Cum spun eu aşa a fost...

...foametea din Arşiţa s-a întâmplat pe la 1815 şi a ţinut cam şapte ani... făcând mare prăpăd în oamini, dar numai pă aici, vreo câteva zeci de sate, că în Moldova erau bucate destule..."

„Noi am avut păşune la Izvoare. Pentru cai, boi şi juninci, plăteam păşunatul şi focălitul din 25 mai până la Sfântă Mărie Mică..."

„Oaminii-s de multe feluri... şi buni şi răi... şi răi şi buni... Plouă, cum vedeţi, de trei zile... mărunt şi des. Rece, rece, ploaie de noiembrie, dar e numai septembrie. S-au schimbat vremurile, nu mai umblă cum umblau odată. Vremurile, dar şi oaminii s-au schimbat."

„Au fost ierni grele. Mai demult iarna era iarnă. Multe ierni au fost mari, cu zăpezi potop. După prima bătaie, o fost una cu umăt de nu se putea ieşi din casă. Aşa au fost iernile mai demult.

Nişte jizi treceau prin Gutâi, dinspre Budeşti către Cap Mic. Aveau cai mulţi, gheşefturi jidoveşti, cum făceau jizii, atunci. S-au întâlnit cu lupi, mulţi lupi, o haită întreagă, ca la cincisprezece, douăzeci de fiare flămânde au fost. Mi-a zis mie Frigman, jidul de la noi, care a fost acolo. Frigman nu prea minte, era jidbugătde cinstit la vorbă.

Lupii i-au înconjurat pe de lături şi se apropiau jucându-se ca şi căţeii prin zăpadă. Jizii ce-au gândit atunci... au legat un cal mai slab de un terş şi s-au dus mai departe. Au judecat cam aşa: lupii flămânzi s-or apuca de slăbătură şi ei or scăpa cu ceilalţi cai nemâncaţi.Pe cealaltă zi s-au întors cu puşti, că s-au gândit că batăr căpăstrul să-l recupereze. Da au aflat şi calul. Viu, legat de terş. în jur vreo şase lupi morţi. Roată dhpălişte mare. Bietu cal s-o luptat amarnic cu fiarăle... da ce haznă o avut săracu... jizii tăt la salam l-au dus..."

„Aşă, aşa, cum bine zici: de nu caţi la câine, cată batăr la stăpân". Pavelu Cioranului, cam surd, nu a înţeles ce a zis Dumitru.

„Tira Pişta, de care v-am zis cu lupii, a ţinut o crâşmă, unde stă Marta lui Petre. Zicea jidu, seara, către clienţi, după ce a început războiul, al doilea, că atâta a ţine, până a rămâne numa un om şi on cal. Bietu Pişta, l-au luat nemţii şi l-au dus la sopon. Nime n-o mai auzit în veci de el... nemţii o strâns jizii, după nemţi o vinit pe aici comuniştii, care au strâns caii... da şi oaminii... Cai n-o rămas aproape deloc, oamini puţini..."

„Îi bugăt o boată la on car de oale... aşă... aşă..." Pavel scuipă de pe prispă. Două găini sar cu ciocurile întinse, crezând că-i un grăunte.

 

„Un unchieş de-a bunului, din Plopişte, era pe moarte, beteag rău. A avut cu plămânii. Apă la plămâni. Plopişteanu tăt plopiştean, când l-au dus la doctor şi l-o pus la raze, i-o zis doctorii: «Bade, îi cam bai, ai apă la plămâni, de nu ţii cum ţi-oi spune, clopotu şi lopata...», da el nu s-o lăsat fără să-l ciufulească pe doctor, o zis: «l-an uită-te mai bine, dom doctor...», doctoru să mai uită o dată, da tăt aşă o văzut. Unchieşu bunului din Plopişte o insistat: «Uită-te, dom doctor, nu-i cumva horincă, apă n-are de unde hi, că io n-am băut de vreo şasă, şapte ai.»

Şi pe patul de moarte le-o tras un ciuf la căsăni. O cerut să aducă o rudă de alun, să-l măsoare până vede el şi să-i curuiască scândurile de sălaş după măsură. A zis: «Tomnaamu să mă măsuraţi, până văd, că ştiu io ce-ţi face, îţi da sălaşu să-l facă frate-mi-o Costan şi el l-a face pre scurt că-i zgârcit. O mai făcut el de aieste».

Cam aşa o fost. Costanu Firoanii, cum îi zicea la fratele unchieşului bunului din Plopişte, a făcut un sicriu la o babă scurt, da scurt tare, că n-o încăput baba în el. l-au tăiat picioarele de sub genunchi, cu sirişăuaşul, ca s-o poată aşeza. Picioarele le-au pus alăturea, pe strujele..."

 

„După ce-i ciontu în gură la câine, cam greu îl poţi lua..." Pavel se uită către Rogoaze. Pe podeţ tocmai trece un câine costeliv. Urechi pleoştite, coada covrig, pe spate. „No, gata Puiu", strigă careva pe uliţă, la cal. Calul se încorda în ham. Roţile căruţei sfârâie prin noroiul vârtos. Pavelu Cioranului înţelege altceva. Nici nu vede bine. Se întoarce către ceilalţi, cu care stă pe prispă. Vrea să mai afle câte ceva. Tare multe ştiu moşii din Susănari. Sunt cei mai ştiuţi din Arşiţa. Şi cei mai povestitori

„În Berinţa era un ţigan. Erau mai mulţi. Vreo şapte, opt familii. Da numa Ştefănuca ştia să cânte fain. Fain de tot. Ştefănuca din Berinţa era hâd, hâd tare. Negru ca ceaonu pe fund. Atât era de negru că, la o clacă, un copil dintr-a întâia o vrut să scrie cu creta pe obrazul lui. Ştefănuca zicea frumos din ceteră. Avea degete lungi şi subţiri. Numai se juca cu arcuşu. Se povestea că are spiriduş în el. Adică pe dracu. La o nuntă, când cânta, i-o sărit ceva din cutia ceterii. Anuţa lui Vasile, o babă de mai bine de nouăzeci de ani, a povestit că Ştefănuca n-o mai putut zice până n-o aflat pe sub masă ce a pierdut. Baba n-o văzut ce a luat ţiganu de jos şi a băgat înapoi în cutie. Apoi aşa a zis de gândei că s-a ridica şura pe sus, cu nuntaşi cu tot.

La o clacă, Anisie, altă babă, stătea pe o laiţă. O dureau şalele, nu putea juca. Cum era mai de-o lăture, a văzut şi ea căzând ceva din cetera ţiganului. Era o sârmă, ca orâmă. Drodu a început a juca pe masă în faţa Anisiei. Ştefănuca a sărit repede, a luat râma şi a vârât-o înapoi. Către babă a zis: «Aşă-i că n-ai văzut nimica?»"

„Are gând, da n-are rând..." Pavel se uită să vadă dacă a fost ascultat. Dumitru îşi umple pipa cu dohan. îl aduce de la Cărei, căpătat pe mere. Frunzele mari, cu miros înţepător, le ţine făcute sul pe grindă, legate cu aţă. Când i se goleşte punga, ia câte o frunză şi o taie mărunt cu cuţitul.

Acum pufăie către Pavel care tocmai voise să mai spună una. Fumul îl înecă. Tuşeşte, atent la Matei.

„Mihaiu Coaciului din Cărpinişte l-a arvunit să-i cânte la o clacă de seceriş. Ştefănuca era mincinos. Nu ţinea înţelegerea. N-a venit la clacă în Cărpinişte. Feciorii din sat de la el i-au dat de două ori mai mult ca să le cânte la joc.

Cărpinişteanu a aşteptat până către miezul nopţii. Ţiganul, tăt ţigan, n-a venit. A luat încă doi cu ei şi ş-a dus după ceteraş. Unde ai mai văzut clacă fără ceteraş. Mai ales la seceriş.

În Berinţa la joc s-a dus direct la Ştefănuca şi i-o tras o palmă de-o picat grămadă sub masă. Mihai i-o ajutat să se ridice şi o strigat o dată tare: «Unde te-am băgat io mă să cânţi?»

O vinit ţiganu atuncea noaptea în Cărpinişte. Din Berinţa nu s-o băgat nimeni să-l oprească. Mihai era un om năpraznic. Jocu s-o împărţit.

În Cărpinişte femeile aşteptau muzica. Mâncaseră şi acuma închinau cu horincă. Se înfocau încet, aşteptând să joace. Secera fără joc nu-i seceră, îi numa zoală pe cloanţe, cum zicea Reghina Fătoianului ce se trăgea de pe Dâmbul Şurdeştiului. Erau acolo când o ajuns Ştefănuca. Mihai mai înapoi, ceilalţi doi după el. Unul ducea cetera. Ţiganul o luat cetera şi a zis: «Bade deştide fereştile să nu crape că aşă ţi-oizice de tăte s-or urni». A şi zis de gândeai că ne ia pe sus, cu casă cu tot'.

„Brânza cea cănească, câinii o şi mănâncă". Pavel se trage cu urechea către Matei, aşteptând să continue. Matei tace. închide ochii. Aşteaptă şi el altă poveste. Până să înceapă Trofin se vede jucând în Cărpinişte. Cu Mărioarea Silvichii ce o fost frumoasă, da a făcut un copţii cu Ştefănuca. îi plăcea mult jocul şi ţiganu zicea bine. Altfel ar fi luat-o de nevastă. Dacă nu i-o fost bun capul, ie o tras. Că s-a măritat cu Mihaiu Puştanului. Care era om năpraznic şi fecior bătrân. Alta nu s-ar fi măritat cu el. O fată cinstită nici vorbă, că era om greu, dificil, cum ar spune învăţătorul ce tocmai intră în bufet. Să bea o vodcă mică.

„Bun ceteraş a fost Ştefănuca. O murit săracu de băutură şi ţigări. Batăr l-o oprit doctoru, nu s-a putut răbda. Tare mult o dohănit.

Când se auzea de-o clacă ori o nuntă, unde era băgat el la zis, veneau femeile şi nechemate. Bărbaţii după ele, că ţiganu era rău de femei.

La Mărioara Silvichii cu cetera i-o sucit capul, de i-o făcut coptilu. l-a plăcut la ea jocul, da o şi jucat-o Mihaiu Puştanului, după ce-o luat-o de nevastă. Mai bine de copţii c-o murit la un an. Bag sama tare sămâna cu Ştefănuca. Negru la obraz. Ceaun nu alta".

„Mihaiu Puştanului era mare vânător. Avea puşcă rusească. O dat mult tare pă ea. A fost a unui director din Cap Mic, de la mină. Acela o murit şi nevastă-sa o dus-o la Asociaţie să i-o vândă. Doctori o vrut s-o cumpere. Mai mulţi. Da Mihaiu Puştanului o dat un porc gras şi cinzeci de litări de horincă să i-o oprească lui preşedintele Asociaţiei.

De la vânătoare i s-o tras şi lui moartea. De la puşca rusească".Moşul surd îşi sufla nasul peste tărnaţ. De sub scările de piatră sar două găini crezând că le-a aruncat ceva de mâncare. Plouă. Găinile, ude, se întorc înapoi la adăpost.

„Măi oamini buni, nu cela ce-i bătrân ştii multe, ci cela care umblă mult... asta io vă spui şi aşă-i".

„Pustanu Mihai o fost om cam fără Dumnezeu. Tătă duminica, pă vremea bisericii, era la vânătoare. Spurcată patimă şi asta. Spurcată, că nu-ţi dă pace, te poartă pă cele copasturi.

Cum vă spuneam, o murit şi Pustanu din Cărpinişte. O puşcat o dată o scroafă, a unuia din Dealu Copalnicului. Scoafa era la jir în pădure, nu departe de casă. Era tăt duminică. Stăpânii scroafei erau la biserică în Hotaru Coaşului, că acolo umblă ii la slujbă, că-i mai aproape.

La biserica din Hotaru Coaşului, diacu-i din Preluca, fătu din Mânăştur şi primu corator din Codru Butesii, iară cei mai mulţi enoriaşi îs din Dealu Copalnicului.

Pustanu n-o nimerit bine scroafa. O urmărit-o până la râu. Scroafa o sărit în apă şi o înotat cu un fuior de sânge după ea. O mai tras o dată şi când o scos-o o văzut că are drod în nas. Scroafa din Dealu Copalnicului n-o fost porc de pădure, cum o crezut vânătorii din Cărpinişte. Vânătorii nu au recunoscut că ei au omorât porcu omului. Omu o plătit de slujbe şi Pustanu o murit întâie. N-o avut nimica. O murit numa aşă, din bună zaua. Pă rând o murit taţi vânătorii din Cărpinişte. Li s-o tras de la scroafa puşcată pă vremea bisericii".

Sub cireş două găini plouate îşi scutură penele ude. Mâţu sare ferind belţile şi se strecoară pe sub poarta şurii. Vreme rece, umedă...

„Toate bolile vin de la răceală. N-o păţit on păcurar de la noi. Moroşan de fel, Toader Tomşa a Neoaţii, venit de prunc din Rozavlea, din cauza sărăcii! Era fecior ţapân, da tare bunla suflet. O coborât cu oile la un izvor să le adape înainte de mulsul de amiazăzi. Căldură mare, apa era rece, izvor de munte... până ce-o băuttăte oile s-o spălat şi el, de năduşală, până la brâu. A doua zi, tăt pă la amiazăzi, pă când mulje oile, un junghi în spate. Nu l-o băgat în seamă nici când l-o apucat altul seara, stând aplecat deasupra ceaunului cu tocană. Pastă două zile durere mare în piept, de l-o pus lat în strunga oilor. Pă când o ajuns la doctor în Baie, o fost prea târziu. S-a închegat sângele în el. L-au îngropat şefii stânii, că el nu mai ave pă nime în Rozavlea.

Trebe a te feri de udeală, că de acolo, de la frig, încep tăte necazurile."

„Trebe a te feri, că şi Dumnezeu te fereşte", moşu surd scuipă tutunul şi se şterge la gură cu două frunze de nuc. Continuă încet: „bine că plouă... ce să facem pă ploaie?... stăm, ia stăm, dohănim şi povestim. întâmplări de demult, lucruri din bătrâni, că multe o mai fost numai de când ştim noi. O fost şi altfel oamenii mai demult... mai omenoşi, mai povestitori... aveau şi vreme!"

Altul, ce sta pe un scăunaş continuă: „lelea Gahie, Gahia Iu Ileana Florii, a avut la o scroafă mai mulţi purcei, vreo şasăsprăzece. Pă unul, după ce l-o înţărcat, o vrut a-l da pomană la Pălăguţa Streii, o femeie săracă, săracă. Pălăguţa n-o vrut a-l lua. A zis că la porc, după ce-l tai, mai trebe sare, tiperi, ai, nşcaş şi mai multe cele. Da nu ăsta o fo baiu. Pălăguţa o fost mai îngăduită. Nu i-o plăcut lucru, cum nu-i place necuratului tămâia. Apoi bine zice o voroavă din bătrâni, că săracu numa la sărăcie trage!"

 

Ploaia se opreşte o clipă. Norii se destramă, ca un gard vechi de nuiele, slobozind peste sat câteva raze gălbui, limpezi de soare. De prispa cu bătrâni se apropie loan Petrar a lui Cuşnereanu. Vine din pădure cu un par de claie pe umăr. Dăziua bună şi zice: „Creşte temeteu, oamini buni. Să lăţeşte pă lângă biserică. Să duc oaminii. Pe rând se duc. Bat clopotele, în tri zale, dimineaţă, la amiazăzi şi seara. Orzac sapă groapa, Vasalie Mohec coasă patru scânduri, popa trage o predică să plângă babile. Asta-i viaţa omului. Fum luat de vânt, ca fumul din cădelniţa popii pe sub crengile de pruni. Patru scânduri şi o lopată de lut..." lonu Cuşnereanului vorbise cu parul pe umăr. Acum îl lasă jos lângă prispă. Dă mâna cu bătrânii. Unul îi întinde un scăunaş cu trei picioare îmbiindu-l să se aşeze. Răsuceşte o ţigară cu dohan scos dintr-o pungă veche din piele. Hârtia o purta după barta dopului. împăturită în bucăţele dreptunghiulare, cât pentru o ţigară. Umezeşte foaia veche cu limba şi gata ţigareta pe care o aprinde din pipa unui moş. Trage un fum şi-l sloboade în aer, apoi se şterge la ochi. Dohanul a fost o ţâră cam jilav şi-l face să lăcrimeze. Se aşează mai bine pe scaun: „Apoi io-s mai trecut. Multe am văzut, am şi auzit multe. De aceea ştiu multe..."

 

Bat clopotele... n-a murit nimeni... numai de opt seara bat... Sunetele umede de ploaie se propagă peste satul pitit sub nucii bătrâni şi ursuzi.