LECTURA MAGMEI

În miezul zăngănitului, pasărea migrează din ochii ei.
Aude ecourile apei topite:  piatră peste piatră, o limbă volatilă,
tot abisul ferestrele-şi deschide.
Apoi, numele obscure din acoperişul hăţişului.
Apoi supremaţia, ce abia ne supravieţuieşte: cifre anulate
ale timpului scriind cenuşa în piele.


Fiecare gură e ca o sabie în jeliţii pereţi ai monedelor;
în disputa nudităţii, câştigă setea şi normele ei frustrate ale urbanităţii.
La extrema blocajului, raftul cu cele mai multe limbaje dincolo de limită.
Există mari devastări în contraatacurile moliei, refuzuri iremediabile
pentru netezirea cămăşilor din orarele zbârcite
şi ale amintirilor lichide ataşate pişoarelor publice.
Vezi cum egida de zi cu zi se prăbuşeşte în gură, corul certificate
                                                                                              [al  democraţiei,
străzile ce suportă compromisul aluviunii,
bucurându-se împreună de aditivul muştei.
—În timp ce spectacolul continuă, se dezbate soarta de claritate
şi de cuvintele ce ne înconjoară complet în confidenţialitatea timpului.
(Nu ştiu, de ce amintirea trebuie confundată cu melancolia şi nici de ce
bărcile părăsesc punctele cardinale în grote neţesute ale gurii,
orgolii torturate în chiuvete.
Pe altarul funinginei se face nod de cealaltă parte întunecată a goliciunii.)
Desigur, înainte de sufocare, unii erau fascinaţi de-a
unelti împotriva pavimentelor şi a sicrielor nerecunoscute de sete…

© Traducerea Ioana Haitchi




SEMIÎNTUNERIC




În timp ce ziua se duce, răsuflarea străpunge noaptea. Poate că atunci
când atingi umbrele dispar amintirile, lumina ce sapă în bocanci?  
Aici pe mochetele oarbe, fantele fine ale luminii, galbenul
descompus al prevestirilor.

© Traducerea Andrei Langa.


ORA ÎNDOIELII




Doar azi şi mâinele necunoscut, trupul din cadavru, nu miracolul.
Gol pieptul care numeşte în umbră, incertă lumina care a fost şi va fi,
inutil cuţitul care se odihneşte pe catafalc, secundul momentului care de-abia
mai respiră în uitarea cuvântului.
E timpul dialogului cu cel neajutorat, cu pământul la limita pietrei.
E timpul îndoielii şi al instrumentelor sale, întunecate guri la poarta zahărului.
Să curgă, de-acum, tot întunericul posibil, fiica îndoielii, să mă înece
în spaţiul prăpastiei, în ignoranţa amabilă a bolţilor.
Fie să mă invadeze eucaliptul şi imensul său firmament.
Nu am încredere în această lume a exterminărilor şi armistiţiilor oarbe.
Nu am încredere în discurs şi sintaxa lui de salivă, în ziua în care nu
                                                                                                 [răsar morţi,
în cuvintele şoptite la urechea oamenilor de stat când ajung la putere,
                                                                                                    [în asprimea
consecinţă a resemnării, în apa pe care ochii nici măcar nu şi-au imaginat-o.
(Nu ştiu dacă am putea trăi numai din cuvinte frumoase,
                                                                          [din cuvinte nedeşertificate;
din briza instinctivă a sucului din fruct, din numeroasele calendare
                                                                                         [ale scapularilor,
din panoul publicitar al orizontului cu omul nou.
În ora focului, oglinda lichidă, absorbita in tot omenescul.
Cresc paiaţele ca muştele în spectacolul lumii.)
În cine să cred – spune-mi – în acest foc de naufragii obosite? În cine?
În cine să cred, dacă lumina e moartă, dacă graba e o peşteră şi goală?
Este ciudată siesta ruginei şi mâinile ei harnice.
—Tu, când fugi, ştii ceva despre aceste acorduri care scânteiază în geometria
 coapselor, în contracerul de gravitatea spermei. Aici, îndoiala şi frivolitatea ei,
comerţul, vânzările de arme  şi bordelurile…

© Traducerea Anca Tanase


SIMETRIA HAOSULUI




În ce punct, haosul este alegoria perfectă a universului, greutatea absolută
                                                                                                     [a timpului?
Ochii obţin tonalitatea parabolelor.
Ne-am vărsat pe aceste spirale boltite şi strigătele convulsive şi durerile.
Tot hohotul este simetric cu zilele diasporei: De câtă copilărie avem nevoie
pentru a impulsiona aripile ? Şi de câte zile fără noapte pentru a parcurge totul?
– În faţa noastră, visele şi perna arborelui morţii: noi, ca formă a haosului.
Tot ulciorul nopţii este pe bolta întunecată; pasăre fără odihnă, poarta
ce absoarbe umanitatea suspinelor şi respiraţiile oboselii.
- Toată această simetrie a anarhiei sau a mizeriei am înăsprit-o cu degetul mare
al incertitudinii. Picătura asfinţitului ne rupe flancurile.
Şi atunci, ce înseamnă această paritate a ţărilor moarte şi
                                                                             [a răsăriturilor despicate ?
Şi ce este în umbra sexului ce ne uneşte, lumea inventată pentru ochi ?
Din ce ape gri e tristeţea acestui timp, minutul ameţior al suspinelor, al oaselor ascuţite de singurătate ?
În armonia fisurilor, strigătul creşte până la înec.
Există desfrâul ca o dezordine în întreaga lume: întrebări în avans fără decenţă. Totul se stinge fără a găsi oprirea. Toată această viaţă pentru
                                                                        [lamentarea incertitudinilor.
În sufletul pereche al acestor loviri, solstiţiul lumânărilor nesfârşite.
(Gura curge într-o pledoarie a negrului din saliva secată: este viaţa acest uragan de viori, petala putredă a suferinţei ?)
Zornăie metalul ce ne doare în cercuri; material seminal împrăştiat
                                                                                               [la nesfârşit…

© Traducerea Ioana Haitchi


ATUNCI




Atunci, obişnuiam să mă joc cu cei morţi. Erau morţii pe care ochii mei
                                                                                                    [i-au văzut
în sticla insomniei. Atunci, cuvintele erau păsări gigantice.
Atunci am visat în culorile lungi ale frunzelor.
Făceam parte din trecătorii disperaţi din faţa freneticelor ferestre.
Apoi, a venit strigătul obscur al orologiului, urechile crescând asprimea.
Am văzut găurile produse de ploaia oarbă în lucruri şi în sânge.
Dincolo de înţelegerea mea, ideea, lumina, ce nu mi-a atins gândurile:
piatra braţelor şi ramura aerului,
cenuşa toată proclamând vântul, adevărul imposibil al pălăriilor
Atunci, nici măcar nu era vocea mea. Nu era lumina ce dezminţea totul.
Atunci am fost pe punctul de-ami fura ochii.
Am tăcut şi a venit tot adevărul dezvelit, fără ornamente. Adevărul pur al sării.
Atunci, am tăcut…

© Traducerea Ioana Haitchi


ZONE INFINITE




Distanţele oarbe, aceste ape rănite ale gurii, înecat e ochiul
peste forma pietrei: simţurile muşcă setea mării şi focul.
Ce altă posibilitate există peste rutele incandescente ?
De multe ori este sinistră cenuşa ce inundă templele, aşchiile brute
ale cimitirelor, absurdul grădinilor în mlaştină.
(Cineva spunea, arta de-amorul artei)
Urmăresc, desigur, alte circumstanţe: liniştea şi-a ei substanţă.
În bufniţa Babilonului sunt letargii nenumărate, potriviri, plăci, înscrisuri,
ce scârţâie ca o noapte fără orbită.
Ştiu, că în agonie, mulţe gâturi îşi doresc a fi Ulise.
În insomnie sunt căderi şi paşi greşiţi.

© Traducerea Ioana Haitchi