Marina Popescu (n. 1982) este poetă și absolventă a Facultății de Litere, Universitatea din București. S-a lansat în poezie în 2010 – 2011, când a obținut o serie de premii la mai multe concursuri și festivaluri literare autohtone, primind inclusiv Premiul Editurii Paralela 45 (2015) pentru volumul Ultimul nu va stinge lumina. A publicat poezie și în: EgoPHobia, Boema, Oglinda Literară, Litere, etc.
Ultimul nu va stinge lumina (Editura Paralela 45, 2016) se încadrează în curentul postmodernist care era pentru istoricul Arnold Toynbee decadent, anarhic, irațional. „În Europa e introdus mai ales prin lucrarea lui Jean-François Lyotard La condition postmoderne. El denumește, în literatură, o atitudine și o tendință diferite de cele ale modernismului. Dacă modernismul, cu variantele sale extreme avangardiste, marca o ruptură cu trecutul, o voință de înnoire presupunând o fază violent demolatoare, postmodernistul este artistul hiper-livresc care știe că noutatea absolută este exclusă și care decide să conviețuiască pașnic cu tradiția.” (Teoria literaturii. Dicționar-antologie, Irina Petraș, 2009)

Se pare că postmodernismul românesc a marcat opera tinerei poete. Avem de-a face cu autoironia caracteristică acestui curent. În plus, ludicul, prozaicul și biografismul sunt elemente definitorii ale operei autoarei bucureștene care amintește de generația 2000. Marina Popescu nu aderă la o gașcă literară, având un discurs poetic individualist, pe care îl regăsim și în poezia americană contemporană.
La nivelul registrelor stilistice întâlnim cotidianul prozaic și bufon care relevă un spectacol prozaic și anodin, redactat într-un limbaj sarcastic și ironic. Practic are loc o brutalizare a limbajului poetic, o coborâre în cotidian. De asemenea, la fel ca la Cărtărescu, forma poemelor este arbitrară, fără a ține seama de canoanele poeziei moderne sau clasice referitoare la tehnici de construcție.
În ceea ce privește tematicile abordate, acestea prezintă societatea sau orașul exact așa cum sunt ele – cu oameni care le populează, străzi, metrouri, mașini etc. Practic, în calitate de cititor, retrăiești filmul vieții tale în care protagoniștii pot fi regăsiți și în realitatea concretă: „copiii mănâncă semințe și râd/ de colegul lor gras./ Într-o vreme/ pe bancă a locuit un boschetar/ înconjurat de o familie de câini/ și de multe sacoșe.”
Structural, volumul este împărțit în două poeme și patru părți, în ordinea următoare: Primul poem/ To Do List, Despre oameni și bănci, Te știu de pe Facebook, Ultimul nu va stinge lumina, Salonul cu porumbei la geam și Ultimul poem, toate aducând în prim plan cotidianul românesc, precum și teme globale precum consumerismul, globalizarea sau rețelele virtuale de socializare.
Temele amintite mai sus se întrezăresc încă din Primul poem unde este subliniată nevoia poetului de a se ridica la așteptările societății, idee transmisă de autoare printr-un mesaj subliminal și prin utilizarea repetitivă a verbului a trebui: „trebuie să fac dragoste zilnic, să alerg măcar doi kilometri,/ asta îmi dă încredere în ideea de infinit,/ trebuie să privesc știri cu oameni care mor – crime, accidente, sinucideri –,/ asta mă face să fiu fericit că sunt aici și scriu,”.
La aceste teme se adaugă unele specifice societății românești precum sărăcia („Mă privești/ cu ochii vicleni ai sărăciei, ai haine rupte, obrajii murdari,/ strivești între buze rugăciuni furate în poarta bisericilor”), mediul spitalicesc („E soare azi pe holurile nefiresc alungite,/ e strălucire multă aici;/ ei întreabă dacă am ajuns dincolo.”) sau Revoluția din '89 („Ceasul din Piața Universității s-a topit,/ în pata aurie câteva vrăbii/ își înfig ciocul și mor. Ăsta/ e loc de murit, îmi zic/ parcă și alții tot aici”), dar și caracteristici ale lumii globale care au fost preluate de societatea autohtonă: consumerismul subliniat simbolic prin imaginea supermarketului care a împânzit capitala bucureșteană („Se iau niște oameni,/ mulți oameni de toate vârstele,/ de varii mărimi și culori,/ ei vor împinge cărucioare, se vor îmbrânci cordial/ [...]/ vor dansa printre ambalaje frumos colorate,”), globalizarea, acel proces prin care o serie de evenimente dintr-un anumit loc de pe glob au repercusiuni din ce în ce ce mai ample într-alte societăți dintr-alte părți ale globului („Dincolo de sticlă/ mâinile ei pipăie bumbacul/ fără să știe că mâinile transpirate ale indianului/ au mângâiat coapsele fetei care l-a croit,/ degetele vulgare și grase au plătit/ un dolar pentru rochie,/ un dolar pentru ploile musonice,/ pentru porția de curry și vasul de apă,”), rețelele virtuale de socializare care fac posibilă comunicarea ultrarapidă între oameni aflați la distanțe foarte mari, dar care au condus și la crearea unei lumi virtuale în care fiecare poate fi exact ceea ce vrea să fie („O poză cu un luminiș  undeva la munte/ niciun like,/ niciun comment sub ea,” – sunt folosiți inclusiv termeni în limba engleză care subliniază acest fenomen al globalizării, precum și apariția unui hibrid lingvistic, din ce în ce mai vizibil, care intră în limba română sub denumirea de romgleză) sau videochatul („Pentru că pe ea o cheamă Andra și/ se dezbracă în fața camerelor web/ în timp ce un irakian, un irlandez afumat și/ alți indivizi se excită cu dreapta sau stânga”).
De asemenea, teme clasice ale umanității sunt abordate de poetă: viața care se scurge inexorabil către moarte („În casa asta a stat cineva,/ cineva sosit de departe, din nord/ cineva care a adus doar tinerețea înghesuită într-o valiză;./ în casa asta s-a iubit,/ aici s-a născut, s-a băut lapte, s-au cumpărat păpuși,/ s-a râs și s-a plâns la intervale inegale de timp;”), iubirea – atât cea erotică, descrisă în imagini pornografice („Ar fi de-a dreptul bizar să cobor, să vin lângă portiera ta,/ să-ți bat ușor în geam și când deschizi să încep să-ți povestesc/ filmul rusesc în care el și ea/ pe la spate într-o toaletă dezafectată,”), cât și cea pierdută (și aici are loc o repetare a suferinței în mai multe poezii, ca de exemplu în cea intitulată În fiecare luni prin versurile: „Toți bărbații care trec pe lângă mine luni seara/ îmi zâmbesc din coliviile lor de ceață,/ aproape nici nu observ asta/ pentru că eu merg cu apăsarea celei care știe/ că strada asta pe care vei trece și tu/ e singurul lucru/ pe care-l mai avem în comun.”) –, credința care este „[...] o cruce uriașă/ cu răstigniții ei cu tot.” sau moartea „mică și roșie”.
Figurile de stil sunt omniprezente în poezia tinerei poete, îmbogățind registrul stilistic prin utilizarea unui vocabular bogat și nuanțat („Omul cu pălărie trece ca un mister/ pe bulevardul aproape pustiu,/ pe bulevardul aproape infinit”).
În încheiere este de subliniat calitatea editorială a volumului care se remarcă prin publicarea pe hârtie albă de calitate superioară și redactarea adecvată a acestuia. De asemenea, doresc să recomand tomul cititorilor maturi interesați de subiecte cotidiene, care cu siguranță vor aprecia o viziune onestă asupra societății în care trăim.

ALEXANDRA MEDARU (n. 1988; București) este scriitoare de literatură fantastică și   realistă (proză, dramă, poezie) și critic literar. A absolvit Facultatea de Relații Economice Internaționale din cadrul Academiei de Studii Economice București (cu o lucrare de diplomă susținută la disciplina „Geopolitică”, intitulată Conflicte rasiale – consecințe geoeconomice și geopolitice, 2010). De asemenea, deține o diplomă de master în cadrul aceleiași facultăți obținută la catedra de „Geopolitică” (cu lucrarea Tibet – China, un conflict latent, 2012). A lucrat ca specialist de comunicare, în prezent fiind copywriter. S-a implicat, de asemenea, în activități de voluntariat la ONG-urile Wilderness Research and Conservation  și Queero – Accept România. A debutat în 2013 cu textul „Păcatul” (în Revista de Povestiri), iar un an mai târziu a participat la Inspired – Concurs de idei, secțiunea Dramaturgie, cu textul „Contrabandă-n alb și negru”, distins cu Premiul al II-lea. Tot în 2014 a absolvit Atelierul SF&F organizat de Revista de povestiri și Bookblog, fiind membră fondatoare a grupului literar Secția 14 din care a făcut parte până în septembrie 2016. În 2015, nuvela dark fantasy „ReÎnnoirea” este publicată în revista Argos, nr. 10, și, ulterior, în antologia Eroi fără voie (Ed. Millennium Books). În 2016, Alexandra Medaru a publicat proza scurtă „Întâlnire cu un bărbat, un satir și un motan” (Revista de suspans, nr. 25). Câteva luni mai târziu, se lansează și în critică literară, în paginile revistei culturale EgoPHobia, cu rubrica „Arena culturală: cartea și filmul” (cu articole despre autori precum Umberto Eco sau Truman Capote). A participat ca invitată specială la lansările Editurii Crux Publishing din cadrul Târgului Internațional Gaudeamus 2016 unde a vorbit despre romanul „Aer și MSbP” de Răzvan T. Coloja, făcând o prezentare „exemplu-școală” (conform Oliviu Crâznic, scriitor, critic literar și consilier juridic) a volumului. La sfârșitul aceluiași an, a susținut alături de Oliviu Crâznic prezentarea publică FANTASTICUL DE IMPACT: DE LA GHILGAMEȘ LA „URZEALA TRONURILOR. În 2017, a publicat la începutul lunii februarie, povestea „Ființele nopții din urmă” (space frontier) în Cotidianul Național Puterea, iar în același an parte din articolele sale critice au fost preluate de Select News. De curând, conduce o nouă rubrică literară în revista culturală EgoPHobia, intitulată „Lecturi potrivite/recomandate de Alexandra”. La Gaudeamus 2017 a lansat volumul liric „Demoni și demiurgi” (Editura EIKON). Blog personal: Taramuridenicaieri.ro.