Totul pare o derulare din amintiri

Noaptea si-a risipit întunericul pe miriştea lunii
eu îl caut prin cotloanele gândului,
nu găsesc decât umbra unui fulger
care mi-a spintecat norii.
Iubito, nu te mai ştiu acasă printre vise,
ai alte smulgeri din trupul câmpiei
îţi văd pălăria prin grâu,
o ancoră la ţărmul înmiresmat al cerului.



Tu împarţi sănătate celor ce nu sunt bolnavi
şi rupi din fiecare câte o poveste,
să mi-o spui când beau cafeaua amară.
Asta zic şi eu plăcere, pelerinaj prin ploaie,
să respiri încântarea lascivă şi udă
cu sufletul dincolo de împrejurare
şi cu sunetele iubirii care se topesc în urechi.

Tu strângi la piept o carte, eu te strâng pe tine
mai tare,
nu văd unde vom ajunge,
dar sigur vom străbate drumul
până te declari obosită şi dormi.

Te veghez până-n târziul oftat,
las tăcerea să se furişeze-n oglinzi
şi mă strecor furat de marea ochilor tăi
ce se deschid miraţi după un surâs.

Dimineaţa când eşti plină de mofturi
sunt mulţumit şi somnoros,
totul pare o derulare din amintiri.

De dragul cuvintelor şoptite

M-am rupt de liniştea dintr-un muzeu de artă
de dragul cuvintelor şoptite,
gândurile îmbrăcate de sărbătoare
hoinăresc prin imaginile admirate.

Nopţile din culori adorm în tablouri,
întunericul se preface în umbre de fantome
pierdute-n extaz de plăcere.
Limbi de şarpe pe fiecare urmă de foc
încerc să adun de pe miriştea timpului
în care se aprind lămpi de stele
şi mai departe moartea face tumbe
de bucuria veşniciei rămasă acasă.

Doamne, cât hazard mi-a crescut pe umeri
de mă apasă şi-n somn,
visele încearcă să-mi arate raiul
şi mă trezesc înainte să-l văd.


Nimeni nu răspunde

Cântă la viori din lemn fulgerat
cu acordul muzelor pădurii
până la întruparea în faun.

De o vreme încornoratul stă şi priveşte turmele
şi în cântec de fluier tânguitor
îşi duce viaţa însemnând pe un băţ
trecerile stelelor pe deasupra capului.

Din când în când întreabă;
în ce lume să se nască pentru totdeauna
să nu-i mai sece izvoarele minţii
şi să devină altcineva?
Nimeni nu răspunde.

Tu nu mă laşi din strânsoare

De la o întâmplare, la zeci, sute
timpul trece şi se cuibăreşte în ele sănătos ori bolnav,
poţi locui în el ca într-un oraş în care-ţi scrii biografia
căutând cu tine-mpreună să depăşim cuvintele,
să pătrundem unde se zideşte-n dragoste poezia
şi unde starea imaginară îmbracă forme de hârtie
în care poţi râde ori plânge cu lacrimi
după pofta inimii.

Lumea-i decojită şi străină de fiecare om,
o matcă în care curge lovindu-se de pietrele sorţii
cu tot ce înseamnă vama lăsată prin ani,
limba are toate mesajele de rugă
puse pentru înţelegerea vieţii şi înălţarea în har.

Tu nu mă laşi din strânsoare,
să mă privesc în vrajba oglinzii
nici să am clipele dezlipite de gânduri
în care se contopesc pe neobservate.

Vorbele calde şi tot ce vor să spună
îmi adaugă lumina ce străbate noaptea
cu raze de lună-n ferestre
prin fiecare geam al sufletului.

Coasa luminii

Mă caut în colţul din dreapta al zilei
unde amiaza e mai dulce ca fructul
şi nicio umbră nu-i mai răcoroasă
decât adierile vântului de nord.

Oraşul acesta e străin de duşmani,
locuiesc în el ca-n grădinile raiului
unde nu-i nicio bătaie de cap
mai mare decât atingerile iernii.

Coasa luminii ameninţă,
să taie capul ierburilor perene,
apoi pleacă-n adâncul pădurii
unde mistreţi cu colţi de stele căzătoare
scormone pământul durerii
şi adună zâmbete de flori.

Tu îţi arăţi nevinovată surâsul
la răsăritul soarelui în cultura de in
şi împingi noaptea pe topogan
în apele scăpate din somn.

Ochii tăi cu gene subţiri

Întorc adevărul ca pe un copil de la joacă
şi nu-l cert dacă plânge
mai degrabă îl mângâi pe creştet.

Cu el de mână minciuna se topeşte ca ceara
şi se luminează la faţă,
mă îmbărbătează gândul că poate creşte drept
dacă nu obosesc să-i dau sprijin
cu exemple vii.

Am păstrat sufletul deschis
pentru orice înţelegere descifrată-n gesturi
şi-n cuvintele spuse cu sfială
fără zâmbetul acela fals de bucurie
care curge într-o apă tulbure.

Ochii tăi cu gene subţiri
mă privesc din colţul mesei
c-un fel de durere amară
ce nu provoacă lacrimi şi nici suferinţă.

Rămân înlăuntrul meu nemişcat
ca un obiect în spaţiul închis
de unde nu paote ieşi
decât adevărul transpus în libertatea
de a topi întunericul.

O aşteptare firească

Noaptea s-a culcat pe sine,
tu ai uitat-o în dormitor
cu întunericul la fereastra spre grădină
şi te-ai pornit la mine.

În faţa uşii s-a îndoit timpul,
o deschid să văd întruchipată minunea,
povestea nu-i chiar poveste,
o aşteptare firească
cu braţele deschise de împreunare-n destin
şi patimă-n dragoste.

Îţi spun să nu mai pleci,
să te opreşti la locul
unde ţi s-au aprins călcâiele!

Îmi caut locul sub soare

Poate că vara mă alungă,
plec undeva sau rămân pe dinafară.
Când mi se aprind felinarele de noapte,
fug burduşit de întâmplările trăite
unde mă cheamă destinul corupt
şi las totul pe seama lui.
Întotdeauna până nu văd cu ochii prăpastia
nu ştiu că există..

Vara mă scoate totuşi din minţi
cu ispitele ei goale de conţinut,
arunc nisipul în ochii duşmanului
intru sălbatic în jungla lumii reale
cu toate abilităţile căpătate-n timp
şi nu mă las furat de împrejurări.

Îmi caut locul sub soare, la umbră,
aştept să mă acopere toamna bogată
cu pledurile ei pregătite de sărbătorile de iarnă
şi ascuns în cuvinte de suflet
încep să le topesc în poeme.

Omul de rând

Şi-a uitat năravul acasă, dar nu s-a întors din drum,
a sosit în oraşul despre care îi povestiseră părinţii
că odată ajuns acolo rămâi
şi a rămas,
oamenii par acum altfel, nişte însinguraţi în mulţime
puşi să repete acelaşi lucru zilnic
ca nişte marionete ale altora.

A suferit pentru neputinţa de a înţelege la timp
mersul fără oprire printre obstacole
şi s-a trezit prins în chingile vieţii.

Nu ştiu dacă a mai scăpat vreodată,
dar a stat mereu la rând când avea dor de ceva,
s-a ales cu o bătrâneţe de toată râvna
pe care o duce-n spinare ca pe un cal mort,
mărşăluieşte încovoiat spre apus
cu gândul departe.

Un copil cu foamea-n gât

Cu singurătatea nu mă laud niciodată
aproape că am uitat de ea,
cât mai plin de gânduri am înnoptat devreme,
am rămas un căutător de comori.
În tot ceea ce-mi spui
mărşăluiesc printre lucruri cu vocea ta
şi mă împart la doi.

Cu fiecare ochi bolnav de necunoscut
simt cum adulmeci mirosul sălbatic
şi mă ţin departe de trădare,
un copil cu foamea-n gât,
dimineaţa când se crapă de ziuă
şi lupul din mine pleacă
să-şi ascută dinţii în stele.

Cu o voce sticloasă de pasăre
îţi mângâi auzul cu sunete
coborâte odată cu lumina din cer.
Nu mă toca printre dinţi
sunt eu vajnicul tău suflet umbros
cu izvoare de dor.

Mă îndestulez din cuvânt

N-o să vii să ne întâlnim
nici n-ai avea cum,
nu am un loc în care să mă opresc,
am un timp fără sincope.

În piept am mai multă dragoste decât inimă,
mă îndestulez din cuvânt,
respir clipele ca pe un dat din aer
şi adorm la ferestrele trenurilor în mers.

Eu nu mă îmbrac în culorile vremii,
dar plec odată cu ele,
rar mă întorc la primăverile care-mi scapă din mers
şi înfloresc în magnolii.

Oricum întâlnirea propusă
este un fel de îmbătrânire frumoasă
dincolo de umbrele castanilor înfloriţi
pe o alee cu pietre megalitice vorbitoare
ce nu ne grăbesc să murim.

Mi-am dus mai departe speranţa

Am trecut pe marginea prăpastiei
ca pe o muchie dintre adevăr şi minciună,
mi-am dus mai departe speranţa
după ce multe s-au înecat
în apele învolburate ale timpului
şi tot mai sper,
să trec peste cascadele marelui fluviu
din care pulsează viaţa.

Lumina din ochiul Domnului este la orizont,
mă cheamă în fiecare zi să străbat întinderea
pe drumul aspre izvoarele destinului
unde se îmbracă cuvântul în mantia de-nceput
şi capătă nobleţe de spirit pătrunzător
în adâncurile înţelegerii lucrurilor
de unde moartea capătă semnul prefacerii
fără să pună cruci
la porţile universului.

Au năpârlit iepurii albi

Noaptea se-ntoarce cu faţa la răsărit,
în ochii lunii stau spânzurati munţii,
somnul prinde gust de cafea.

Dimineaţa macină-n roţi întunericul,
lumina-i roasă de nervii nerăbdării,
deschid fereasta şi respir zorii
toate florile se deschid.

Mă împământenesc în ierburi somnoroase,
clopotul sparge cu dangăte cerul
răzleţind peste câmpii norii albi
ca nişte păsări în stoluri desenate,
o lumină orbitoare mă prinde îmbrăţişat
aşa ca pe un cireş în floare
înainte să se logodească.

Au năpârlit iepurii albi
ca şi norii pe care-i întrec
spre pădurile ce se-mghesuie-n mine
şi eu le caut urmele
printre arbori de vânt.

Dragoste platonică

Nu-s înţeleptul uitat pe drumuri
la praguri de meditaţie,
un felinar de filozof
îmi luminează cărările lumii
de care nu mă despart.

Dintr-o dragoste platonică
cuibărită-n inima singuratică
sufăr de teama lipsei de înţelegere
şi încerc imposibilul prin cuvânt.

Tu ştii că lumina cu trup de poezie,
pune urme-n poeme,
laşi nefericitul în ghearele sorţii,
să se vindece de aşteptare.

Mă rog pentru puterea ochilor
să-ţi dăruie dorinţa întâlnirii,
semnele de împlinire
sclipesc atât de aproape.

Ca o podoabă smerită

Întorc izvoarele din drum și le adăpostesc
sub ceturi de piatră
fulgere deasupra de munți
îmi aprind căpiţe de fân
în somn.

O pasăre stă pe umărul meu
și vestește furtuna
tu cobori în mine
salamandră-nflorată cu ochiul domol,
pace și înseninare
ca într-o iubire de care mă despart
cu mâna pe sâni.

Noaptea se trece prin ochi
ca o podoabă smerită,
de vorbele lumii te ascunzi
în sângeriul cearcăn al lunii.


Liniştea se lasă aşteptată-n prag

Se-ntoarce acasă cu limba tăiată
în coadă de rândunică
şi nu se sfieşte să vorbească verzi şi uscate
ca un om cu gândurile libere.

Pe cap îi cad zvonuri ciudate
pe care nu le ia în seamă,
în piele se simte un om întreg
şi-şi poartă cu demnitate sutana.

Liniştea se lasă aşteptată-n prag
în faţă la lăcaşul Domnului,
e aproape un pustiu înăuntru
şi nimeni nu ştie ce să mai creadă.

Lumea ca şi vremea are alte extreme
nu suntem adaptaţi la neobişnuit,
totul s-a răsturnat şi ne întâmpină
cu marşuri pe străzi.

 

Într-o mare a liniştii

Fiecare uitare e o rupere din memorie,
nu se mai reface,
tot ce s-a zidit din temelie-n conştiinţă
e un perete de piatră
înălţat cu sacrificiu şi răbdare
ce numai timpu’-l dărâmă.

Singurătatea nu se lasă biruită,
mă îndoiesc să nu aibă resurse-n rădăcini,
ca umbra-n nori şi tot ce-i pe pământ
într-o mare a liniştii
ne-ntreruptă de sunete şi voci.

Tu ai rămas pe un morman de aşteptare
o femeie care naşte-n apă
şi totul capătă o formă firească
de la început de lume.

O lumânare căreia îi pâlpâie flacăra,
arde până la sfârşit
şi lasă în loc altele mai puternice
ce împart lumină.

Cobor şi urc în vers

Mă tot cobor şi urc în vers
pe pagini vechi într-un caiet,
de parcă totul mi s-a şters,
de parcă totu’-i desuiet.

Mereu citesc câte-o carte
în care lumea-i nebună,
parcă totul ne desparte,
parcă totul ne-mpreună.

Mă-ncerc cu sufletu-ntărit,
simt ce pot în scris a spune,
de parcă totu'-a răsărit,
de parcă totu'-ar apune.

Nu mă mai las pân’o să pier
adânc să caut în cuvânt,
de ce-i viaţă veşnică-n cer,
şi moarte sumbră în pământ.

Într-un târziu fără răspuns
las pe seama că-i lumeşte,
de parcă totu-i nepătruns,
de parcă harul lipseşte.

Lumina se plimbă pe ţărm

Nu se adaugă nimic pe drum
s-a închis gându-n interior
se joacă-n nerostire albă
fără nicio restricţie.

Lumea se-ntrece în deducţii
se caută izvorul, cauza din adânc
din care se nasc idei rămuroase,
prin sunetul care sparge conturul de clopot

Lumina se plimbă pe ţărm
ca o femeie de ploaie cu umbrelă colorată
şi mă întreb ce mă aşteaptă
pe această faleză cu răspunsurile mării.

Vine o briză voioasă-n mişcări
care bate-n ferestrele nopţii cu întuneric
şi-ţi simt căldura la polul dorinţei
cum abureşte-n mângâieri nestăpânite.

 

mă-nvârt în cercuri concentrice

niciodată nu-mi împart ideile cu alţii
le verific întotdeauna şi le las să se aşeze
cei care nu le recunosc valide
sunt invalizi de cunoaşterea reală
şi mă doare
aşa cum suferi şi tu.

oamenii se lamentează şi trec mai departe
toţi îşi dau cu părerea fără să ştie

mă-nvârt în cercuri concentrice
din care nu pot să ies
tot ce se pot face fără niciun risc
e să mă înscriu pe arcul unghiului drept.

de la el port lumina exterioară
ce alunecă pe raze,
de la tine fur insistenţa
cu care îmi aperi ideile
neîmpărtăşite de alţii

 

flori rupte dintr-un vechi poem

era o miză şi singuri
doi invalizi
ne validam reciproc ideile

la masă sub viţa de vie
visez cum plouă
şi desenez o umbrelă

timpul alunecă pe(ste) pietre
vocea ta sparge tăcerea
asfinţitul este un pretext
să ne iubim mai devreme

ca o femeie cu şapte copii
obosită
grădina cu flori

oricum
e importantă lupta între oameni
şi propriile lor deprinderi

noi doar scriem
doi invalizi ne taie mâinile
ale tale sunt fierbinţi şi alungă tăcerea

chemări apar în inima strânsă
la atâtea invalidări de destin
preconceput

Luna joacă umbre

Luna joacă umbre la ferestrele casei
vântul amestecă lumina-i rece,
satul îşi pune capul pe ziua de mâine
şi doarme,
în poemele mele-i tăcere de văduvă
într-o casă părăsită.

într-o noapte am citit în stele
de parcă nu aveam ce citi
şi apoi am scris pe o pagină
în versuri
întâlnirea mea cu dragostea
căzută din cer.

 

cine crede că este?

nu sunt eu
cel care împarte libertatea cu porţia
nici nu cunosc cine o face

fiecare trăieşte cu sentimentul
că este o nedreptate
unii propovăduiesc democraţia
când ea lipseşte cu desăvârşire
este prea mare discrepanţa între şanse
între doi oameni diferiţi

şi ce uşor se cumpără ori se fură
de la ce care trebuie să supravieţuiască
în ochii lor e mereu ziua de mâine
se roagă pentru ea şi mulţumeşte Domnului.

cei mulţi se roagă, ceilalţi fac danii
pentru ei se roagă ierarhii în lăcaşuri de cult
nu suntem deloc egali nici ca şansă
poate doar în păcate
dar nu sunt convins
cine crede că este?

 

imposibilul întrupat în cuvinte

mă întorc la dorinţele tale
şi tu nu crezi că voi rămâne cuprins
în interior

între noi s-a statornicit valul
pe care nu-l traversează nicio barcă
îl îndepărtăm cu mâinile

după aceea ajungem la ţărm
ne plimbăm pe faleză
oraşul se apropie de cer
fiecare stea îşi caută un loc
pe acoperişurile caselor neluminate

stau şi mă întreb
unde vom ajunge cu gândurile
privindu-te ochi

mângâi faţa ta luminată
de un surâs abia desluşit
calci apăsat peste amintiri
fără să le scoţi din locaşul dorit

mai nou
capeţi o certitudine
în suflet îţi cuibăresc păsările
care cheamă la iubire
au un ciripit ce deschide uşile
să iese din piept inima
pentru fiecare gest

dau liber vântului
să-ţi răvăşească părul
şi aştept
marea patimă
imposibilul întrupat în cuvinte
care se lasă spuse
cu buzele aprinse de nerăbdare

nu te grăbi
îndepărtează umbrele
şi intră sub pielea minunii
adevărate

Zilele încep cu dimineţi de curcubeu

Ochii ei au fulgerul sclipitor în orbite
împart zâmbete şi uneori sunt trişti,
cu inima-n palmă oferă dragoste.

Încearcă să se înfăşoare cu duhul blândeţii
mereu în luptă cu sine,
zilele încep cu dimineţi de curcubeu,
ochii au fulgerul sclipitor în orbite,
sângele pulsează cu toate cuvintele-n vene
nervii-şi cheamă păsările-n zbor.

Lumina face jocul umbrelor pe pământ,
frunzele copacilor se clatină de vânt
cu o mângâiere pe faţă
de la înăltimea înţelegerii divine.

Lumea nu mai stă-n genunchi,
se grăbeşte să bată-n clopotele timpului
cu ciocane de piatră.