşti” în care preţul indicat era ironic, câteva „perechi de palme”. Românii ajunseseră bătaia de joc a ocupanţilor. Ce strigător la cer !     
      Oamenii necesari la corvezi erau ridicaţi de la domiciliu şi trimişi cu forţa la muncă, iar cei care se opuneau erau închişi si bătuţi. Cultura porumbului se făcea de-a valma. Nu se ţinea cont al cui era pământul şi nimănui nu îi era permis să-şi ridice roadele muncii de pe terenul lucrat. Nu s-a lăsat locuitorilor pentru folosul lor decât ogrăzile. Pentru că în zilele de Paşte oamenii n-au vrut să iasă la munca câmpului, locuitorii mai multor localităţi rurale au fost amendaţi cu sume importante şi suma a fost încasată de perceptorul fiscal în doar 24 de ore !  Toţi locuitorii au fost obligaţi să se prezinte la apel de trei ori pe zi. S-au făcut chiar şi deportări, în funcţie de nevoia de braţe de muncă ale ocupanţilor în anumite zone, ridicându-se  persoane de la vârsta de numai 14 ani în sus pentru a fi trimise la muncă grea. Adeseori, de soarta acestor oameni nu s-a mai aflat nimic, ele nu au mai revenit acasă.
      Atât germanii, cât şi ungurii, pătrundeau în gospodăriile ţăranilor, împuşcau întâi câinii, apoi confiscau animalele (porci, gâşte, raţe, găini), transportându-le în căruţe. De la cârciumari strângeau tot tutunul, băuturile şi produsele de hrană. Oamenii, ca să mai scape câte ceva din lucrurile pe care le aveau, le mai îngropau, dar nici aşa nu erau în prea mare siguranţă, nemţii scormoneau până şi pământul dimprejurul caselor. În unele sate, ofiţeri germani umblau din casă în casă, cu soldaţi si cu câini dresaţi, căutând după alimente; câinii indicau locul unde bieţii oamenii îşi îngropaseră în pământ anumite articole de hrană, haine, rufe şi alte lucruri. Bonurile de rechiziţie, după cum s-a putut constata deja, erau o adevarată bătaie de joc, n-aveau aproape nicio valoare. Traduse din limba germană, ele aveau inscripţionate pe ele, de exemplu, următoarele: „Dumnezeu să pedepsească pe englezi şi să ajute bieţilor valahi”.
     Casele din localităţile rurale părăsite de românii plecaţi în refugiu în Moldova, au fost cu totul devastate în sate aproape că nu mai exista biserică care să nu fi fost transformată în grajd pentru caii ofiţerilor de trupă, căci grajdurile propriu-zise au fost puse pe foc de soldaţii inamici. Aceştia au dat dovadă de un comportament păgân, toate altarele sunt dărâmate şi icoanele puse pe foc, în biserici s-au dedat la samavolnicii, fapte care cu greu pot fi redate.
     

 
      

       Armata ungară avea o procedură clară de operare pe care trebuia să o aplice în teritoriile ocupate. Aceasta era prevazută în „Instrucţiunile asupra chipului de procedare al oricărui element de trupă la ocuparea unei localităţi sau regiuni”, documentaţie cu care Marele Stat Major al armatei române era la curent. Articolele instrucţiunilor prevedeau blocarea tuturor ieşirilor din localitate, ocuparea oficiilor telegrafo-poştale şi telefonice, confiscarea corespondenţei, registrelor, dosarelor şi caselor de bani, dezafectarea şinelor de cale ferată din gările ocupate. Dispoziţiile făceau referire şi la raporturile dintre ocupanţi şi populaţia autohtonă, un articol precizând că „în efectuarea rechiziţiilor se va cruţa, pe cât va fi cu putinţă, populaţia românească şi saşii.”
      Că nu a fost vorba mai deloc de manifestarea unei atitudini mai reţinute fată de români, motivată de pregătirea terenului pentru o posibilă conciliere a raporturilor româno-maghiare, s-a putut vedea din desfăşurarea evenimentelor în localităţile cotropite de unguri. Astfel, litera regulamentelor era una, iar punerea lor în practică alta, generându-se abuzuri nepedepsite. în unele sate ocupanţii unguri au decimat turmele de animale, rămânând  doar circa 5% din efectivul iniţial. Sătenilor li se lua totul totul, fără nici o plată, ignorând cu totul protestele, ţipetele femeilor şi copiilor. Sunt relatate de martori scene îngrozitoare, în care femei cu copii se puneau în genunchi înaintea ungurilor, ca să nu-i lase să moară de foame iar aceştia, ca nişte brute, le loveau cu piciorul! Oameni cu căruţele erau opriţi de soldaţii maghiari, li se deshămau caii, prinzându-i la căruţa lor, sărmanii oameni rămânând, bocindu-se, cu căruţa în drum.
      Turcii şi bulgarii s-au comportat şi ei brutal. Au violat de la fete tinere până la bătrâne neputincioase, uneori chiar în faţa soţilor, a bărbaţilor din casă. Luau apoi toţi banii din casă, după ce cotrobăiau prin toate cotloanele, încărcau toate hainele, încălţămintea, rufăria, şi plecau, lăsând oamenii desculţi şi aproape dezbrăcaţi!    
       Nici în Bucureşti situaţia nu a fost mai bună. Centrul oraşului era oarecum mai cruţat, dar cartierele de la periferie erau la cheremul armatelor ocupante care se dedau la acelaşi gen de fapte descrise mai sus. După aprecierea locuitorilor de sex feminin, cei mai bestiali erau bulgarii şi ungurii, apoi turcii, dar nu au fost mult mai buni însă nici nemţii care scotoceau pretutindeni şi jefuiau populaţia.
      Faptele descrise mai sus au fost cercetate si confirmate de o comisie româno-rusă in comunele eliberate după victoriile obţinute în vara anului 1917.
       O atitudine aparte a avut-o pe timpul ocupaţiei militare una dintre minorităţile nationale,şi anume evreii. Aprecierile Marelui Cartier General al armatei române nu sunt deloc măgulitoare la adresa acestora. Reprezentanţii acestei etnii nu au împărtăşit aceleaşi suferinţe cu românii căci au beneficiat de multe favoruri, şi mulţi s-au aruncat fără pic de ruşine în braţele duşmanului, punându-se în serviciul germanilor ca interpreţi, informatori sau în serviciul poliţiei civile. Unii dintre militarii evrei, nu toţi trebuie spus – au fost destui şi care şi-au făcut datoria până la capăt – dezertau din armata română. Au fost însă şi români sadea, de exemplu bucureşteni, care, dând dovadă de lipsă de demnitate umană, de patriotism, de laşitate şi slugărnicie, s-au comportat mizerabil. Au încercat să facă speculă cu produse de primă necesitate, au pârât pe proantantişti la poliţia germană, au făcut afaceri cu ocupantul din care unii s-au îmbogăţit de-a dreptul, alţii s-au pus în slujba ocupantului fie din teamă, fie din interes material. Femeile, multe măritate au căutat să-şi apropie un ofiţer german capabil să le protejeze şi să le facă traiul mai bun sau să le facă diverse servicii. La sfârşitul ocupaţiei au fost contabilizate nu mai puţin de 4000 (!) de cereri de divorţ ale ,,doamnelor” din Bucureşti de soţii lor de pe front.
     Grea, apăsătoare, privativă, umilitoare. Acestea sunt atribute ale ocupaţiei militare germane şi a aliaţilor lor asupra Bucureştiului. Desigur, ceea ce au suferit locuitorii capitalei s-a întins cu aceeaşi intensitate şi asupra celorlalte regiuni ale Vechiului Regat în timpul Primului Război Mondial. Chiar şi la Iaşi, unde s-au refugiat monarhul, parlamentul, guvernul şi celelalte instituţii ale statului român situaţia nu a fost deloc roză, înfloritoare.
      În acelaşi mod au procedat ocupanţii şi cu produsele strategice ale României : petrol, cereale, lemn, material rulant, unităţi de producţie industrială şi agricolă. Cu rigoarea cunoscută, ocupantul a înfiinţat zece secţiuni de supraveghere şi control a vieţii oraşului. Orice abatere era pedepsită cu moartea. Desigur, au fost şi excepţii, când viaţa unora a fost răscumpărată cu ajutorul banilor sau a altor monede de schimb.     
       Propagandistic, aveau loc periodic defilări ale trupelor Puterilor Centrale aflate în tranzit prin Bucureşti pentru a uza moralul populaţiei, au fost schimbate nume de edificii, restaurante şi hoteluri. La puţin timp, după ocuparea Bucureştiului, în decembrie 1916, s-a redeschis cabaretul „Majestic-Femina” cu spectacole de varietăţi ţinute de germani pentru germani.
      S-au introdus raţionalizări la principalele produse alimentare şi de consum casnic (gaz, electricitate, păcură) cu excepţia clădirilor ocupate de germani. Circulaţia birjelor sau a oricăror alte mijloace de transport a fost interzisă pentru localnici, excepţie făcând personalul militar al Puterilor Centrale. Bucureştenii se deplasau pe jos.. A fost introdus calendarul gregorian în locul celui iulian, de asemenea a fost schimbată ora Bucureştiului după ora Europei centrale.
      Noii stăpânii ai ţării procedau după poftele lor pe pământul românesc.   
       Iarna anilor 1916-1917 şi 1917-1918 a fost deosebit de aspră. Aceasta a provocat şi locuitorilor dar şi trupelor de ocupaţie multe neajunsuri, însă cel mai mult au suferit băştinaşii.
       În timp ce nemţii tăiau arborii din Grădina Cişmigiu, iar vara cultivau varză roşie, românii puneau gardurile pe foc, în lipsa lemnului rechiziţionat pentru armata germană. În aceste împrejurări, s-a făcut o severă rechiziţie de blănuri în tot oraşul pentru ocupanţi.
       În privinţa comportamentului ocupantului faţă de bucureşteni, germanii, ce-i drept, au păstrat un grad relativ onorabil, pe când ceilalţi, în special bulgarii au fost cei mai recalcitranţi şi violenţi. Aşa cum am amintit deja, ce făceau în ţară, făceau şi în Bucureşti. Siluiri ale fetelor, femeilor, chiar şi ale celor în vârstă, furturi, jafuri, ocuparea cafenei Capşa, consum de alimente şi băuturi în schimbul unor bonuri de hârtie fără valoare, furtul documentelor slave de la Academia Română, ale moaştelor Sfântului Dumitru, patronul spiritual al oraşului (acestea din urmă au fost recuperate cu ajutorul Comandamentului german) au fost fapte ale corpului militar bulgăresc la Bucureşti în Primul Război Mondial.
       Cu toate aceste nenorociri,  populaţia capitalei, în mare parte, a arătat stoicism şi încredere într-un viitor mai bun, nu foarte îndepărtat.        
      Armata germană de ocupaţie a găsit în România un loc binecuvântat. Abundenţă de hrană, produse de lux, mijloace de distracţie, ceea ce în ţara lor nu se mai găseau de cel puţin doi ani. De aceea, despărţirea nu a fost deloc uşoară. Abia pe 12 noiembrie 1918, trupele germane au părăsit Capitala, la o zi după semnarea Armistiţiului între Antanta şi Puterile Centrale, retrăgându-se treptat de pe teritoriul ţării, lăsând în urma lor alte nenorociri. Dar dramele românilor nu s-au terminat odată cu sfârşitul oficial al Primului Război Mondial, în Dobrogea şi Cadrilater, încă şi în anul următor, în mod inexplicabil, bulgarii au comis  –şi din păcate au fost lăsaţi să comită -  fapte extrem de reprobabile, atrocităţi de neimaginat, în răzbunarea lor pe românii nevinovaţi.
       Lăsând la o parte marea realizare din anul 1918, zămislirea României Mari, o imensă tragedie a însemnat pentru România acest război, şi nu doar pentru cei de pe front, dar şi pentru cei din spatele frontului, în timpul ocupaţiei, pentru civili, pentru toată populaţia, între 1916 şi 1919. Se vorbeşte mult, şi pe bună dreptate, despre jecmănelile binecunoscute ale turcilor otomani, ale ruşilor sau sovieticilor, dar trebuie să spunem că în egală măsură, ba uneori întrecându-le în duritatea manifestărilor lor, s-au petrecut astfel de lucruri pe seama poporului român din partea ocupanţilor în timpul Primului Război Mondial.