„Am legat copacii la ochi, / Cu-o basma verde / Şi le-am spus să mă găsească. / Şi copacii m-au găsit imediat / Cu un hohot de frunze.“ (Marin Sorescu, „Am legat ...“)

Cândva am legat şi eu ochii primăverii să observ dacă mai reuşeşte să zămislească muguri, dar primăvara nu a dat greş. Cu ochii închişi primăvara şi-a întins braţele peste natură şi a alungat iarna ce lega pământul spre nerodire. Când am văzut miracolul am încercat şi eu să mă joc de-a primăvara. Eram în clasa a V-a când m-am jucat de-a primăvara şi am presărat pe versuri muguri de cuvinte. Au trecut ani şi ani, dar jocul de-a primăvara din copilărie mi-a pătruns în fiecare colţ al sufletului, devenise viaţa mea. Credeam că o să scap şi eu asemeni scriitorului Marin Sorescu, dacă o să leg la ochi „toate lucrurile / şi toate sentimentele.“, însă m-am înşelat, aşa cum păsările l-au găsit pe scriitor „cu un cântec“, iar soarele l-a observat „După timpul acela“ şi primăvara cuvintelor mă zăreşte rătăcită printre umbre, printre frunze şi printre flori. Nu poţi fugi de tine însuţi. Când începi să te cunoşti, totul îşi pare o joacă. Chiar eşti atras de joc. Eu m-am jucat de-a primăvara în copilărie şi sufletul meu s-a îmbolnăvit de durerea mugurilor. Oricât aş încerca să scap de vraja primăverii, mugurii mei strigă după mine, sunt vii, trăiesc prin fiinţa mea.

Trebuie să fiţi atenţi ce joc alegeţi în viaţă. Ion Creangă în jocul lui din „Amintiri din copilărie“ a dărmat casa Irinucăi din Broşteni şi i-a omorât o capră. Andronic, omul-şarpe, din opera literară „Şarpele“ a scriitorului Mircea Eliade, prin jocul gajului din pădure, un joc iniţiatic care-l determină să o aleagă pe Dorina şi să o considere pe Liza o intrusă, schimbă firescul lucrurilor şi-i atrage pe eroi într-o practică magică ce are la bază un descântec popular de dragoste.

Se spune că jocul are nişte limite ce nu trebuie să le depăşeşti, depăşirea acestor limite atrage după sine o pedeapsă sau moartea. Eu sunt de părere că odată ce ai început jocul nu te mai poţi opri. E ca Ciuleandra, întâi e lin, pe urmă creşte în intensitate. Singurul secret este să ştii a-ţi alege jocul.

Jocul unora este arta. Odată ce au început acest joc nu se mai pot opri, sunt asemenea albinei din poezia lui Tudor Arghezi „Lumină lină“, îşi ascultă „sarcina chemării“ şi vântul nu reuşeşte să le amorţească elanul, chiar dacă vor oferi în schimbul jocului spremul preţ. Sunt asemenea lui Manole din balada populară „Monastirea Argeşului“ sau drama lui Lucian Blaga „Meşterul Manole“. Dacă în baladă jocul este înlocuit cu verbul „să glumim“, în drama „Meşterul Manole“ tema jocului este evidentă. Mira, ce ia locul Anei, este predispusă spre joc. Acceptă sacrificiul suprem pentru idealul de creaţie „un joc de albă vrajă şi întunecată magie.“ Sunt asemenea emirului din „Noapte de decemvrie“ a lui Al. Macedonski ce alege drumul cel drept în viaţă spre a ajunge la Meka sau prinţului din „Mistreţul cu colţi de argint“ a scriitorului Ştefan Augustin Doinaş.

Orice joc are un preţ. Poţi să câştigi jocul sau poţi să-l pierzi. Trebuie să te analizezi cu atenţie şi să îţi înţelegi sufletul. Nu e bine să alegi un joc doar de dragul jocului asemenea copilului Ion Barbu din poemul „După melci“, pentru că jocul de-o clipă ce a dus la moartea melcului ce a ascultat descântecul de primăvară şi a îngheţat, nu aduce după sine împlinire. E bine să cauţi jocul în frunze, în umbre, în fluturi, în flori, în păsări, în pământ, în aer, în apă, în soare şi lună, iar când l-ai găsit să-l joci atât de bine, încât să nu te învingă nici vântul, nici ploaia, nici focul, nici stânca, ci să te înalţi deasupra lui, pentru că omul după cum mărturiseşte scriitorul Nichita Stănescu în poezia „Laudă omului“ este „o emoţie copleşitoare“ sau „din punct de vedere al aerului, / Oamenii sunt păsări nemaiîntâlnite, / cu aripile crescute înlăuntru, / care bat, plutind, planând, / într-un aer mai curat – care e gândul!“