1 august 2016
Am citit şi eu celebra "listă a lui SOV cu numele celor din mass-media plătiţi de mogul" şi mă încearcă o mare admiraţie faţă de SOV. Omul ăsta chiar a crezut în formatorii de opinie din Valahia şi i-a plătit împărăteşte cu sute de mii de lei şi chiar milioane. Ce generozitate! Ce naivitate! Credea că le cesionează conştiinţele însă s-a înşelat big time, cine îşi vinde conştiinţa o dată, o va face şi a doua oară şi a treia oară. Să semnezi contracte de cedarea de drepturi de autor pentru mii de euro! Daţi-mi voie să visez. Şi cei mai mulţi au fost plătiţi doar să-şi dea cu părerea. Merci, la asta orice român este mare expert. De exemplu eu aş putea să am acum o părerea despre absolut orice pentru doar 500 de euro, doar m-am întors din vacanţă cam lefter. Daca există vreun mogul interesat, îl rog să ma contacteze. Mulţumesc.
14 mai 2017
Dacă eşti un atent observator, nu ai cum să nu remarci unitatea în construcţie, aş numi-o eu, a cartierelor britanice şi, mai ales, englezeşti. Oricât te vei strădui nu vei găsi într-un cartier decât foarte mici variaţii arhitectonice. Altfel spus, case identice care au diverşi proprietari. Case minunate, cu un etaj unde se află dormitoarele, cu un parter unde sunt localizate bucătăria, sufrageria intrarea într-o modestă curte (ca suprafaţă, poate treizeci-patruzeci de metri pătraţi) care se face printr-un conservatory, o structura uşoară de tipul seră, cu geamuri termopan prin care se poate vedea în curtea dar şi cerul- atunci când plouă te simţi atât protejat cât şi în ploaie. Şi chiar eşti. O explicaţie a acestie unităţi remarcabile atât de diferită faţă de anarhismul nostru arhitectural (fiecare îşi ridică o casă cum vrea, în funcţie de posibilităţile financiare, uneori, doar uneori fiind obligat să respecte un regim de construcţie în funcţie de zona oraşului- P+1 sau P+2 dar şi acest aspect poate fi aranjat pe la primării) am aflat-o la întoarcerea cu autobuzul din Cambridge când am observat cum la marginea unui orăşel se ridica un carier nou. Casele erau identice şi alcătuiau parcă un cartier de şi din poveşti, aceleaşi cărămizi roşii, aceleaşi etaje, spaţii din faţă pentru parcări etc. Pentru că este dificil să ai resursele financiare pentru a te apucă de unul singur să-ţi ridici o casă, se apelează la astfel de dezvoltatori imobiliari care le închiriază. Probabil că nici ei nu obţin autorizaţiile de construcţie de la primării fără a avea un plan urbanistic bine pus la punct, care să respecte cu stricteţe anumite cerinţe. Marea majoritate a acestor case nu au garduri în faţă ceea ce nu poate decât să-l surprindă pe turistul sau muncitorul român. Cum adică să nu ai în jurul proprietăţii tale de jumătate sau un milion de lire un gard de cărămidă sau lemn de doi metri înălţime? Unii proprietari, din suburbiile bogate sau orăşelele ne-multiculturalizate chiar au storuruile sau perdele trase, lăsându-te să priveşti în interiorul casei. O dovadă de încredere în celălalt sau o naivitate fără măsură? Nu este vina trecătorului estic că englezul bogat este puţin voyeur. În unele seri putem vedea familii servind cină într-un cadru foarte intim. Mai vechea mea teorie privind câinii s-a reconfirmat şi pe tărâm britanic. Şi englezi au câini (de rasă) şi îi vezi prin parcuri plimbându-i în lesă, strângându-le dejecţiile în punguţe însă neavând garduri, te poţi plimba liniştit pe trotuare, fără a tresări la fiecare cinci metri cum o faci în România, o ţară asaltată de câini, când din spatele fiecărui gard te aşteaptă o altă pereche de colţi măcar să te hămăie în voie. Cu cât sunt mi mulţi câini într-o ţară cu atât nivelul de încredere în celălalt, în fiinţa umană de lângă tine este mai scăzut. Noi ridicăm garduri, tragem sârmă ghimpatp şi dăm drumul la 2-3 câini fioroşi în timp ce englezii nu au garduri, nu au sârmă ghimpată iar câinii îi ţin prin casă
21 august 2017
Paradoxul îmbătrânirii: percepi semnele ei mult mai uşor la ceilalţi decât la tine. De aici apare o mare nedumerire: cum se poate ca toţi ceilalţi să îmbătrânească doar TU nu?
29 decembrie 2017
Ce înseamnă puterea memoriei...Mi-am turnat într-un pahar un vin alb de ţară, de pays, cum ar zice francezii, pentru a înlătura orice dubiu (când am fost în Franţa am fost impresionat cum in supermagazinele lor raionul de vinuri era masiv, ocupa o groază de spaţiu, dar era divizat clar în două, vinurile de calitate, cu pretentii, scumpe şi vinurile de ţara, vins de pays, aşa, mai fără pretenţii, la cantitate chiar în bidoane de plastic, oh quelle horreur!) şi mi-am adus aminte de cum monsieur Maurice, coordonatorul lucrării mele de la Geneva, mi-a ţinut o lecţie de franceză, nu oriunde ci tocmai în biroul pe care-l ocupa în cadrul redacţiei ziarului La Tribune de Geneve. Mă chemase la el să analizăm conţinutul şi, mai ales, calitatea limbii franceze. Cum habar nu avea de Irlanda, trebuia să se lege de ceva....şi cel mai la îndemâna era tocmai limba franceză pe care o utilizasem în teza mea. Cum era să-i spun, bre Antoane, nu uita că franceza era ştiută la perfecţie în Principatele Valahe doar de o elită boierească ce îşi trimiea plozii doar să studieze la Paris (nu şi să muncească) din care niciunul din strămoşii mei nu a făcut parte, ai milă, monsieur, sunt şi eu un prăpădit care vrea să strângă nişte bănuţi dar să plece (ce greşeală!) şi cu un carton (destul de prestigios, mă gândesc acum, după ce observ de un deceniu tiparniţele universitare valahe). Nici vorbă. Maurice s-a aplecat asupra lucrării mele şi mi-a atras atenţia că Âpre nu este totuna cu après (după) cum se întâmplase să scriu eu din greşeală. Şi, evident, romandul avea perfectă dreptate. Chestie de accent. Eu l-am bombănit dar acest incident, întipărindu-se pentru totdeauna în memorie, m-a facut am reţin diferenţa dintre âpre şi après. Âpre înseamnă ceva de genul acru, dezagreabil, stricat. (Qui produit une sensation désagréable à l'oreille, au goût : Une voix âpre. Des poires âpres. Qui présente un caractère de violence, de dureté : Une lutte très âpre pour le pouvoir.Qui est rude, difficile à supporter
8 august 2017
Nu vreau să par interesant dar nu cred că am ajuns dependent de telefonul mobil. De accord, îl car cu mine din obligaţie, mai degrabă, pentru ca lumea să poată da de mine şi pentru a nu fi îngrijorată (“de ce nu ai răspuns la telefon? de ce?”). M-am dotat cu un smartphone abia anul trecut, după ce luni în şir mi se spunea de toată lumea cât de depăşit sunt pentru că aveam un mobil banal, cu care nici nu puteai face poze şi nici posta. Dar alarma urla dimineaţa, auzeam vocile celor care mă sunau, mai avea şi lanternă, calităţi/funcţii suficiente pentru mine (şi atunci ca şi acum). Dacă ar fi după mine, aş arunca smartphonul în primul zid. Nici măcar ştirile pe care le mai frunzăresc dimineaţa, în drum spre birou, nu îmi captează atenţia mai mult de 5 minute şi mai degrabă le accesez pe cele sportive, restul părându-mi-se cretine. Când joacă Liverpool şi nu pot vedea meciul, într-adevăr, mă torturez singur urmărind evoluţia scorului pe telefon. Îmi aduc aminte cu nostalgie cum am aşteptat o săptămâna pentru a-mi suna prietena care studia la Sibiu. Aveam numărul de telefon al căminului şi stabilisem o oră anume. Se forma numărul, se aştepta (între timp se rosteau şi nişte rugăciuni scurte dar, pare-se, de efect) şi se cerea cu domnişoara x care se afla la acea oră în camera gardianului căminului. Nu se putea vorbi mai mult de două trei minute şi debita câteva banalităţi, nu cred că responsabilul părăsea camera, trăgea cu urechea. Se informa. Şi, un alt amănunt interesant, suprema mea tortură este să vorbesc la telefon mai mult de 3-4 minute.
4 noiembrie 2016
Marele erosim al vieţii nu constă neapărat în miile de detalii nesemnificative ale vieţii, pierderi materiale de doi bani, ci în capacitatea de a suporta pierderea umană. Cea intim legată de viaţa ta, cea care ţi-a dat viaţă, căreia îi datorezi viaţă. Restul e vorbărie ieftină, paradă, plâns de milă.
6 octombrie 2016
Recent, un incident a făcut valuri: un poliţist a ieşit cu ranga din maşină, încercând să-şi facă singur dreptate. De fapt astfel de întâmplari sunt zilnice în România şi denotă o psihoza colectivă gravă. Mă întreb care sunt motivele acestei realităţi. Evident, sunt multe şi pe unele deja le-am mai notat însă cred că de vina este şi constientizarea generală că în trafic nu există reguli, că ele au fost abolite (chiar prin OUG) iar el este dominat de legea celui mai puternic. Apoi este şi vorba de lipsa generalizată a respectului faţă de colegul de trafic. În al treilea rând, fiecare doreşte să-şi dovedeasca sieşi dar şi celorlaţi că este cineva, că ajuns într-un punct important al vieţii sale (de aici şi cei care cumpăra bolizi, mai ales beemveişti feroci, care valorează de două ori mai mult decât locuinţele lor). Nu în ultimul rând, observ capacitatea junglei româneşti de a-l transforma până şi pe cel mai blajin om într-o fiara la volan. Mă duc să las in torpedou un boxer, două cuţite, o rangă şi un briceag cumpărat în San Marino Marele noroc al nostru este că nu avem arme de foc la liber, precum în America, cred că ne-am împuşca fără milă în fiecare zi. Let there be blood.
31 decembrie 2016
Despre revelioanele de dinainte de 1989. Cei mai mulţi cred că le-au şi uitat complet, atât de anoste par acum, când acest nesimţit capitalism ne oferă aproape totul, cel puţin din punct de vedere material (cârnaţi, ceafa, şampanie, fois gras, petarde/spectacole cu dive şi, până recent, frumoase focuri de artificii). Nu are cum să ne facă el insusi mai fericiţi. De cele mai multe ori le petreceam la bunici şi ele se rezumau la joacă pe afară (dacă era mai cald) sau în bucătărie, dacă era ger. Indienii de plastic se băteau de mama naibii cu cowboy-ii de plastic. Măcel în toată regulă. Meniul nu era grozav, ceva afumături şi probabil, vreo plăcintă de mere făcută de bunica. Nu ţin minte să fi avut sucuri şi ciocolată. Însă televizorul care în timpul anului stătea mai mult închis prindea subit viaţă. Lumea se uita la celebrul şi miticul “program de revelion” o combinaţie subtilă de momente aşa-zis umoristice despre metehnele vânzătorului de la raionul de confecţii sau ale responsabilului aprozarului din colt care fura la gramajul socialist, până la sketchuri care aveau punctul de plecare în vreo încurcătură, la care excelau Arşinel şi Stela Popescu. Mult gustată de noi era şi retrospectiva sportivă a anului care tocmai se încheia. Făceam tot posibilul să nu pierd episodul fotbalistic, singurul care mă interesa cu adevărat. Steaua, Dinamo şi Victoria duduiau prin Europa. Iar puţin după miezul nopţii se dădea stingerea, eram împins către tăblia recamierului pentru a fi sigur că nu voi cădea din pat. Un alt an începea fără cine ştie ce tam-tam sau zorzoane stilistice şi metafizice.